CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENTE
DE PROZĂ

RETROSPECTIVA
DE PROZĂ
A SĂPTĂMÂNII


Home > Cultural > Artistic >  


Autor: Adrian Botez         Publicat în: Ediţia nr. 61 din 02 martie 2011        Toate Articolele Autorului

Scriitori vrânceni, de ieri şi de azi - Mircea Dinutz
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
„CE-A FOST A FOST, CE ESTE E ŞI VA MAI FI CE SE CUVINE ”: SCRIITORI VRÂNCENI, DE IERI ŞI DE AZI[1], de MIRCEA DINUTZ 
  
A mai apărut o carte. „Mare lucru! Câte cărţi nu apar degeaba ” – ar spune cârtitorii şi paraziţii aculturali. Din fericire (sau din nefericire, pentru mulţi!), nu e o carte ca altele, din moment ce „era (scandalul despre ea) pe când nu s-a zărit (cartea) „azi o vedem” (cartea) şi „el” (scandalul!) nu numai că „E”, ci se şi amplifică! Această carte era să nici nu fie, după voia celor ce nu iubesc nici creaţia, nici spiritul critic. Din punctul meu de vedere, această carte, în loc să fie oprită, artificial, din creştere, precum bonsaii, ar fi trebuit aşteptată, cu deosebit interes şi nerăbdare, pentru că este primul germene de manifestare extins-sintetică a Spiritului Critic Vrâncean. De când se ştiu aceste meleaguri. Şi asta nu e puţin! 
  
Nu e o carte perfectă, nici măcar terminată, în proiectul ei, estetic şi mental. Autorul nu poartă vina non-desăvârşirii ei, decât în mică parte: dacă sponsorizarea ar fi, în România, un mecenat firesc (iar nu, prea des, gest aleatoriu, de aroganţă capricioso-mofturoasă!), dacă paraziţii şi cârtitorii, de care vorbeam mai sus, nu şi-ar fi pus toate forţele lor maligne, să oprească apariţia cărţii dacă! – atunci, autorul şi-ar fi păstrat seninul clasic, şi-ar fi urmat treaba, şi-ar fi continuat documentarea şi scrisul – şi lucrurile ar fi fost „ceea ce nu sunt” (încă!). Sau, dacă e să-l cităm (şi urmăm, în fatalismul său solar) pe unul dintre cei vizaţi de spiritul critic al lui Mircea Dinutz, adică pe Duiliu Zamfirescu: „CE-A FOST A FOST, CE ESTE E ŞI VA MAI FI CE SE CUVINE ” 
  
Noroc (pentru unii pentru alţii, curat ghinion!) de acei oameni de inimă, cărora autorul le adresează Cuvântul său de recunoştinţă: „Bibliotecii Judeţene <>, pentru sprijinul financiar acordat” ( ),„domnişoarei directoare Teodora Fântânaru, care s-a implicat personal în realizarea acestui proiect cultural, doamnei Monica Chiriţă, care a cules întregul material cu multă acurateţe, dar – mai ales – doamnei profesoare Rodica Lăzărescu, îngerul păzitor al acestei cărţi, ce a realizat coperta şi tehnoredactarea, cu toată inima şi toată priceperea!” 
  
Deocamdată, dovada că această carte (de 328 de pagini) există nu e doar una de ordin negativist-distructiv („scandalul” !) neputincios („de n-ar fi fost!”), ci există şi dovada pozitivă, dinamică, a existenţei ei: această carte naşte întrebări. Atât de multe, încât ar deveni cu totul indecent ca o umilă recenzie să îndrăznească nu doar să dea răspunsuri la toate întrebările iscate de cartea propriu-zisă, ci chiar şi întrebările izbucnite din ivirea ei sunt prea multe, pentru a fi înşiruite aici. În definitiv, dacă aş face-o pe filosoful, aş „avorta” un aforism: „răspunsurile nu sunt decât întrebări amânate ” Dar eu nu sunt filosof, aşa că trebuie să purced la treaba pentru care m-am trezit de dimineaţă. 
  
Prima întrebare pare a fi una absurdă dar nu e (absurdă): în definitiv, ce avem pe birou? E o istorie a literaturii vrâncene, e un dicţionar al literaturii vrâncene (pentru că autorii puşi „sub lupa critică” nu-s aranjaţi într-o ierarhie, şi nici măcar după vreo tipologie, ci alfabetic!), este un jurnal de lecturi sau ce?! 
  
