Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Naratiune > Mobil |   


Autor: Marin Voican Ghioroiu         Publicat în: Ediţia nr. 941 din 29 iulie 2013        Toate Articolele Autorului

SCRISOARE UITATĂ (MAMEI CEA MAI IUBITĂ FIINŢĂ DE PE PĂMÂNT)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

Când am citit "SCRISOAREA" distinsului scriitor OCTAVIAN LUPU - apărută în revista "PAGINI ROMÂNEŞTI ÎN NOUA ZEERLANDĂ" mi-am adus aminte de o întâmplare petrecută cu peste 40 de ani în urmă, când un prieten de-al meu, într-o seară de vară, în restaurantul de la şosea, Bordei, aşezat pe malul lacului Floreasca, ascultam muzica de vis a unui violonist remarcabil (nenea Voicu zis Americanu') care se-ntorsese de prin lume (timp de 35 de ani colindase aproape toate oraşele din Statelor Unite ale Americii câştigându-şi pâinea într-o societate străină sensibilităţii sufletului său de român, şi venise în Ţata Mamă să sfârşească în pământul ei drag, la Otetelişu de Vâlcea), mi-a spus cu lacrimi în ochi ce se întâmplase cu un "amic" nerecunoscător, iar eu pentru "MAMA" despre care spunea că i-a fos atât de dragă... am aşternut această povestire, în care veţi găsi bucuria celei ce ne naşte şi iubirea ei până în ultimul ceas, fără a aştepta vreo recompensă.  

 

S C R I S O A R E U I T A T Ă „Mama cea mai iubită fiinţă”  

 

…Ce-mi e şi viaţa asta? De-abia mă mai pot mişca până în balcon ca să ascult pirivighetoarea, singura mea prietenă care mai vine şi-mi cântă în fiecare dimineaţă la geam. Îi place să stea printre frunzele teiului care a-nceput să dea în floare. Doamne, dacă n-ar mai fi nici primăvara asta, ce-ar face sufletul unui om care-i răpus de boală şi de tristeţe? Of-of !.. cum mai trece timpul, iar dragii mei copii nu-mi mai scriu, nici nu vorbesc la telefon cu mine... Ce-o fi cu ei ? De când s-a dus la ceruri Amelia, nimeni nu mai vine să mă vadă. A… ia să mă uit prin scrisorile astea, şi să văd ce-mi scria « floarea de migdal », iubita mea soţie. O, ia uite-te, un plic nedeschis!... Cine mi l-o fi trimis ? He-he-he… prietenul meu Marinică ! Când l-o fi scris, că nici nu se mai vede data ? „ Iubitul meu prieten, Doru, ieri am trecut prin faţa casei tale din Domneşti, unde ani în şir ne-am jucat de-a hoţii şi vardiştii, am furat cireşe de la părintele Nicole, pentru care mă rog să-l aibă Dumnezeu în pază, că bun şi înţelept mai era. Îţi mai aduci aminte cum întărâtam câinele coanei Anica, vecina de peste drum, iar tu râdeai şi-i spuneai: „Azorică, te iei în gură cu noi?...” După ce-l necăjeam îndejuns, îi aruncam cîte-o coajă de mălai pe care o prindea în gură printr-o săritură atletică, apoi se aşeza cu botul pe labe, mârâia şi ne privea cu nişte ochi sticloşi, că ne apuca frica şi o rupeam la fugă să batem băteam mingea pe uliţa, până nu ne mai ţineau picioarele, iar când eram frânţi de oboseală o auzeam pe măicuţa ta care ne striga: „Spălarea, copii!... Hai la masă! Gata!... Cred că vă ajunge pentru ziua de azi?” M-am oprit pentru câteva minute şi am privit peste gardul de ulucă plecat spre interiorul curţii. Ştii... eram în trecere (mă adusese un localnic cu Pobeda şi mă lăsae la monument), iar cum n-avem prea multă cale de bătut până la unchiul Bocănici, fratele mamei, la care am crescut când eram mic atâţia ani, (îmi