Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Artistic > Mobil |   


Autor: Ion Untaru         Publicat în: Ediţia nr. 343 din 09 decembrie 2011        Toate Articolele Autorului

Scrumiera, ţigarea şi fumul; 9
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Ne-am întâlnit pe internet, roman cap.9 
  
Primăvară timpurie cu dezgheţ, cu ţurţuri şi streşini care plâng. Cu zăpadă plină de riduri striate şi care se înnegreşte pe zi ce trece, cu porţiuni de scrob adăpostite unde nu bate soarele, să-şi mai lungească agonia, cu muguri care pocnesc ca nişte flamuri, anunţând trezirea la viaţă a naturii. 
  
Cu ţânci care ies la zbenguială, deşi nu este cald încă. Şi cu vânt subţire, se schimbă sângele, ca vinul care începe din nou să fiarbă şi, mai departe, cu arături, semănături, sapa la umăr şi hai din nou pe câmp, alt an, ciclu nou, şi câte un inel la fel de nou, care ne înseamnă trecerea prin timp. 
  
Cu mai multă poftă de viaţă, dar cu mai puţină vigoare. Şi mereu, mereu cu mai multe griji în faţă. Pământul cere să fie lucrat, copiii care îşi caută rosturi noi la oraş, părinţii care parcă sunt mai mărunţi şi de nerecunoscut. Îi bate vântul ca nişte haine vechi, pe umerii unei sperietori... 
  
Dar fără să se plângă de vitregia destinului ori de vreo stăpânire nedreaptă. Răbojul anilor şi-a însemnat curgerea pe propria lor piele. 
  
Riduri şi crăpături de care nu mai scapă şi pe care le poartă ca pe o carte de vizită care nu mai e de mult la preţ în lumea de azi. 
  
Mă mai plimbam să-mi fac poftă de mâncare, dar îmi plăcea şi să pierd nu puţine clipe, privind câmpul care se desfăşura în trepte şi, care de la mine din grădină, se vedea limpede ca în palmă, locuinţa fiind mai ridicată decât despeltirile luncii. Dreptunghiurile de culori diferite, asemenea unor parcele de pe o hartă topografică, aceleaşi pe care se consumau de zeci de ani, destinele unor oameni, care nu cunoscuseră alte bucurii în viaţă decât truda pentru ziua de mâine. 
  
Şi viaţa care merge mai departe. Surdă şi indiferentă la durerile tuturor. 
  
În rest, numai întrebări şi goana după răspunsuri care se lasă aşteptate. Sau care ne vin împotrivă. De care vrem sau nu vrem, trebuie să ţinem cont. Cu mai multe căderi decât urcuşuri, cu întâmplări din care, e nevoie de mai multe generaţii, ca să fim siguri că am învăţat ceva. 
  
În rest, aceleaşi greutăţi de fiecare an: lipsa banilor, seminţele, îngrăşămintele din ce în ce mai scumpe, lipsa mijloacelor mecanizate, pierderea speranţei în această mică proprietate, condamnată la fărămiţare şi împrăştiere şi, care va ajunge în final pe mâna noilor fermieri, a celor cu bani. 
  
Într-un cuvânt neputinţa de a o mai scoate cu orice chip la liman. 
  
Aud în continuare despre deturnări spectaculoase sau disperate de avioane, unele izbutite, altele ratate, despre fel şi fel de subterfugii ca teroristul sau teroriştii să ajungă la cabina piloţilor, pentru a-şi pune în aplicare planurile lor diabolice, folosind pentru aceasta momentul în care una din stewardese deschide uşa. Şi cu toată paza, asigurată chiar şi de agenţi travestiţi, înarmaţi şi aflaţi printre călători, acestea mai au încă loc.  
  
Deturnarea a devenit o problemă cu impact la scară mondială şi toate companiile aeriene se întreabă ce să mai facă pentru a mări securitatea propriilor călători şi, implicit veniturile. 
  