Mircea Dinutz, ca întotdeauna, încearcă să ofere, amabil, răspuns – şi să-şi argumenteze „oferta” şi existenţa ei: „M-a provocat, recunosc, apariţia cărţii lui Ionel Necula, un distins cărturar, faţă de care am o aleasă consideraţie, dar care practică actul critic ca pe un exerciţiu intelectual suplimentar. Asta nu înseamnă că părerile Domniei Sale, despre unii scriitori vrânceni, nu mă pot interesa. Cartea mea, într-o atare structură, fie ea şi incompletă, a apărut ca o replică necesară, ca o expresie a orgoliului creator autohton.” Poate da, poate nu: nu suntem obligaţi să „înghiţim”, pe nemestecate, explicaţiile autorului. Eu, citind şi cartea lui Ionel Necula, dar cunoscând şi fibra de profesionist orgolios a lui Mircea Dinutz, dar, mai ales, discretele (şi fecundele) sale ambiţii, formulate cu mulţi ani în urmă (pe ocolite, cum altfel?), pot afirma că Mircea Dinutz avea (şi încă mai are ) dorinţa fierbinte de a îndrepta ce au strâmbat critici „en vogue”, dar cu „nivelul moral” (de care nu se poate lipsi, sub niciun motiv, demersul critic!) cât al broaştei râioase! Deşi îl admir mult pe eminescologul Theodor Codreanu şi-i preţuiesc nobleţea sufletească şi acribia profesională de critic-hermeneut, nu pot fi de acord, nici în ruptul capului, cu afirmaţia lui Theodor Codreanu, despre Mircea Dinutz: „Fără a fi un critic de prim-plan, neproductiv editorial ” Dar, iertare: România, oare, ce critici de „prim-plan” mai are, azi? Că va fi avut România aşa ceva, cândva, în epoca „anteglaciaţiunii” pseudorevoluţionare – da, dar că acei „corifei” mai sunt, şi azi, repere ale onestităţii critice şi ale intuiţiei/vizionarismului critic (deci, a însăşi esenţei actului critic!) – asta nu! Cei 3-4 critici care, cândva, puneau valoare de Duh, intuiţie, valoare şi probitate morală, în actul lor critic, au devenit, azi, de nerecunoscut (şi irecuperabili moral, din păcate!). Unii „întocmesc” recenzii despre cărţi cărora nici nu le-au deschis coperţile, alţii au devenit tarabagii sadea, făcând recenzii „cu tarif” – iar unii, chiar la „etajul ultim” al culturii române postdecembriste (?!), se trudesc, de mama focului, să înlocuiască geniul cu scatologicul, întru impunerea, „triumfală”, de „canoane europene”, culturii şi învăţământului românesc ! Nu, mersi de aşa podoabe: eu îl prefer pe profesionistul, onest, profund intuitiv şi inteligent, chiar dacă nu prea „productiv editorial”! Pentru că pot avea încredere în opinia lui critică (păstrată într-o obiectivitate, încă, relativ „olimpiană”!) – şi încă pot spera, prin el, că se va crea o „şcoală” de critică (mult viitoare!), care să măture, energic şi ferm, „munţii peste munţi” de impostură, care sufocă, azi, cultura românească autentică tocmai din pricina acelor mult prea „productivi editorial”, întru malonestitate şi spirit de cumetrie şi de iarmaroc balcanic! Mircea Dinutz a ştiut să spună „NU!”, a ştiut când să refuze (cu eleganţă fermă şi nobleţe, chiar cu preţul „de a-şi duce crucea în provincie, cu distincţie şi discreţie” – cf. Liviu Ioan Stoiciu – de fapt, îşi duce crucea de eremit!) – compromisul generator de impostură monstruos-proliferantă, impostură care inversează, complet grotesc, ierarhiile valorice şi batjocoreşte deplin normele axiologice: „Dacă stăteam în banca mea, puţinii scriitori din Focşani, câţi cunoşteam eu, mă priveau ca pe un pudel de casă, adică unul care dă prietenos din coadă, uşor de stăpânit şi manipulat Cam asta era condiţia ca să mă îngăduie în preajma lor ( ). În Vrancea ( )se simte mai abitir insuficienta tradiţie şi existenţa unei table de valori nedecantate, încă, la parametrii normalităţii ( ). Izolat, în apartamentul meu, ca într-o fortăreaţă, am fost între puţinii care am spus NU fabricilor de surogate, imposturii bine apretate, veleitarismului” – cf. Singur printre scriitori, p. 305. Parodiere a titlului volumului de debut sorescian? Mai curând, un fel de „spovedanie” a umilinţelor pe care le îndură, în zilele noastre, Onestitatea Profesională – care, ca şi Adevărul, „umblă, mereu, cu capul spart”  
  
Revenim, cu convingerea nestrămutată că Vrancea are UN SINGUR CRITIC autentic, deplin profesionist („de meserie”!) şi de prim-plan. Bun de „împrumutat” şi altor zone româneşti multe! 
  
a) Deci, jurnal de lecturi nu se vrea (pentru că asta era, în esenţă, cartea, atât de cald prietenescă, faţă de scriitorii din Vrancea, dar atât de inutilă axiologic, a lui Ionel Necula) – şi nici nu este: cel ce se-ncumetă să se-apuce s-o citească trebuie să recunoască, dacă are o minimă pricepere în domeniu, că are în faţă rezultatul unor încordări hermeneutice cu totul deosebite. Chiar dacă, la prima vedere, tocmai profesionalismul său de hermeneut îl face dificil de digerat – atunci când (şi dacă!) cititorul a depăşit acest prim prag de dificultate, nu mai lasă cartea din mână: demersul hermeneutic dezvăluie „legături între lumi”, cu adevărat pasionante. 
  