scrisese că nu poate să-şi dea sufletul până nu mă vede), mi-am aruncat privirea şi am căutat sub nucul cel bătrân dacă se mai păstrează scăunelele noastre din chituci de stejar, pe care bunicul tău le făcuse în mod special pentru noi. Probabil că se gândise că nu trebuie să le mai cărăm după noi (ca pe cele din scândură de brad) şi să călărim pe căluţii noştri înaripaţi, ce ne purtau în luptă crâncenă cu zmeii fioroşi care o răpiseră pe Ileana Cosânzeana. Am căutat să văd, prin colţurile curţii, săbiile şi suliţele, frânghia cu care-l legam pe Statu-Barbă-Cot, afurisitul ce ne punea atâtea piedici de-a lungul călătoriei noastre pe tărâmul celălalt, unde aveam noroc să fim salvaţi de Pajura vicleană care ne rodea carnea de pe pulpa picioarelor, iar când ajungeam la suprafaţa pământului eram ajutaţi de Zâna Florilor care ne stropea rănile cu apă vie şi, ca prin farmec, ne făceam bine, şi iar porneam vijelioşi să învingem duhurile rele. În pragul casei, aşezată pe un scăunel, am văzut pe buna ta mamă care-şi ştergea ochii de lacrimi, apoi şi-a pus mâna streşină să vadă dacă eşti tu, Doru fiul iubit, mirându-se, cum de ţi-ai făcut timp să-i deschizi poarta şi ai venit s-o vezi. Nu aveam intenţia să intru, dar mâna mea a apăsat pe clanţa de la poartă dintr-un reflex al obişnuinţei şi am intram fără să bat. M-am apropiat de bătrână, am sărutat-o pe frunte şi i-am ascultat vorbele dulci de heruvim, fără să o-ntrerup. - Când Doru meu avea un an, l-am hrănit şi îmbăiat, dragul mamei!... că-l pierdeam din ochi de drag ce-mi era, iar tu i-ai mulţumit plângând toată noaptea. - La vârsta de doi anişori l-am învăţat să meargă, aşa de scump era, că mă topeam de fericire când îl priveam, iar tu i-ai mulţumit fugind de ea când te chema. - E-he... dacă-ai şti, la vârsta de trei anişori îi pregăteam mâncarea cu dragoste şi abia de gustam din ea, numai să văd cum este. Trebuia să-i dau lui ca să crească mare şi voinic. Îl pierdeam din ochi şi nu mă mai săturam privindu-l cum se ridică pe zi ce trecea. Iar tu, amice, ai găsit de cuviinţă să-i mulţumeşti aruncând farfuria pe jos, neştiind cât trudise săraca de ea să-ţi facă mâncare. Se scula în toiul nopţii să gătească şi să fie cât mai gustoasă, ca în zorii zilei să meargă la fabrică, unde se spetea muncind pe banda de lipit tălpile la pantofi, sandale, bocanci, teneşi, etc. - Doamne!... începusem să mai scap de griji, ajunsese la patru anişori, mergea în picioare, că m-am bucurat enorm când i-am dat nişte creioane colorate şi un bloc de desen; dar... ce crezi c-a făcut ştrengarul? ... Drăguţul de tine ai colorat masa din sufragerie, şi erai bucuros de isprava ta. În loc să te certe, ai primit un dulce sărut şi câteva muşcături uşoare însoţite de mângâierile gingaşe ale măicuţei, care a trebuit să lustriască tablia mesei şi să-i dea cu baiţ pentru a-ndepărta mâzgăliturile. - O, de-ai şti tu, Marinică... doar ai crescut odată cu el, că de ziua onomastică a lui Doru, când împlinise cinci ani, l-am îmbrăcat în primul costum gri, cămaşe albă şi cravată roz, săndăluţe romane maro şi pălăriuţă de pădurar cu pană de păun la bentiţa vişinie, Doamne!... nu era copil mai frumos pe lume ca el, îl pierdeam din ochi, nu alceva. Iar tu, ştrengarule, ai sărit în prima baltă, şi când ai vrut să te scuturi de noroi, ai