Industria mondială de aeronautică, trăieşte ca oricare altă industrie din comenzi. Oare, chiar nimănui nu i-o fi trecut prin cap ideea să despartă cabina piloţilor, de spaţiile auxiliare de unde se serveşte micul dejun, băuturile, cafeaua şi pe acestea din urmă, să le plaseze în coada avionului?! Că prea greu de pus în practică, sigur nu este. Mă refer numai la construirea noilor aparate că la cele deja existente, nu se mai poate face nimic. Deşi şi la acestea se poate concepe un alt sistem mai sigur de blocare a uşii de acces. Nu se poate să nu se poată! 
  
Bună sau mai puţin bună, eu după cum vedeţi, mă ofer să le pun la dispoziţie gratuit această propunere. 
  
În zilele care au urmat, s-a răspândit în tot satul, cu lux de amănunte, vestea despre isprava lui Flaimuc al lui Ţâmpuş. Un tânăr fără căpătâi care se înhăitase cu alţi neisprăviţi, dormea pe unde apuca dar când avea bani, venea acasă cu taxiul. Şi înainte de sosire îl torturau invariabil pe şofer:  
  
- Cât costă cursa? 
  
Şi după ce primeau răspunsul, adăugau mieros: 
  
- Auzi dom'le, să ştii că ai ghinion. Noi o zi plătim, o zi nu plătim şi azi e ziua în care nu plătim. 
  
Spărsese cu alţi inşi de teapa lui un vagon cu mărfuri la triaj, au dat de haine, era întuneric, li s-a părut că sunt puţin păroase, oameni ne-am făcut sunt din păr de cămilă, şi-a ales fiecare câte un costum aşa cum au reuşit pe întuneric, dar nu au mai apucat să le încerce că au fost prinşi. 
  
Şi când au ajuns la Secţie au rămas stupefiaţi: spărseseră un vagon cu haine de puşcăriaşi. Singurul lor avantaj că-şi aleseseră haine pe măsură. 
  
Când era mai mic, îi cumpăraseră şi lui părinţii o vioară că avea ureche muzicală, spusese învăţătorul, îi tocmiseră un muzuicant de la un taraf local şi acesta începuse cu o melodie de muzică populară: Aoleu ce vânt, ce jale/ Pe la poarta dumitale! Dar indiferent cum începeau acordurile sale muzicale, acestea se terminau invariabil pe melodia: Un ţigan avea o iapă, ceea ce îl făcea pe muzicant să turbeze. 
  
- Asta e altă melodie măi băiete, nu e bine aşa. 
  
- Da, dar mie asta îmi place. Ce, faci ură de rasă? 
  
Şi decât să-i dea cu vioara în cap, muzicantul s-a lăsat păgubaş. 
  
Într-un cuvânt, căzuse din ascultarea părinţilor, carte nu mai învăţase, i se pierduse urma la oraş şi toată lumea spunea că o să ajungă rău. 
  
Iar acum era greu să-ţi dai seama cine a dat prima goarnă, în legătură cu ultima sa ispravă, că toată lumea era la curent şi fiecare se căznea să te oprească din drum să-ţi spună şi alte amănunte pe care nu avuseseşi ocazia să le afli din altă parte. 
  
Bref, varianta cea mai plauzibilă părea aceasta: Dimineaţa devreme se aduna lumea în faţa unui magazin înainte de deschidere, oamenii încep să aducă vorba de una, de alta, să treacă timpul mai repede. Acolo se dusese şi Flaimuc pentru „documentare”, să mai culeagă vreun pont, unde ar mai putea el să dea o lovitură. A pus repede ochii pe un pensionar care spusese că locuieşte singur, că vrea să facă nişte cumpărături făină, orez, zahăr şi că se duce în provincie la fata şi nepoţii lui. 
  
