Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Comentarii > Mobil |   


Autor: Cezarina Adamescu         Publicat în: Ediţia nr. 1074 din 09 decembrie 2013        Toate Articolele Autorului

SCRISUL CA TERAPIE INTENSIVĂ. CRONICĂ LITERARĂ LA CARTEA: FRAU MOVIE, de Violeta Dănăilă (Cezarina Adamescu)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

 

 

 

 

 

 

SCRISUL CA TERAPIE INTENSIVĂ  

 

 

Violeta Dănăilă, „Frau Movie”. Jurnal de supravieţuire, Fundaţia Culturală Antares, Galaţi, 2012  

 

 

Diaspora românească a suscitat permanente subiecte de discuţii şi chiar controverse. Unii au văzut în emigrare un act de curaj, un pas hotărâtor în viaţa omului şi voinţa de a lua totul de la capăt, într-o ţară străină, vorbind o limbă străină, printre oameni şi repere necunoscute. Alţii au privit „evadarea” ca pe o nouă oportunitate de afirmare şi realizare a dezideratelor.  

Există o părere comună a celor plecaţi temporar sau definitiv din ţara de baştină: nu le-a fost uşor. Schimbarea radicală a vieţii, este un fapt copleşitor, devastator, care uneori devine o piatră de încercare pentru persoana care-şi ia destinul în propriile mâini. Nu mulţi reuşesc performanţa de a se adapta.  

Dar când intervine şi o cumpănă, o boală sau o separare, totul devine şi mai greu şi se poate transforma în dramă personală.  

Un astfel de subiect incitant, abordează Violeta Dănăilă în cartea „Frau Movie. Jurnal de supravieţuire”, apărută de curând la Fundaţia Culturală Antares, din Galaţi.  

Înregistrarea laconică, sub forma consemnării zilnice a unor evenimente personale, se transformă, într-un moment cheie al vieţii sale – descoperirea maladiei grave de care suferă – într-o adevărată dramă cu final deschis. Lupta cu boala, cu moartea, cu toate greutăţile pe care le implică prezenţa insidioasă a iminentului sfârşit, dau cărţii un ritm susţinut, plin de suspence-uri, în aşteptarea neprevăzutului, ceea ce incită şi mai mult la lectură.  

Cartea este o lecţie de supravieţuire, o lecţie de viaţă şi moarte, pe urmele unei maladii care părea incurabilă.  

Stilul este direct, confesiv, necăutat, despodobit, frazele fiind ca nişte anunţuri rostite sotto voce, a unor fapte implacabile.  

Cartea debutează cu anunţul scurt şi fără nici un pic de emoţii inutile, a căsătoriei personajului feminin, cu Oscar Heinz Buchter.  

Tot în cuvinte simple, autoarea descrie succint cum a primit vestea bolii necruţătoare de care suferă. Fără efecte dramatice, patetice, aproape fără culoare, anunţul alb-negru sau negru pe alb al diagnosticului pus de specialiştii germani, trezeşte totuşi interesul şi curiozitatea pentru modul cum va fi depăşit acest impact.  

Cartea e un fel de „autobiografie poetizată”, după afirmaţia autoarei.  

Şi într-adevăr, autoarea observă cu maximum de luciditate, aproape cu acribie, toate fazele bolii, precum şi stările fizice şi psihice prin care trece, pe măsură ce tratamentul îşi face sau nu efectul.  

Autoarea posedă un simţ al concretului, împletit armonios cu un inefabil care în cele din urmă, se lasă prins în pagină.  

Ea merge pe principiul cunoscut al compensaţiei: în viaţă, pe măsură ce ţi se ia ceva, ţi se dă altceva, de care, pesemne, ai mai multă nevoie.  

Astfel, starea bolii este compensată cu puritatea iubirii.  