dat cu piciorul într-o piatră de-ai luat pielea de pe bombeul sandalei. Ce-ţi păsa de munca şi banii măicţei tale?... - Ca să vezi, Marinică mamă, când ajungi la o anumită vârstă, ai să vezi şi tu... nu prea le mai ţii minte pe toate, dar când mi-amintesc de Doru meu, nici nu-mi vine să cred!... totul mi-e aşa de clar, parcă a fost ieri: îl văd cum a mers cu mine de mână spre şcoală. Ce repede mai zburase timpul, ajunsese la vârsta de şase ani, micuţul. Când l-am dus la şcoală, eram mândră că feciorul meu va învăţa carte şi nu va mai fi obligat ca mine să se chinuiască în trei schimburi pentru o amărâtă de pâine. Ce-am păţit cu el!... nu-ţi mai spun, închinatul... Iar tu strigai isterizat când să intri în clasă: „Nu merg! E bine? Nu vreau!...” Aşa i-ai spulberat bucuria bietei tale măicuţe. - Ce puteam să-i fac?!... Era un copil zvăpăiat şi nu avea pic de astâmpăr, spre deosebire de tine care erai mai liniştit, (aşa mă vedea dânsa care nu stătea cu mine să fi văzut ce peri albi îi scoteam măicuţei şi bunicii mele, unchului Bocănici, care se-ngrijau de educaţia mea, fiindcă şi tatăl meu, ca şi al tău, căzuseră la Cotul Donului răpuşi de glaonţe), dar ce mi-am zis: ia să-i iau din economiile mele o minge, să nu se mai uite cu jind la alţi copii cum se joacă... Iar tu i-ai făcut o bucurie nespusă: ai aruncat-o cu toată forţa în geamul vecinilor, pe care a trebuit să-l plătească sărmana ta mamă. - He-he, ce să mai vorbim!... Doru a fost întotdeauna o surpriză pentru mine... Nu-ţi vine să crezi? Tot ce vedea, ţinea morţiş să-i cumpăr, chit că nu aveam bani, că-mi aduc aminte: cred că avea opt anişori când i-am luat o-ngheţată cu frişcă şi cacao... Ce puteam să-i fac? Să moară copilul!... de poftă? Poate nu ştiai, Doru era după pierit, că-nainte am mai avut o sarcină pe care am pierdut-o când aveam opt luni. Ce-am mai pătimit... Credeam că n-o să mai am urmaşi. Costică tocmai plecase în răzbel, săracu’... şi n-avu norocul să-şi vadă feciorul; zace în pământ străin fără cruce la cap, că nimeni nu ştie pe unde-i putrezesc oasele. Doamne-Doamne, câte necazuri mai îndurai în viaţa asta... A, cum îţi spuneam, poate că aveam şi eu poftă să gust din îngheţată... dar i-am dat-o lui, că atât mă rugase. Aşa e mama, se lasă pe ea şi-i dă copilului... Nu pe el deschideam ochii, că dacă nu l-aş fi avut... cred că nu o mai duceam mult, dar cum era pripit din fire, mi-a făcut-o. Ai scăpat îngheţata în poala ei, iar drept mulţumire, neruşinatule, tot tu făceai pe supăratul că i s-a turtit moţul de fistic. - Nu ştiu cum erau unii copii, dar al meu avea o sensibilitate deosebită când asculta muzică la aparatul de radio, că mi-am zis: cine ştie care-i norocul lui?... ia să-l dau să studieze pianul, şi i-am plătit, cum numai eu ştiu, lecţiile la domnul profesor Muşat... Dar spre surprinderea măicuţei tale, nici nu te-ai deranjat să exersezi vreodată, credeai că totul ţi se cuvine. Marine, copiii sunt schimbători, aşa a fost şi Doru meu: i-a venit pofta să facă gimnastică, box, apoi fotbal... Fiindcă-l iubeam, îi făceam toate poftele. Nici nu împlinise zece ani, că am fost obligată să-l duc zilnic la antrenamente, cu tramvaiul, maşina, ori pe jos... că nu mai rezistatm de obosită cât eram şi, unde mai pui, că îl sărbătoream ca pe un prinţ de la o zi de