b) Avem în faţă un dicţionar de criitori vrânceni, „de ieri şi de azi”? Din nou, îi dăm cuvântul autorului: „M-a tentat ideea unui dicţionar, dar am renunţat îngrozit, când am constatat mulţimea opurilor şi autorilor, în continuă creştere, slabul interes al instituţiilor abilitate faţă de o asemenea întreprindere, dincolo de nivelul declaraţiilor binevoitoare, dar – mai ales – furtuna de contestaţii, indignări, insinuări uşor de anticipat! Este o muncă imensă, ce n-ar aduce vreo urmă de câştig, nici măcar sufletesc, naivului făptuitor.”Deci, înşiruirea alfabetică ne-a indus în eroare! 
  
c) Dar, în fine, istorie a literaturii vrâncene, fie şi fără ierarhizări şi tipologii – o fi? Autorul dă, şi aici, un răspuns care poate sau nu mulţumi: „Nici această carte, care investighează opera în integralitatea ei, în unele cazuri, ori fragmentar, în alte cazuri, a unor scriitori reprezentativi ai Vrancei, nu este tocmai ce mi-am dorit. În primul rând, cartea ar fi trebuit să înceapă cu Varlaam din Boloteştii Vrancei, dar am abandonat ideea, date fiind slabele mele competenţe în materie de literatură veche. O altă mare absenţă este, fără îndoială, Irina Mavrodin, poetă, eseistă, traducătoare performantă, respectată atât la Paris, cât şi la Bucureşti, ce şi-a recunoscut fibra vrânceană în convorbirile de taină, pe care le-a avut cu publicistul Al. Deşliu (2004). S-ar fi impus o cercetare atentă a operei lui Constantin Frosin, Constantin Amăriuţei, Constantin Coroiu, Ion Hurjui, George Popa, Corneliu Ştefanache, dintre cei afirmaţi în alte părţi ale ţării/lumii, dar aceeaşi sinceră părere de rău o împărtăşesc şi în privinţa autohtonilor Virgil Panait, Constantin Ghiniţă, Alexandru Cucereanu, Ştefania Oproescu, Gheorghe Mocanu şi Corneliu Fotea. Acela care va reuşi să îi cuprindă pe toţi aceştia, într-o analiză atentă, cu argumente pertinente, echilibrat şi senin, pe cât este omeneşte posibil, va putea fi cu adevărat mândru de alcătuirea sa critică”. 
  
Aici rămâne să ne spunem noi părerea. E regretabil, evident, că personalităţi şi valori culturale şi scriitoriceşti, precum Irina Mavrodin (prezentă, totuşi, în carte, la capitolul despre Al. Deşliu – prin discuţia asupra unui interviu cu discreta scriitoare şi erudită: „La ceas de taină, cu Irina Mavrodin”), Constantin Frosin, Constantin Ghiniţă, Corneliu Fotea ş.a. n-au putut fi supuse actului critic şi unei minime ierarhizări valorice. Spunem „minime”, pentru că suntem conştienţi că ierahizarea axiologică n-o produce nici măcar intuiţia celui mai onest şi rafinat critic, ci „spiritul publicului cititor”, în ISTORIE! Da, deşi nu dau mulţi bani pe „gloată”, trebuie să recunosc că Dumnezeu a plantat în „spiritul colectiv al Neamurilor” un cântar infailibil (asta, de obicei : mai există şi excepţii, uitări profund şi „incurabil” nedrepte!) al valorii de Duh şi demiurgice. 
  
Ştiu şi ştim (cei cât de cât avizaţi întru cultura vrânceană) că, în anii ce-au trecut, Mircea Dinutz: 
  
1. pe de-o parte, s-a documentat, pentru studii, îngrijiri de ediţii şi recenzii (chiar scurte sinteze schiţate!), adunând, astfel, material informaţional, despre anumiţi scriitori şi oameni de cultură, dar, evident, în timp ce el aduna despre unii, se „năşteau” (sau erau avortaţi ) alţii, de care n-a avut vreme să se intereseze aprofundat. Şi, atunci când te mai grăbesc, „cu chiuita”, şi editurile şi sponsorii, sub ameninţarea că nu mai scoţi cartea – chiar nu mai ai chef şi linişte senină, pentru „investigaţii de fineţe”! 
  
2. pe de altă parte, Mircea Dinutz şi Al. Deşliu au început să făurească „nemurirea vrânceană”, prin micro-monografii, apucând să ducă la capăt: Virgil Huzum, Ion Larian Postolache (acestea două, în „tandem”), Florin Muscalu şi Ioan Dumitru Denciu ( rămăsese, spre „lucrare”-trudă, doar Mircea Dinutz, după atât de regretabila dispariţie dintre noi a lui Al. Deşliu). 
  