Scriitoarea lasă loc liber misterului căutat, ajuns din urmă şi introdus printre rânduri. Informaţia nu este întotdeauna completă, ea lăsând imaginaţia cititorului să lucreze nestingherit, în timp ce alteori, fraza devine de o concreteţe aproape brutală, stingheritoare. Dar şi aceasta face parte din arta naraţiunii, din stilul sobru, lapidar, eliptic al autoarei, care merge pe principiul: vei şti mai mult, cu cât înţelegi mai puţin.  

Dar chiar acest stil sărăcit dinadins de metafore atrage prin căutarea de similitudini.  

Cititorul se regăseşte în anumite situaţii limită propuse de autoare ca nişte provocări prin aruncarea mănuşii.  

În atari situaţii, lectorul e obligat să gândească, să mediteze şi chiar să se pună în locul scriitoarei, pentru rezolvarea situaţiei.  

Pe de altă parte, grija de a nu omite nici un amănunt din descrierea fişei medicale în urma biopsiei, ar putea părea excesiv analitică, cu informaţii de uz personal, şi ar încărca memoria cititorului, prea puţin interesat de detaliu.  

Totodată aflăm amănunte din sistemul medical german şi grija faţă de pacientul aflat experimental sub tratament, în corelaţie cu gravitatea bolii, conform unor cercetări recente efectuate de savanţii germani.  

Pacienta îşi ia în mâini propriul tratament, propria soartă.  

Cartea este într-adevăr un jurnal de supravieţuire, dar ar putea fi, la fel de bine şi un jurnal al fişei sale de observaţie clinică sau rezumatul unui curs intensiv de medicină internă în care sunt consemnate strict: diagnosticul, medicaţia pe zile, ore şi concentraţia respectivă, starea fizică şi psihică a pacientului precum şi rezultatele experimentului. Un curs de Cercetare experimentală a hepatitei de tip A, B şi C (virală) – având ca subiect pacienta 011 din studiul nr. 198-169-12.  

Trebuie menţionată documentarea de excepţie a autoarei asupra tuturor etapelor bolii, cu procentul de vindecare de 30 %.  

Paralel cu starea fizică, autoarea reliefează „neliniştile sufletului” – într-un capitol cu acelaşi titlu.  

Conform speciei literare jurnaliere, autoarea relatează la persoana I singular, toate evenimentele şi toate stările sufleteşti prin care trece.  

Din acest capitol aflăm un portret psihologic admirabil al autoarei, concretizat în meditaţii filozofico-psihologice pe marginea iubirii, a vieţii interioare intense, profunde şi complicate, iscate de o imaginaţie prodigioasă şi înclinaţia clară către reflecţie.  

Autoarea e generoasă în analize psihologice dar lasă loc şi suspence-ului în descriere, care va fi completat la libera imaginaţie a cititorului: „Când neliniştile sufletului sunt atât de mari ar trebui să fim dirijaţi spre obiectivitate. Acum că am luat cunoştinţă de mine însămi, stupoarea creşte şi simt cine sunt eu cu adevărat!”  

Scurte meditaţii psihologice şi spirituale sunt presărate peste tot în lucrare, acestea fiind sarea naraţiunii, ca o descătuşare a imensei responsabilităţi faţă de cazul, atât de grav, al pacientei. Cu adevărat, la vremne de cumpănă, conştiinţa se acutizează, memoria îşi cere drepturile, sufletul palpită la limita dintre cuvânt şi tăcere. Astfel s-au născut panseurile epice – cu miresme lirice: „Măsurată intensitatea trăirilor a chemat simplu clipă, clipă fugară, rătăcită cine ştie prin ce fatalitate, clipă de extaz ce îşi pierde misterul la cea mai mică adiere. Ştiu să ofer un pumn divin din misterul vieţii, ştiu să-mi ridic simţămintele la lumină, ştiu că esenţa frunzelor de toamnă naşte mistice păduri aprinse”.  

Autoarea are şi o explicaţie pentru care a hotărât să-şi descrie în acest mod, un capitol de viaţă hotărâtor şi experienţa pe care a traversat-o: într-un spital din străinătate: „Nu pot suporta ideea că trăirile şi amintirile se rătăcesc; impalpabilitatea lor mă copleşeşte. Ele deja sunt pierdute căci niciodată n-o să mai retrăim aceeaşi clipă sau senzaţie. Iată motivul pentru care mă refugiez în melancolie şi nostalgie.”.  