naştere la alta, fiindcă numai pe el îl aveam. Mă gândeam că la bătrâneţe... cine o să fie lângă mine, dacă nu el? Crezi că greşeam?... Iar tu, când coborai din mijloacele de transport, săreai şi alergai voios spre terenul de sport şi nu te uitai niciodată înapoi, sau să-i spui un cuvânt de mulţumire iubitei tale măicuţe. - De-acum crescuse, avea unsprezece anişori, ce mai!... începuse să aibă personalitatea lui, că-n momentul când l-am dus la cinema, pe el şi prietenii lui, oferindu-le ca surpriză să vizioneze un film „Dragoste de mamă”, domnule, s-a ofensat, bată-l norocul! I-ai cerut să se aşeze în alt rând, nu voiai să fii deranjat. - Pe zi ce trecea, Doru meu manifesta o independenţă faţă de mine, care o simţeam că-i o săgeată ce mă răneşte în suflet, fiindcă acţiunile mele de dragoste pentru el, recomandările pe care i le făceam să-l apăr de ispitele nefaste ale tinereţii... Când îi spuneam că la doar cei doisprezece ani ai lui nu-i bine să se uite la anumite programe de televiziune, Doru meu a găsit de cuvinţă să-mi ascute povaţa? Niciodată. Abia aşteptai să iese din casă, că făceai exact pe dos ce-ţi spusese. - Din zi în zi creştea şi căpăta figura tatălui său, pe care l-am iubit din tot sufletul, dar bunul Dumnezeu, poate aşa a vrut, mi l-a luat şi m-a lăsat singură să mă chinuiesc vai de mine. Dar să fiu recunoscătoare sfântului Cristos, mi-a dăruit şi o bucurie, pe Doru. El devenise cea mai strălucitoare lumină a vieţii mele, o mică icoană a sufletului... pe care o adoram şi, de aceea nu-mi era indiferent cum se îmbracă, cum se comportă în societate, că într-o zi i-am spus: un elev de vârsta ta, de numai treisprezece ani, ar fi bine să se tundă mai decent... Moment când ai devenit nervos şi i-ai zis pe un ton răstit că nu are gust: „Nu zău!... Priveşte în jur cum arată şi ceilalţi!” - Nu pot să mă plâng c-ar fi fost un elev slab şi, ca să-l recompensez pentru efortul pe care-l făcuse un an de zile la şcoală, de fapt împlinise pauisprezece ani, i-am plătit o tabără de vară la munte, pentru o lună de zile, să se recreeze şi să iese din monotonia unui oraş plin de zgomot, fum de maşini, fum de la Combinatul Chimic. Tu-ţi mai aduci aminte, parcă ne-am mai întânit şi după ce plecasem din Domneşi; primisem o garsonieră în Piteşti... Măicuţa ta, cât ai fost la munte, a aşteptat zi de zi să primească măcar o scrisoare de mulţumire de la tine, dar uitaseşi definitiv că mai există. - De la un rând de vreme, Doru se retrăgea în camera lui şi rareori îmi răspundea la bună ziua. Când eu mă întorceam istovită de la muncă, doream, ca orice mamă, o-mbrăţişare din partea fiului meu..., dar ce crezi!... ţinea uşa încuiată. Ăsta era ataşamentul şi dragostea ta pentru cea care-ţi punea la dispoziţie o casă cu tot ce-ţi trebuia: lenjerie curată, cameră de studiu, mâncare, ce poftea băiatul mamei..., numai ca tu să te simţi bine. Că îţi asigura o viaţă lipsită de griji, nu-ţi păsa... (doar împlinisei cinsprezece ani şi nu simţeai nevoia să-o respecţi pentru truda ei), ajunsesei un cavaler important şi te irita că te deranjează biata de ea... când venea să te vadă ce faci, aşai? - În tot acest timp care se scursese, am depus ban pe ban şi am făcut o rată înrobitoare pentru a intra în posesia unei Dacii, ca să avem şi noi cu ce ne deplasa în