Iată, deci, că, dacă nu „se făcuse” chiar de o „istorie a literaturii vrâncene”, măcar se creaseră premizele ei. Din aceşti germeni „mici”, deci, a crescut germenele mai mare! Adică, această ciudată carte de faţă: atât de stimabilă, dar şi atât de ciuntită! 
  
Sunt cuprinşi, în cele 328 de pagini ale cărţii, doar 18 scriitori (menţionaţi, precum am zis, în ordine alfabetică: Florinel Agafiţei, Adrian Botez, Lucia Cherciu, Ioan Dumitru Denciu, Alexandru Deşliu, Constantin Duşcă, Virgil Huzum, Florin Muscalu, Ion Panait, Florin Paraschiv, Doina Popa, Ion Larian Postolache, Dumitru Pricop, Paul Spirescu, Liviu Ioan Stoiciu, George Mihail Vlădescu, Varujan Vosganian, Duiliu Zamfirescu). 
  
Trebuie să spunem, de la bun început: 
  
1. că n-ar fi stricat, deloc, câte o fişă biografică, de un sfert de pagină (pe lângă cea bibliografică, completată cu referinţe critice – cel puţin 10, de fiecare scriitor! – alcătuită cu conştiinciozitate acribioasă!). E drept că, din incipiturile unora dintre studii, se poate vedea strădania de a încropi câte ceva, care să fixeze, măcar aproximativ, „limitele ontologice”, debuturile, afirmările publice ale unor scriitori. La George Mihail Vlădescu este mai clar decât oriunde acest efort lăudabil, dar negeneralizat (şi nedefinitivat, acolo unde s-a încercat). În schimb, la Lucia Cherciu, spre exemplu, trebuie să intuim, din context, că scriitoarea nu mai creează pe pământ românesc, ci în SUA; 
  
2. din pricini care nu depind decât în mică măsură de autor – şi, în foarte mare măsură, de limitări editoriale şi de sponsori, Mircea Dinutz a fost nevoit să prezinte trunchiat până şi personalităţile culturale şi scriitoriceşti ale celor vizaţi de cuprinsul cărţii! – scoţând în evidenţă doar „eşantioane” din activitatea lor REALĂ! – activitate reală care, uneori, acoperă paliere foarte largi de creaţie. E drept că talentul sintetizator a lui Mircea Dinutz încearcă să „umple găurile”, dar, orice ar face, non-desăvârşirea se face simţită; 
  
3. în general (cu mici, dar salutare excepţii!), conţinutul cărţii reia materia unor recenzii şi a micro-monografiilor mai sus-numite (cu „comprimările” substanţiale de rigoare!). 
  
Şi, atunci, a doua întrebare: de ce există această carte? 
  
Deşi ar părea o întrebare mai grea decât prima, nu e aşa! Această carte TREBUIA să existe, pentru a ne da speranţă în ceva previzibil, într-un viitor nedeterminat, ce încă nu se vedea, dar se poate, ACUM, între-vedea: este o primă viziune de sinteză (cu excepţia celor micro-monografiaţi, desigur!), atât asupra operei fiecărui scriitor, în parte, cât şi asupra Spiritului Creator Vrâncean! Să nu uităm că, dintre cei prezentaţi şi analizaţi întru hermeneutică, 9/nouă (adică, jumătate dintre cei 18!) nu se mai numără printre vii! Şi foarte puţini dintre ei (practic, doar Duiliu Zamfirescu şi George Mihail Vlădescu!) au fost integraţi, în literatura română, de critici credibili, cu serenitate olimpiană şi inteligenţă apollinică a actului critic, cu intuiţie şi forţă de sinteză apropiate de geniu, în opere critice uşor vizibile şi devenite „repere perene”! – şi, evident, ne referim, aici, în primul rând, la Istoria literaturii române, de la origini până în prezent, a lui George Călinescu – şi, parţial, la Istoria literaturii române contemporane, a lui Eugen Lovinescu! 
  
Şi, pentru că veni vorba de „intuiţie şi putere de sinteză ideatică” credibile, de „serenitate olimpiană şi inteligenţă apollinică a actului critic” – iată că se iţeşte a treia întrebare majoră: are Mircea Dinutz astfel de calităţi, precum înaintaşii săi celebri, întru Spiritul Critic Românesc – pentru ca judecăţile sale critice să capete „greutate” şi valoare de repere axiologice, străbătând, dacă nu veacurile, cel puţin penetrând conştiinţele acestor decenii nefericite şi seci, din punctul de vedere al vizionarismului critic? 
  
La aşa ceva nu se poate răspunde judecătorteşte, prin „da” sau „nu”. Trebuie aduse argumente solide, altfel degeaba s-a „înfoiat” întrebarea! 
  