Paralel cu viaţa conjugală care, spune autoarea, nu-i oferă nici o undă de mulţumire, ci „milă, teamă, prejudecăţi, orgoliu” - autoarea trăieşte intens o iubire sufletească ce îi oferă desfătare: „Bucuria de a merge de mână cu cineva, de a savura mirosul fânului cosit ne-a făcut un întreg şi ne-a abandonat universului.”  

Panseurile despre poezie justifică faptul că autoarea este, în primul rând poetă şi apoi prozatoare: „Poezia moare când o scrii dar reînvie atunci când o citeşti. E ca o resuscitare (reuşită)”.  

Autoarea recunoaşte şi reclamă, în acelaşi timp, luciditatea prin”scris”: „Mă protejez cu el, e scutul meu de supravieţuire cerebrală”.  

Şi în acest timp, devine limpede motivaţia autoarei de a-şi consemna sentimentele, trăirile din acest timp aflat la limita supravieţuirii.  

Nu lipsesc momentele de anxietate, disperare: „simt cum absolutul şi infinitul mă târăsc în hăul lor nedefinit”.  

Faptul că întotdeauna autoarea (mereu sunt tentată s-o numesc: poeta!) s-a simţit „Aproape de îngeri” – a determinat-o să consemneze în 21 septembrie 1998, starea ei, în doar trei activităţi ale minţii şi inimii: „Contemplaţie, desfătare şi milă infinită”.  

Aceste trei trepte existenţiale sunt urcate succesiv de autoare: Prin contemplaţie se ajunge la desfătare şi de aici, mai e un pas până la milă, descrise într-o pagină admirabilă.  

De fapt, o dramă permanentă se desfăşoară sub ochii noştri. Eşuarea căsniciei în care nu există nici comunicare, nici comuniune de idei, de spirit, de sentimente, singurătatea în care te aruncă o boală socotită incurabilă, departe de casă, de prieteni, de tot ce a însemnat până atunci viaţă, lupta permanentă pentru a depăşi obstacolele ivite în noua ţară, toate acestea pot copleşi o persoană şi să o conducă la disperare, la depresie.  

Scena crizei majore pe care a traversat-o, e descrisă în amănunţime. Dorinţa de a trăi a fost mai puternică decât orice încercare de flagelare a trupului. Autoarea descrie cumplitele momente petrecute în preajma morţii şi viziunile care au precedat criza: când Dumnezeu, când cei 7 arhangheli (de fapt, medicii spitalului), când părinţii, când diavolul, apăruţi intempestiv, pe măsură ce setea făcea ravagii în trup.  

După ce criza a trecut şi realitatea a început să prindă din nou contur. Faptul că, tocmai în toiul unei crize puternice i se relevă sensul vieţii, este destul de semnificativ: atunci sunt deschise toate canalele către lumea supranaturală. Sunt pagini de o frumuseţe şi o puritate a expresiei care atinge sublimul: „În aer mă susţine puterea gândului şi a cuvântului.  

Încerc să transmit telepatic tot ceea ce este bun şi frumos. Spiritual levitez...Ca atunci ân miez de iulie 1969 când un miros puternic de tămâie s-a revărsat peste casa părinţilor mei, prevestind venirea pe lume a unui copil plămădit şi dorit din tristeţe...argilă, lacrimi şi suferinţă.  

În mine se împleteşte alchimia mirului cu esenţa florilor de iris.  

Trebuie să mă opresc din scris căci va veni doctorul!  

Trebuie...un cuvânt de o greutate nemăsurată!  

Ce surprins va fi când va vedea că-s înger!”  

Este ca în urma unei abluţiuni cu apă lustrală: „Sufletul meu este acum pur, nerănit încă de nimic şi de nimeni.  

E frumos colorat ca peştele „barbun” care în lupta pentru redobândirea existenţei capătă culori miraculoase.”  