excursii, să nu mai fim legaţi de trenuri, autobuze, de unul şi de altul, că mi-am zis să-ncep a-l învăţa să conducă maşina, fiindcă era destul de înalt la cei şaisprezece ani; şi ce zici c-a făcut Doru? Mi-o lua de câte ori putea, pentru care am plătit destule reparaţii şi am trăit cu spaima în suflet... ca să nu i se întâmple ceva rău. Nu te gândeai la repercursiuni că puteai ajunge pe mâna legii, iar buna ta mamă va suferi enorm dacă înfunzi puşcăria. - Pe la vreo şaptesprezece ani, Doru meu, când am fost anunţată într-o seară (nu-mi mai aduc aminte cam în care zi a lunii Decembrie să fi fost), că voi primi un telefon important din străiinătate; ce credeţi că a făcut? Nici nu-mi vine să-ţi spun... Fără pic de respect pentru mama ta, ai stat toată noaptea pe telefon şi ai vorbit încontinuu, dar nu conştientizai că acele impulsuri trebuiesc plătite. Când tu aveai 18 ani, ea plângea la festivitatea ta de absolvire a liceului. I-ai mulţumit stând la petrecere pâna in zori, nu te-ai obosit ca să-i dai măcar un telefon. - De bine de rău... Doru a luat bacalaureatul şi am hotărât să-i plătesc facultatea. L-am dus în campus, i-am cărat bagajele şi, fiindcă avea nouăsprezece ani, i-a fost ruşine să mă lase înuntru... I-ai mulţumit salutând-o în afara camerei tale, ca să nu te simţi jenat în faţa prietenilor, nu? ...De-acum era şi el cu treburile lui: facultatea, mai făcea şi sport, că la douăzeci de ani ai vrea să cucereşti lumea întreagă; dar ce-mi vine într-o zi, nu am de lucru şi-l întreb dacă se întâlneşte şi el cu vreo fată, fiindcă se cam apropiase timpul să-mi aducă o noră, ha-ha-ha!... Iar tu, ingratule, i-ai răspuns pe un ton îmbufnat: „Nu-i treaba ta!” şi nu te-ai gândit c-o răneşti profund pe măicuţa ta. ...Cum sunt toate mamele, după ce am chibzuit îndelung la viitorul copilului meu, i-am sugerat că ar fi bine să urmeze o anumită carieră pentru viitorul lui, la cei douzeci şi unu de ani împliniţi, dar el m-a repezit ca pe un străin... Te iritase întrebarea mamei, că n-ai găsit altceva mai bun să-i spui decât aceste vorbe înveninate: „Nu vreau să fiu ca tine!” Dar toate eforturile pe care le făcea ca să-ţi fie bine, să-nveţi, să nu munceşti ca un rob în nu ştiu ce sector privat, să n-ai nicio perspectivă, nu era o dovadă că voia să ajungi mai sus şi să nu fii ca ea obligat să trudeşti zi şi noapte pentru a supravieţui la limita decenţei sociale. Chiar, de ce n-ai putut să apreciezi aceste eforturi ale mamei tale, care erau destule? - Cât m-am mai bucurat, lacrimi de fericire mi-au inundat ochii când Doru a absolvit facultatea, că l-am îmbrăţişat cu atâta căldură, vai!... dacă nu m-aş fi rezemat de el, cu siguranţă leşinam, dar el a găsit că-i momentul potrivit să-mi ceară să-i plătesc o excursie în Europa... Ţi-era ruşine să-ţi săruţi mama, devenisei mare învăţat şi dornic de călătorii peste hotare; trebuia să te grăbeşti, doar făcusei douăzeci şi trei de ani şi te presa timpul, nu? - Toată agoniseala mea am păstrat-o pentru Doru, iar când i-am sărbătorit ziua de naştere, era flăcău de douăzeci şi patru de ani, i-am dat mobila pentru primul lui apartamet, dar tu ai fost tranşant în faţa prietenilor când le-ai spus că mobila este urâtă: „Mama nu are gust... Ce să-i fac!... Aşa este ea, îi plac lucrurile vechi şi neinteresante”. - Dragul