În primul rând, Mircea Dinutz are curajul de a lupta, cu platoşe foarte rezistente (făurite din bine structurate „segmente” argumentative!) pentru crezurile sale critico-axiologice, chiar împotriva „somităţilor”. Spre exemplu, Mircea Dinutz, prin curajul său afirmativ, a obţinut o victorie confirmativă! E vorba de lupta dusă, ideatico-axiologic, pentru romanul Lydda, de Duiliu Zamfirescu, pe care l-a dovedit, cu „falange” argumentative, ca fiind „înnoitor de roman românesc”, situându-se pe aceeaşi baricadă (extrem de „aerisită”!) cu criticul G.C. Nicolescu: „cel dintâi roman de idei românesc”! Şi Mircea Dinutz, pentru a nu se expune bănuielilor de părtinire, transformă pagina de carte în câmp de înfruntare (cu o onestitate şi acribie incredibile!) a TUTUROR opiniilor despre romanul în discuţie, tot războiul de idei desfăşurându-se extrem de onorabil şi deschis (în ce priveşte „ne-ascunderea probelor”!) şi chiar exhaustiv: se dezlănţuie, turnirul „în armuri medievale”, dintre tabăra cavalerilor „fără prihană, apărători de Lyddă” –Zina Milcovici, Lucian Predescu, G.C. Nicolescu, Mihai Gafiţa, Mircea Popa, Ioan Adam, Al. Protopopescu şi, parţial, chiar N. Manolescu – şi tabăra „prihănitorilor de Lyddă”: Titu Maiorescu, H. Sanielevici, Eugen Lovinescu, George Călinescu (ultimii doi –„care n-o pomenesc în niciun fel în cunoscutele lor sinteze”!),Octav Botez, Georgeta Horodincă, Ion Negoiţescu, Al. Săndulescu ş.a. – deasupra tuturora ridicându-se erudiţia demostenică, foarte bine echilibrată, a lui Mircea Dinutz, care nu îngăduie excese, nici înfierbântări, mai ales atunci când cazul este atât de înverşunat controversat: 
  
„ ( )Lydda, cu toate imperfecţiunile sale, rămâne ultima expresie scriitoricească a lui Duiliu Zamfirescu, surprinzător prin modernitate şi prin efortul (parţial încununat de succes) de a înnoi romanul românesc.” Deci, la întrebarea (pe care tot noi ne-am pus-o) dacă „judecăţile sale critice pot să capete <> şi valoare de repere axiologice” – putem afirma, cu mâna pe inimă, că, oricine ar fi interesat de „literatura de idei”, ar găsi, în Mircea Dinutz, cel puţin un expert extrem de harnic şi onest, dacă nu neapărat (şi totdeauna) o autoritate incontestabilă. La fel de harnic, onest, intuitiv şi vizionar-sintetic este şi în toate celelalte luări de poziţie, personale şi izvorâte din cele mai adânci şi ferme crezuri estetice – atitudini selective despre care, încă de la început, afirma: „Nu am pretenţia, nu am avut-o niciodată, că selecţia operată de mine este infailibilă. Aşa văd eu, aşa gândesc eu, aşa cred eu şi astea sunt argumentele mele.” Acest „eu”, atât de insistent afirmat, este unul critico-auctorial, diferit de cel uneori cam prea „statistic”, al lui Călinescu (mutatis mutandis, Călinescu este infinit mai subiectiv decât Mircea Dinutz!). Poate că între cele două poziţionări, cea obstinat şi aproape exasperat personalizată, a lui Mircea Dinutz, şi cea „statisticizată”, călinesciană, ar trebui să se medieze În definitiv, exasperările auctoriale ale lui Mircea Dinutz provin din conştiinţa muncii sale cât se poate de conştiincioase, devotate până la martiriu – dar rezultatele ei rămânând Golgotă fără Cruce, „voci în pustie” – din conştiinţa realităţii, fundamental injuste, că onestitatea sa de „proletar”-critic se loveşte, implacabil, de aroganţa fără limite a Centrului, faţă de Circumferinţa Culturală Românească, de dispreţul funciar, precum acela al elefantului, neprivind (nici în vis!) spre furnică (dispreţ faţă de munca sisifică şi exasperant de solitară şi non-solidară, de a stabili „puncte cardinale în haos”, de a fixa coordonate corecte axiologic, într-o Românie contemporană a inversării valorilor a pre-stabilirii valorilor naţionale „pe dos”, dintr-un Centru al Perfectei Ignoranţe şi Incredibilei Rele-Credinţe!), din partea unei dictaturi imbecile a multora dintre „caizii” pseudo-criticismului bucureştean, opac complet la „provincie”: „Eu nu mi-am făcut decât datoria. Am citit, am reflectat şi am scris. Îmi place să cred că măcar o parte dintre pronosticurile mele vor fi validate de timp, în ciuda privirilor înceţoşate ale criticilor de la Centru – din fericire, nu toţi – asupra unor zone literare, pe care nu le cunosc, dar le anatemizează.” Să nu trecem cu uşurinţă peste vocaţia de pedagog (şi nici peste cea de scriitor ceea ce-l apropie, paradoxal, poate, de George Călinescu!) a criticului focşăneano-băcăuan: niciodată nu face „artă pentru artă”, nu analizează DOAR de dragul „senzaţionalului” şi aventurii analizei hermeneutice (pentru că, inevitabil, există şi aşa ceva, ŞI E BINE CĂ EXISTĂ! – altfel, la ce şi pentru cine ar mai fi creată Arta? – doar pentru un grup de „sectanţi”?!) – mereu, are în vedere fie consecinţele, în „largul” literaturii/culturii române, ale operei celui vizat (e cazul celor petrecuţi din această viaţă), fie are în vedere învăţămintele ce trebuie trase din „sinteza de parcurs”, de până acum, spre a putea emite pretenţii, pentru ţinta finală: fixarea Artistului în Memoria Naţională sau/şi Terestră! Iată câteva definiri şi concluzii/sfaturi pedagogico-critice memorabile, nu „supte din deget”, ci ca rezultat al celor mai grave şi „sângeroase” încruntări, deasupra textelor – definiri cu mult avânt vizionar-poetic, revelatoriu, într-însele! – prin care definiri, dacă Centrul nu va mai exercita Tirania Tembelismului asupra „provinciei”, se vor instaura, cândva, în atmosfera culturală românească, etajele celeste, de pagodă, ale Duhului Demiurgic Naţional: 
  