Şi în virtutea acestei reveniri aproape miraculoase, convingerea femeii este concretizată într-o rugăciune plină de credinţă, aproape o litanie, în care cere, nu numai lucruri spirituale, dar şi fizice, punându-şi toată nădejdea că i se vor da:  

Credinţa mea să-mi dea putere! Credinţa mea să-mi dea curaj!  

Credinţa mea să-mi dea sănătate! Credinţa mea să-mi aducă împliniri şi satisfacţii!  

Credinţa mea să-mi dea curajul şi puterea de a ocoli şi învinge răul!  

Credinţa mea să-mi vindece definitiv ficatul!  

Credinţa mea să-mi dea linişte sufletească!  

Credinţa mea să-mi aducă gânduri bune!  

Credinţa mea să fie credinţa mea, doar atât!  

Doamne am nevoie de putere, de curaj, de sănătate, de un sistem cerebral complet.”  

De aici, înţelegerea faptului că i s-a mai dat o şansă:  

„Renaşterea mea e hărăzită pentru a putea face bine altora.  

Simt cum mă pune la încercare forţa „binelui”.  

Am coborât din nou pe pământ...poate tocmai pentru a înţelege „omul”.  

Dar şi o conştientizare a faptului de a trăi, pentru că niciodată nu simţi mai acut că trăieşti, decât în momentele grele ale existenţei. Parcă se dezleagă acum toate tainele, până atunci nedescifrate:  

„Trăiam o spaimă nedefinită. Era de fapt ultima ei etapă şi, precum în Nirvana, am început să-mi cer scuze de la trecători, de la copaci, de la case, de la ape, de la pietre.  

Ce durere teribilă a simţit sufletul meu atunci când talpa materială a piciorului a călcat pe o piatră...  

Am mângâiat-o, am reaşezat-o, i-am făcut plecăciuni...  

Un tremur de lumină oglindea în cenuşiul de perlă al orizontului...zborul sufletului meu.”  

Senzaţia că se află într-un labirint este tot mai acută.  

Autoarea apelează şi la teoria budhistă pentru a-şi explica senzaţia succesiunii de vieţi:  

Timpul meu este infinit şi axa lui îţi permite să-ţi iei una, două sau mai multe vieţi. Eu am ales să am continuitate între ele şi am decis să fiu din nou femeie.  

O, tu fiinţă omenească, să ai grijă să nu te rătăceşti!  

Vlagă nu am deloc, parcă m-au supt demonii. Mă simt suavă şi fragilă. Răul din prima viaţă l-am alungat şi constat că am nevoie de răbdare pentru a putea trăi frumos mai departe.  

Budha, ca şi Iisus s-a înălţat la ceruri, dispărând prin dematerializare.  

Aştept cu nerăbdare dimineaţa...ca să pot culege puţina energie solară şi excursia în munţi, să culeg curaj şi demnitate.”  

Trăirile autoarei sunt deosebit de intense.  

Pentru a-şi domoli tumultul, autoarea preferă să scrie:  

„Cuvintele parcă şiroiau fără voia mea. Nu reuşeam să dorm de teamă să nu-mi pierd firul ideilor.  

Trăisem sub hipnoză involuntară şi mă simţeam cu un coeficient ridicat de inteligenţă, când mi-a venit ideea de a mi-o induce chiar eu... Hipnoză indusă...pluteam zi şi noaptea şi retrăiam evenimente la o cotă ridicată.”  

De la specificul particular, autoarea trece la binele general. Toate aceste trăiri sunt urmare a experimentului terapeutic la care este supusă.  

Experimentând „pe viu” moartea şi învierea la San Juan (Valencia), autoarea dobândeşte un nou înţeles al vieţii, bazat pe frumuseţe, puritate, bunătate, milă, iubire, ceea ce o face să învingă definitiv impactul cu boala, cu frica şi slăbiciunile trupeşti şi sufleteşti.  

Anumite procedee parapsihologice pe care le experimentează, o determină să se creadă Isus Cristos.  