meu, în sfârşit, a trebuit să dea Dumnezeu să-şi găsească aleasa inimii... Păi, când ai douăzeci şi patru de ani te gândeşti că a venit vremea să-ţi întemeiezi o familie, nu? Of!... ce fericită am fost că m-a poftit să-i cunosc logodnica: o frumuseţe de fată..., iar când l-am întrebat ce planuri are pentru viitor, deodată s-a trezit bărbatul din el şi mi-a replicat brusc: „Mami, te rog!” Te deranja dacă ar fi cunoscut ce gândeşti, stimabile, şi cam ce planuri vă făcuseţi pentru viitor, aşa-i? I-ai mulţumit închizându-i gura, fiinţă parşivă!... pe care nu te recunosc. -Toate necazurile trec, că mama tot mamă rămâne... oricât ar încerca un copil s-o îndepărteze din preajma lui, iar când şi-a pus pirostiile în anul viitor, la cei douăzeci şi cinci de ani împliniţi, i-am plătit nunta, am plâns şi i-am spus cât de mult îl iubesc şi-i doresc fericire, iar tu, nerecunoscătorule, te-ai mutat în celălalt capăt de ţară; de ce ai fi rămas în apropierea mamei? - Of-of!...fiule, îmi dai voie să-ţi spun aşa? Întotdeauna inima de mamă rămâne cu dragoste pentru fiul ei, că o simţeam cum îmi sfârâie în piept ca arsă de tăciunii unei dorinţe năvalnice şi pătimaşe. Doru, care avea acum un copil, era om în toată puterea cuvântului; cred că treizeci de ani sunt suficienţi pentru un om ca să devină matur, aşa cred, nu? L-am sunat, voiam să-i dau şi eu o povaţă... cum trebuie să-mi crească nepoţelul, dar şi de data aceasta, în loc să-mi aprecieze gestul, a spus pe un ton răstit: „Mamă!... lucrurile sunt diferite acum. Copiii primesc altfel de educaţie...” Cum o să procedezi, ilustre pedagog, dacă nu ai puterea de-a vedea dragostea şi grija pe care ţi-a dăruit-o mamă nobilă? - Apoi... s-a aşezat o răcire din partea lui faţă de mine, că nici acum nu-mi explic ce-l supărase, că tot umblând cu oful în suflet, mi-am călcat pe inimă şi l-am mai sunat după zece ani. Era aniversarea unei rude foarte apropiate, care mă tot întreba de Doru, iar eu ce mi-am zis... hai să-i fac o surpriză. Când mi-a răspuns, a mormăit aproape că nici nu-i înţelegeam cuvintele: „N-am timp de rudele tale! Sunt ocupat, şi nu-mi face plăcerea să-ţi felicit neamurile, ţi-e clar?” - ...Împlinise, cred că cinzeci de ani, şi nu-l mai văzusem de când nu mai ţin minte, iar într-o noapte, când gheara vrăşmaşe a unei bolii sâcăitoare care mă înţepa în piept (mai-mai să mă răpună), l-am rugat să vină, dacă poate, să mă vadă cât mai sunt în viaţă, iar Doru mi-a citit un paragraf dintr-o prelegere de-a lui (pe care o ţine studenţilor la lecţiile de psihologie) „Despre povara părinţilor pentru copii lor”. Nici în ceasul douăzeci şi patru, când o inimă de mamă se topea şi te dorea să fii lângă ea, să-i alinţi durerea şi să se ducă liniştită la Dumnezeu, nu ţi-ai făcut timp, erai ocupat, aşa-i? - Vai, Marinică!.... ce rău îmi pare că mă luai cu vorba şi era să uit ce e mai important. Da, da... mi-am adus aminte. După vreo doi-trei ani de când devenise tată, când vorbeam cu el la telefon, ocazional, devenise mai răbdător, parcă mă asculta cu mai multă atenţie. Cum îţi spuneam, într-o seară de toamnă m-am căznit ore în şir să pot lua legătura cu el, parcă nu mai aveam răbdare, simţeam nevoia să-i aud glasul, dar nu a fost chip să-l pot prinde, că m-am supărat şi am ieşit afară din casă. Mi se