1. la FLORINEL AGAFIŢEI – se analizează toată creaţia sa de până acum: „Florinel Agafiţei se dovedeşte un senzitiv cu o <> debordantă.( )E de prevăzut că orientalistul şi literatul se vor completa permanent, cu performanţe pe care le întrevăd a fi remarcabile în ambele direcţii” ; 
  
2. la ADRIAN BOTEZ, căruia îi este analizată doar o parte din opera poetică – şi deloc hermeneutica (masivă), proza, eseistica: „Poet, în primul rând, cu serioase cunoştinţe magico-mitologice, cărturar de aleasă stirpe, bântuit de aromele din altare, atins de nimbul sacru al icoanelor şi aerul tare al ideilor, prozator, eseist şi hermeneut, din rezerva atât de restrânsă a erudiţilor autohtoni, luptător cu har pe drumul Binelui şi al Frumosului, Adrian Botez, în ciuda scăderilor şi inegalităţilor dintr-un volum sau altul, este un gânditor şi un scriitor pe deplin matur, viguros şi competitiv – în opinia mea – la nivel naţional, cu condiţia minimă să i se ofere şansa corectă de a-şi înfrunta adversarii din toate promoţiile scriitoriceşti” ; 
  
3. LUCIA CHERCIU – analiza întregii opere poetice: „Întărită de credinţă şi prin credinţă, Lucia Cherciu încearcă să se izbăvească de cele mai mari păcate (asumate) prin creaţie (în toate sensurile sale nobile): lenea, invidia, clevetirea, frica, trufia, necumpătarea, dar, mai grav decât orice altceva, pierderea memoriei. ( )Prin ceea ce a făcut până acum, dar, mai ales, prin ceea ce promite a fi, Lucia Cherciu reprezintă, în opinia mea, o şansă în plus acordată Vrancei literare”; 
  
4. la IOAN DUMITRU DENCIU – este analizată aproape toată opera (romanescă, poetică, eseistică – lipseşte proza scurtă) – se concentrează, astfel, în mare, micro-monografia; de reţinut, totuşi, câteva sintetizări ale Duhului „dencian”, de către Mircea Dinutz – absolut memorabile: „Autorul îşi construieşte discursul cu moderaţie, aşezându-şi cu grijă piesele în spaţiile optime, dozându-şi atent afectele şi efectele, fără ostentaţie, concentrat în egală măsură asupra detaliilor, cât şi asupra ansamblului. Se simte efortul de a fi limpede şi convingător pe orice temă, pe orice subiect. După ce şi-a desfăşurat – metodic şi meticulos – argumentaţia, încearcă refacerea modelului şi formularea unor concluzii. I.D. Denciu optează pentru un naţionalism metafizic, supraistoric şi, deci, situat în afara zonei politicului, pe cât posibil.( )”; 
  
5. laALEXANDRU DEŞLIU– se analizează doar câteva interviuri: „Meritele publicistului vrâncean sunt cu mult mai substanţiale decât ar presupune statutul unui gazetar onest şi scrupulos, pentru că vizează câmpul foarte generos (şi pretenţios) al unei culturi elitiste, asimilând mijloacele gazetăreşti cu cele beletristice, mai ales, pentru că se subordonează unui program foarte ambiţios de recuperare şi valorizare a unor personalităţi ce fac mândria meleagurilor vrâncene( )”; 
  
6. la CONSTANTIN DUŞCĂ – se analizează toată opera poetică: „Constantin Duşcă nu este un poet linear, monocord, ci unul răvăşit de întrebări, încercat de dileme şi îndoieli ( ). În ciuda unui vocabular generos, foarte variat şi complex (la nivelul ansamblului), poetul ţinteşte permanent spre esenţialitate şi concizie. De altfel, textele sunt, mai întotdeauna, fulgerări ale gândului luminător, zboruri scurte şi remanente pe planeta dragostei”; 
  