Al meu eşti, tipule, şi-a zis Flaimuc şi l-a urmărit până acasă, fixându-şi bine în minte topografia locului, pentru a reveni în timpul nopţii să-şi încerce norocul. Pensionarul pleacă la gară, pierde trenul şi se întoarce. La miezul noopţii aude cum cineva încerarcă să-i forţeze broasca şi sare speriat din pat. Îşi dă seama că în faţa uşii se află un spărgător şi începe să tremure de frică. 
  
Ce să facă el: să ţipe? Să strige după ajutor? Că de luptat nu are cum să se lupte cu unul mai tânăr ca el şi în putere. Se suceşte, se învârteşte, îi piuie urechile, îi bate inima de frică, pe ce să pună el mâna, vede la îndemână o tigaie, ce să facă el cu o tigaie, ce să facă el cu o tigaie, să-i dea-n cap când o să deschidă ăla uşa? Dar de ce să mai aştepte să deschidă uşa, când poate va fi prea târziu ca să mai facă ceva? 
  
Şi nici una, nici două, plesneşte zdravăn cu tigaia în uşă, măcar să-l sperii pe nenorocit şi poate fuge. Şi ce s-a întâmplat în fracţiunea următoare de secundă, este imposibil de aflat. Flaimuc transpirat şi concentrat asupra broaştei care refuza să cedeze, nu şi-a dat seama ce se întâmplă şi nici nu a putut să înţeleagă. Un bubuit monstruos,amplificat de o teamă paroxisitcă, şi care venea parcă din capul lui. 
  
Timpul se oprise în loc şi el nu mai vedea nimic împrejur. 
  
Şi dacă ar fi putut, ar fi explodat cu siguranţă. Chiar dacă ar fi fost lovit în cap, poate era mai bine, că ştia despre ce este vorba. Dar aşa, neştiind exact ce se petrece,... doar a căzut lat. Nemaiauzind nimic, pensionarul s-a dus liniştit să se culce dar a fost trezit dimineaţa de vecinii de apartament, să-l întrebe cine este tânărul care doarme la uşa lui. 
  
Au pus mâna pe el, el rece. Şi rece a rămas că nu şi-a mai revenit. 
  
Seara mi-a trimis Camelia vorbă că are să-mi arate o carte, care cu siguranţă mă va interesa. I-am făcut o vizită, am bătut la uşă, mi-a zis: Intră şi am deschis cu precauţie.  
  
Am văzut-o stând culcată în pat, cu faţa spre fereastră şi mi-a făcut fără să se întoarcă, semn cu mâna să mă apropii. 
  
Nu ştiam ce se petrece, ţinea în faţa ei o copertă albastră de plastic dincolo de care se afla o scrumieră în care ardea o ţigară. Văzând că rămân la fel de nedumerit, mi-a zis, parcă ferinduse să nu stârnească nici un curent de aer: 
  
- Priveşte şi taci. 
  
Eu când nu înţeleg ce se petrece în jurul meu, mă blochez. Aşa s-a întâmplat şi de data asta. Totuşi mi-am tras un scaun mai aproape şi, când am văzut că din nou îmi face semn să-mi încetinez mişcările, mi-am dat seama că toată atenţia ei era concentrată asupra fumului de ţigare, pe care se străduia să-l protejeze de propria respiraţie. 
  
Scrumiera, ţigarea şi fumul. 
  
Fumul care se ridica vălătucit, la un lat de palmă, după care se despletea în şuviţe din ce în ce mai multe şi mai subţiri şi se pierdea în irizări din cele mai fine spre tavan. Când se aduna mai mult scrum, acesta cădea singur, fără să afecteze turbioanele, sensibile la orice adiere, cât de uşoară a aerului. 
  
Scrumiera, ţigarea şi fumul.  
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Scrumiera, ţigarea şi fumul; 9 / Ion Untaru : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 343, Anul I, 09 decembrie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Ion Untaru : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ion Untaru
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!