pare că tot pe scăunelul ăsta m-am aşezat şi priveam bolta cerului care se umpluse de stele. Vedeam frunzele nucului care se-ngălbeniseră şi contraxtau cu Luna care era mâncată mai mult de trei sferturi de vârcolacii nopţii, că... aşa încercănată cum arăta, îmi părea supărată de felul cum îşi arunca privirea spre pământ. La un moment dat, nu ştiu cum îmi vine în minte să aleg o stea de pe cer, pe care o consideram că-i a lui Doru. De ce făceam acest lucru, ţi se păre curios, nu? Pe timpuri, când locuiam la Muşăteşti, pe timpul când eram fată de măritat, şi eram fată de măritat, bunica Aneta mi-a zis, he-he!...că doar ea ştia să ghicească după mersul stelelor: „...Draga mea copilă, n-ai să te duci prea departe de satul tău, dar cum se arată cerul, luceafărul care te însoţeşte o scurtă perioadă, nu va sta mult în preajma ta. iubito, nu pot ghici acum, dar sunt sigură că te va părăsi...” Cred că mi-a spus cam aşa când am intrat în casă: „Fetiţa mea, nu o să prea ai parte de nimeni să fie cu tine, ai să-ţi duci viaţa singură”. - Şi cum tot voiam să aleg o stea mai luminoasă şi s-o urmăresc în ce direcţie o apucă, cu gândul la Doru meu, am observat că cea pe care pusesem ochii de la început, de fapt o numisem în gând pentru el, a-nceput să alerge printre celelalte stele şi cobora cu aşa viteză că am zis: „Doamne, nu cumva o să se lase chiar în curtea mea?!...” O tristeţe neexplicabilă m-a cuprins pe loc. Gânduri negre îmi umblau ca nişte nori învolburaţi prin minte, că în noaptea aceea nu am mai putut să închid un ochi. Eram atentă să aud dacă nu cumva Doru o să vină să-mi bată în geam. Nici nu s-a făcut bine de ziuă şi soneria telefonului m-a făcut să tresar înspăimântată. De la spitalul de urologie Panduri eram anunţată că Doru a fost internat de urgenţă cu o colică renală. M-am dus la cumnata Vetuţa, undeva pe Calea Griviţei, şi am rugat-o cu lacrimi în ochi să mă lase să stau la ea... cât timp va sta Doru în spital. Doamne, cât am suferit în cele trei săptămâni cât a stat internat: analize, operaţia de rinichi, la reanimare, convalescenţă prelungită; eram numai pe drumuri, nu mai ştiam de mine, dar când se făcuse bine şi începuse să meargă, mi-am recăpătat echilibrul. Am înţeles că bunul Dumnezeu m-a ajutat şi l-a ferit de ce e mai rău; ştii bine că-l am numai pe el. Când m-am dus ca să-i duc mâncare, într-o luni de dimineaţă, ce să-i faci, bătrână cum sunt... am întârziat de ora douăsprezece. Când am deschis uşa şi am văzut că Doru nu mai era în patul din camera unde-l lăsasem duminică seara, mi s-a făcut negru în faţa ochilor. Prin ce emoţii am trecut... nici nu mai puteam vorbi, dar marea noroc am avut cu o domnişoară asistentă care mi-a spus că a fost externat şi a plecat de urgenţă la el acasă. Iar tu, laşule, ca drept mulţumire că a stat lângă tine zi şi noapte, îţi aducea mâncare din puţinul ei, nu i-ai dat măcar un telefon că pleci din spital? Nu te mai întreb, de ce nu ai trecut pe la ea, când o ştiai că e suferindă şi putea să facă un atac de cord? Cred că ai fi putut să te duci cu bătrâna până în Domneşti să vezi casa în care ai crescut, că-i aproape putrezită şi nimeni nu se mai îngrijeşte de ea. - Mai acum câteva zile, când a venit părintele Mihai de m-am împărtăşit, că nu se ştie câte zile oi mai avea, m-a întrebat de