7. la VIRGIL HUZUM – a fost analizată opera, în micromonografie (acum, se suportă „contragerea editorială” !); 
  
8. la FLORIN MUSCALU: idem!; 
  
9. la ION PANAIT – se analizează, aproape integral, opera poetică a mult-regretatului trubadur (excepţie făcând aşa-zisele „hai-ku-uri”): „Graniţa dintre elegie şi meditaţie este insesizabilă, această trecere realizându-se prin depăşirea programatică a biograficului şi imediatului înspre condiţia umană ( ). În totul, poezia lui Ion Panait, cu strălucirile şi scăderile ei, îmi pare asemenea unui sever exerciţiu de penitenţă, ce-l apără pe autor de spaima nimicului”; 
  
10. la FLORIN PARASCHIV – se analizează opera eseistică publicată, înafară de Duhul oltean: „Cea mai constantă preocupare (aproape paternă) a lui Florin Paraschiv este natura umană, asupra căreia se apleacă cu înţelegere, compasiune reţinută, luciditate dureroasă, întrebuinţându-se în gradul cel mai înalt: inteligenţă divergentă, o aleasă erudiţie, tandreţe şi premoniţie îngrijorată. Orice discurs al acestuia, pe orice temă ar fi, se dovedeşte a fi, în final, un traseu iniţiatic în care autorul se recomandă ca un hermeneut redutabil, ca o natură dialogică, de rafinată subtilitate, cu însemnele oralităţii la vedere, conviv în mare vervă, în planul superior al ideilor”; 
  
11.la DOINA POPA – se analizează toată opera romanescă: „Doina Popa este o rafinată şi performantă exploratoare a naturii umane confruntate cu propriile limite, marcate de o irepresibilă nevoie de armonie, lumină şi căldură sufletească, dragoste şi fericire, în sensul cel mai deplin al cuvântului”; 
  
12. la ION LARIAN POSTOLACHE – aceeaşi contragere a micro-monografiei (minus traducătorul I.L.P.)!; 
  
13. la DUMITRU PRICOP – se analizează (sau, cel puţin, sunt menţionate şi „aşezate pe şevalet”!), în general, cam toate volumele de poezie (minus sonetismul Paharului însângerat, apoi În căutarea muntelui albastru şi postumul volumaş, destul de atipic pricopian, Nemona – la jumătatea drumului spre iad), dar se adaugă Necrologul – „Eu am intrat în poezie ca-n altar”): „Dumitru Pricop a intrat în poezie cu umbra şi răcoarea pădurilor, ameţit de înălţimi, cu talpa grea de pământ şi vocea curată a sângelui prin care aleargă cu slobozenie Măria Sa, Muntele, şi plânsetul stelelor de departe, nesfârşitul cerului senin, înţelepciunea sfătoasă a brazilor, bolboroseala sfântă a apelor repezi, zborul păsărilor, ţipetele adânci venite de dincolo de marginea lumii, atâtea doruri nestinse în curgerea anilor!. ( )Sensibilitatea poetului vrâncean (în ultimele două-trei volume) este a unui modern pur-sânge, cu vocaţia <> dincolo de lucruri, fluent, sentimental-amar, tragic-discursiv, cu momente (rare) de revoltă luciferică, având gustul îndelung exersat al purităţilor celeste”; 
  
14. la PAUL SPIRESCU – se analizează toată opera poetică: „Paul Spirescu este – în esenţă – ( )un poet al vederii ce trece dincolo de cele văzute, modern prin neliniştile sale creatoare, răscolitor prin revelaţiile mărturisite, fie şi în parte, un împătimit de planul ideilor, neezitând să-şi deconspire temerile şi îndoielile, autentic în simţire şi credinţă. Ceea ce aduce în plus creatorul este densitatea ideatică, priza bună pe care o face acesta la realitate, de care se apropie, ca şi în celelalte volume, cu o sensibilitate metafizică”; 
  
15. la LIVIU IOAN STOICIU – este analizată doar opera poetică (minus La plecare şi Pam-param-pam), nu şi cea romanescă, dramatică etc: „Primul lucru care se impune atenţiei ar fi organicitatea creaţiei sale, în ciuda faptului că poetul îşi primeneşte mereu mijloacele de expresie, îşi modifică surprinzător demersul lirico-dramatic, de la un volum la altul. În al doilea rând, este evident regimul mnezic al discursului său, cu o translare halucinantă a planurilor temporale, într-o tentativă temerară şi singulară de supravieţuire a eului moral. ( )În al treilea rând, impresionează capacitatea sa de penetraţie în cele două universuri (social şi psihic), vitalismul imaginilor artistice născute în acea zonă dinamică dintre scriere şi oralitate, aflată sub semnul unei interogaţii fără sfârşit. Poetul codifică spaima sa de vid moral, în ipostaza de combatant terorizat, obligat să trăiască într-o lume-ospiciu în care cavalerii păcatului fac legea, iar ea, laşitatea, simbolizează vârful unei generaţii nestatornice în pasiuni şi-n vicii. ( )Întoarcerea în Sine, supuşenia faţă de întrebări/îndoieli – aduc poate nefericirea, în plan uman, dar – nu în ultimul rând – poezia de calitate”; 
  