De asemenea, autoarea are, pe parcursul crizei şi chiar după aceea, viziuni paranormale, apocaliptice, provocate de tratamentul cu interferon la care este supusă.  

Este incredibil cât de mult poate omul suporta, în lupta lui cu existenţa şi cât se poate adapta unor condiţii inimaginabile datorate suferinţei. Numai cei puternici pot învinge.  

Pe tot parcursul jurnalului nu aflăm date despre pacientă decât din fişa ei de observaţie, celelalte personaje nefiind creionate nici într-un fel.  

Atenţia este concentrată asupra stărilor psihice ale personajului central şi asupra evoluţiei bolii şi tratamentului ei.  

Există şi intervenţii livreşti, autoarea citând adeseori din clasici cunoscuţi: Cioran, Emily Dickinson, Noica, ori din Vieţile Sfinţilor, câte un fragment semnificativ care-i serveşte ideea.  

Uneori, naraţiunea ia forma unei fraze fantastice sau paranormale, mai ales în viziunile despre purgatoriu, rai şi iad, urmare a pierderii simţului realităţii, ce are drept consecinţă purtări psihotice acute în sensul unei alienări cu conţinut mistic.  

Interesant de remarcat în stilul autoarei, inserţionarea unor versuri ori citate celebre sau panseuri, care dau un plus de valoare şi diversitate scriiturii, deşi nu par a avea vreo legătură cu acţiunea.  

Aceste fragmente disparate pot fi puse pe seama fanteziei autoarei, „mai ales pentru desfătarea sufletului şubrezit”.  

Ele oglindesc însă, liniştea zgomotoasă din adânc, respirând anevoie în imagini al căror ecou se propagă încă înainte de producerea sunetului. Un acou „samavolnic” ieşind în întâmpinarea tăcerii.  

Nu o dată, autoarea se adresează sieşi, adică eului său fizic. Ea găseşte de cuviinţă să redea şi unele convorbiri telefonice sau scrisori de la unele persoane din ţară.  

Şi undeva, într-un ungher de suflet, iubirea curată pentru Arno, cel cu nume de râu şi de legendă, o iubire aproape utopică, tot ce poate fi mai frumos, esenţial şi tulburător pentru suflet.  

Ceea ce e cu adevărat ciudat şi miraculos e următorul fapt: cu cât starea pacientei e mai precară, cu atât relatarea capătă consistenţă şi limpezime interioară.  

Crâmpeie de realitate, frânturi din alte lumi amestecate, o stare de oniro-luciditate, căderi, reveniri, teamă, curaj, biruinţă.  

Autoarea descrie neajunsurile sistemului sanitar românesc.  

Drumul până la vindecare e lung şi el va trece din nou spre clinicile din Germania.  

Iubirea e cea de la care reîncepe viaţa. Pe fundalul ei, femeia renaşte precum Pasărea Phoenix:  

„-Eu, eu sunt...cenuşa Phoenixului spulberată în moarte pentru a renaşte prin iubire şi rugul meu arzător stoarce esenţa relativei existenţe în şapte zile agonice...  

...Şi facem legământ ARNO!”  

Eliberarea din căsătoria nepotrivită şi împlinirea într-o nouă iubire sunt manifestările simultane ale revenirii la viaţă. Scrisul este suportul moral şi psihic care o propulsează, precum trambulina în marea învolburată a vieţii.  

În plus, ca o compensaţie a destinului, surâsul candid al celor doi fii, Riccardo şi Lorenzo – care-i vor sluji drept „pavăză eternă”.  

 

 

9 DECEMBRIE 2013  

 

CEZARINA ADAMESCU  

Referinţă Bibliografică:
SCRISUL CA TERAPIE INTENSIVĂ. CRONICĂ LITERARĂ LA CARTEA: FRAU MOVIE, de Violeta Dănăilă (Cezarina Adamescu) / Cezarina Adamescu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1074, Anul III, 09 decembrie 2013, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2013 Cezarina Adamescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Cezarina Adamescu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!