Doru. Aflase de prin ziare că ar ajuns om mare: „Ce mai face fiul dumneavoastră, coană Elena? Vine să vă vadă, că citesc mai mereu despre el prin gazete. He-he... ba e dat şi la televizor, mi-a spus coana preoteasă. Ştii dumneata, la vârsta noastră... nu prea mă uit la televizor, mă cam supără şi pe mine ochii... dar îţi spun sincer, mă bucur pentru Doruleţ că-i om de vază?” Ce era să-i spun!... că nu l-am văzut de nu ştiu cât timp şi nici nu-mi dă măcar un telefon, dar aminte să-mi scrie un răvaş... Doamne, iartă-mă!... că nu i-am spus adevărul, părintelui. M-am lăudat cu Doru că-i profesor universitar şi le predă studenţilor despre grija ce trebui s-o aibă fiecare tânăr pentru părinţi, iar pe mine mă ocroteşte ca pe un copil: mă alintă cu cele mai dulci vorbe, îmi trimite tot timpul bunătăţi şi mă roagă să mă mut la ei. A... cred că te întrebi de ce nu am luat trenul să mă duc ca să-i văd? Când cel mic învăţase să scrie, ce bucurie îmi făcea: îmi trimitea câte-o scrisorică pe care o-nchia cu dulci vorbe de-mi mergeau la inimă: „Buni, te iubesc, Sorinel” Acum, nici nu mai ţin minte câţi ani mai are, m-a uitat, mânca-l-ar bunica!... O fi şi el cu vreo fată şi n-are timp de mine. Nu mă lua în seamă că dau din una-n alta, da află Marinică, mamă, nu prea am cu cine vorbi. Nimeni nu-mi deschide poarta..., toţi au îmbătrânit sau i-a iertat sfânul şi dorm somnul de veci. Dragul meu fiu, la anii mei, când picioarele nu mă mai ţin, vederea m-a lăsat, iar mâinile îmi sunt îngheţate..., cum aş putea să mă urc în tren ca să-i vizitez!... N-aş rezista atâtea ore şi, cine să mă însoţească? Iar Doru, dragul mamei, are destule greutăţi... că numai de mine cred că nu ar avea nevoie să-i stau pe cap. Mă rog la Dumnezeu să-i ajute şi să fie sănătos, şi-i cer prea puternicului Tată Ceresc să mă ierte că nu m-am spovedit părintelui Mihai... cum trebuia. Dorule, ai văzut că iubita ta mamă, şi în ultimile zile pe care le-a mai trăit, s-a mândrit cu tine şi a păcătuit faţă de preot, lăudându-te că eşti om bun. Oare meriţi să ţi se spună om?!... Post Scriptum Nu-ţi trimiteam nici astăzi aceste rânduri, dacă nu mă opream să privesc în curtea pustie, unde nucul, singurul, mai păstrează amintirile unor zile fericite ale copilăriei mele, pe care le-am petrecut lângă un om fără inimă... ca tine. Într-o zi... mama ta a murit în tăcere, şi nici la înmormântare nu ai venit, erai plecat în străinătate. Tot ce nu ai făcut pentru acea fiinţă sfântă... care te-a născut, crescut şi ţi-a dus de grijă până în ultima clipă a vieţii, se va întoarce ca un trăznet în inima ta de piatră. În loc de epilog Dragii mei, dacă MAMA mai este pe aproape de voi, nu uitaţi să o iubiţi mai mult ca niciodată, iar dacă nu mai este, amintiţi-vă de dragostea ei neţărmurită, de căldura sufletului ei, şi cât eraţi de bogaţi atunci când trăia, fiindcă MAMA este cea mai iubită fiinţă de pe pământ.  

Referinţă Bibliografică:
SCRISOARE UITATĂ (MAMEI CEA MAI IUBITĂ FIINŢĂ DE PE PĂMÂNT) / Marin Voican Ghioroiu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 941, Anul III, 29 iulie 2013, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2013 Marin Voican Ghioroiu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Marin Voican Ghioroiu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!