16. la GEORGE MIHAIL VLĂDESCU – este analizată toată opera nuvelistico-romanescă: „G.M. Vlădescu a fost prozatorul atent al vieţii provinciale, fireşte, nu cel mai performant, dar, în mod sigur, cel mai implicat afectiv şi moral. În paginile sale cele mai substanţiale, or asemenea pagini există, trăieşte o lume amestecată de negustori şi artişti rataţi, ziarişti şi delincvenţi, samsari şi avocaţi, femei devotate, dar şi femei care au uitat de mult ce e iubirea şi devotamentul, tineri care se iniţiază în mocirla socială ce le-a fost pregătită cu atâta iresponsabilitate de mai multe generaţii de maturi. Viziunea globală e una moralizatoare, cu rare alunecări eseistice şi satirice, unele chiar merituoase”; 
  
17. la VARUJAN VOSGANIAN – este analizat, cu insistenţă, doar ultimul roman, Cartea şoaptelor (scris în cheia tragică aCărţii plângerilor,a luiGrigore din Narek – 1002) –nu şi poezia (e drept, una fără har şi, deci, fără vibraţii majore ori profunzimi deosebite!), nu şi nuvelistica: „Varujan Vosganian e un bun notist, supraveghind linia melodică destul de complicată, fără să piardă pe drum temele fundamentale: moartea, libertatea interioară, capacitatea de a visa şi de a crede că se poate trăi într-o lume din care violenţa a fost definitiv extirpată: Cel care va povesti despre noi va trebui să scrie că în cartea aceasta oamenii mor cu ochii deschişi, câtă vreme ceea ce au trăit nu a fost destul ca să-i ajute să găsească răspunsul. ( ) Poate că autorul are dreptate atunci când afirmă: <>”; 
  
18. la DUILIU ZAMFIRESCU – se insistă pe opera romanescă, în special, pe Viaţa la ţară, Anna şi, în special, pe „cazul Lydda” – deloc poezia, deloc nuvelistica şi aforismele: „O predispoziţie naturală spre seninătate, spre o artă calmă şi echilibrată, la care va contribui decisiv contactul cu Italia (unde va căuta, de fapt, Roma antică), iar mai târziu contactul cu Grecia (Atena cea de demult) vor conduce pe autor la convingeri ferme în materie de estetică şi spre creaţii ce vor proba clasicismul său structural.( )”. 
  
Nu vrem să mai insistăm. Dacă mostrele hermeneutice de mai sus n-au convins asupra unui răspuns favorabil, la întrebarea: „Are MIRCEA DINUTZ astfel de calităţi (n. mea:„intuiţie şi putere de sinteză ideatică” credibile, „serenitate olimpiană şi inteligenţă apollinică a actului critic”), precum înaintaşii săi celebri, întru Spiritul Critic Românesc ? etc. –atunci n-are cum un biet recenzent să facă mai mult decât autorul-„demiurgul”! 
  
Şi, totuşi, rămâne o ultimă întrebare (posibil de pus, în acest spaţiu editorial restrâns): pe când deschiderea maximă a aripilor, pentru ZBORUL unei Istorii Oneste, Naţionale şi Credibile, a Literaturii Române? Pentru că biata noastră literatură, din istoria imediată (atât de bogat dăruită cu Duh, de Dumnezeu!), nu şi-a găsit, încă, AEDUL! (Doar nişte cârpaci şi escroci/falsificatori de duzină pe care ne sfiim să-i numim, doar din simple, dar cumplite motive financiare: nu avem cu ce bani să ne susţinem ideile adevărate, dar acuzatoare de „rabinat”, în Instanţa Zarafilor!). 
  
Cea Vrâncenească, fie şi prin semi-istoria lui MIRCEA DINUTZ – DA sau, pe-aproape „cât pe-aci”! Dar Vrancea, chiar dacă poate fi considerată „o Românie de buzunar”, nu înseamnă chiar „Opera Magna Valachica”! Însă, prin ceea ce Mircea Dinutz „va mai fi” şi prin facerea „a ceea ce se va cuveni”, eu „ţin” pariul, precum că poate exista, în România şi pentru români, şi o asemenea onestă „Opera Magna” a Logos-ului Valah ! 
  
prof. dr. Adrian Botez 
  
[1] Mircea Dinutz, Scriitori vrânceni, de ieri şi de azi, Editura Zigotto, Galaţi, 2011. 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Scriitori vrânceni, de ieri şi de azi - Mircea Dinutz / Adrian Botez : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 61, Anul I, 02 martie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Adrian Botez : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Adrian Botez
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
CLASAMENTE
DE POEZIE

RETROSPECTIVA
DE POEZIE
A SĂPTĂMÂNII
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!