Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Amintiri > Mobil |   



Scriitoarea
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Un hârb de lift care scârţia de mama focului, parcă ar fi cărat sute de kile şi nu doi tineri cu tara de până-n 150, ne ducea sus la ultimul etaj al blocului-vilă cu 5 nivele aflat pe Victoriei, vis-a-vis de sala teatrului de estradă „Constantin Tănase” şi aproape lipit de vechea clădire a fostului Teatru Naţional. În casa liftului, înşiraţi şi dându-ne „onorul” de pe zidurile scorojite şi chinuite-n draci de „pămătufuri” totuşi pricepute, „arlechini”, „paiaţe”, păpuşi cu măşti şi alte stilizări contorsionate care parcă se schimonoseau şi hlizeau cu gura până la urechi, parcă bătându-şi joc de noi că ne-am grăbit şi n-am ales scările, pentru a urca în zig-zag-ul din spatele scenei celebrului teatru de păpuşi „Ţăndărică” aflată la parter, cu intrarea şi foaierul dinspre fostul pod Mogoşaia. 
  
Ne-a lăsat unde-a vrut el, exact la trei şi-am luat-o pâş-pâş pe trepte prin întuneric, că şi-ăstea trozneau ca nişte găteje de lemn uscat de brad care abia aşteptau focul să le învăluie, prietenul meu a ţârâit de vreo trei ori, s-a auzit o fluierătură înfundată ca un ţignal scurt din spatele uşii plumbuite şi cu un număr aproape şters, un nume care părea din alt veac şi poate şi era pentru că eu, chiar „studinte la istorie” n-auzisem în viaţa mea, ceea ce îmi va atrage ceva mai târziu un binemeritat reproş, pentru care nici măcar condiţia mea de ţăran cu „păr pe limbă” n-ar fi reprezentat o scuză, cum nici nu a fost de altfel. 
  
Abia atunci mi-a picat fisa că ceva nu se leagă, o fereală al cărei motiv îmi scăpa, însă companionul meu se vedea că e la curent cu „procedurili” amfitrioanei, cuvânt căruia am să-i găsesc nu peste mult timp advăratele semnificaţii constrictive. Şi asta, chiar pe pielea mea!... 
  
„Tinere Vasile, te-am aşteptat. Cartea a foat dată la cules, nişte aranjamente presupuse par să-mi fie împotrivă, dar nu cred până la urmă că vor risca, recită pe nerăsuflate doamna din faţa noastră căreia nu-i zărisem clar chipul, i-l bănuiam fixat undeva în spatele unui lampadar ce cobora dintr-un tavan stacojiu, cu braţe lustruite şi sculptate împrăştiind o lumină calmă, proteguitoare, spre o femeie cu un chip încă nedesluşit şi cu atât mai mult misterios. Ce era ciudat e că intrase direct, fără vreo formulă protocolară, în subiect, îl epuizase în nici o frază mai ca lumea, părea încifrată, era de presupus că preliminariile nu făceau parte din joc - dacă o fi fost vreunul, iar momentul apropierii dialogului nu părea în nici un fel atât de aproape. În ce mă priveşte, altfel îmi imaginasem eu întâlnirea. 
  
O sofa acoperea, ca poalele unei draperii, partea din bibliotecă ce tapiţa pereţii unei sufragerii înalte, cu lemn de mahon lambriat în colţuri, alte trei veioze postate cu umbreluţe albe şi roşii de sergi matlasat sau catifea azuriu – închisă ce răsfrângeau bătaia luminii suspendând orice clar-obscur părelnic ce se insinua privirii şi abatând-o într-o direcţie la care căznisei şi nu te-ai fi aşteptat. Tonul cu care i se adresase colegului meu venea dinspre un fotoliu acoperit cu plocade multicolore, cergi acoperind un parchet maroniu deschis şi bine lustruit, strigarea era reţinută cu toate că păstra totuşi striaţia băţoseniei şi siguranţei, fără acel tremolo pe care l-ai fi aşteptat de la o persoană distinsă, bănuită astfel după câteva frânturi girate de oftaturi întrerupte şi dese concentrări de a relua, cu o octavă mai sus, o curiozitate stârnită de la bun început şi reţinută cu atâta diplomaţie ...  
  
Habar n-aveam pe atunci de calitatea invocată - ca având vechimea unui exerciţiu îndelung exersat, nu orişiunde ci chiar în medii şi saloane unde abilitatea, subilitatea şi discreţia sunt apreciate şi se poartă, unde se „învârtise” binişor un număr de ani cu mai mult de un sfert de veac în urmă, că reprezenta o lume apusă, poate chiar blazonul impus de deferenţa instituţională, meserie ori misiune cerută, totul era dozat pe porţiuni de evaluare a răbdării preopinentului, era un declic pe care şi-l permitea pentru că adesea agrementul se întemeia pe acest eşafodaj comportamental, garanţie sigură a propensiunii, calităţii şi armoniei dialogului. 
  
Noi, eu şi Vasile, nu făceam nici pe departe şi în nici un caz parte din vreo breaslă care să-şi ogoiască într-atât instinctele până la cine ştie ce nivel sau uitare de sine la care ne-ar fi fost imposibi de ajuns ... Ne cunoscusem abia în acea vară, la căminul „Sorbonicăi” din Panduri, eu „toceam” la o restanţă, el venise la nişte postuniversitare tocmai de la Cluj şi, din aproape în aproape, ne-am spus ce-aveam pe suflet, s-a bucurat sincer de un premiu de poezie şi publicistică şi de-aici afinitatea şi toată tevatura care-l va aduce din inima Ardealului tocmai la mine în munţi, la poalele Iezerului, Păpuşii şi Pietrei Craiului. 
  
Lucra la o scriere întinsă zicea, un roman-replică sau parafrază la o lucrare a renascentistului batav Erasmus din Rotterdam, „Elogiu nebuniei”, a lui însă era bătută în cuie cu titlul gogonat şi pretenţios „Elogiu minciunii ”, ţin minte că avea nişte foi de caiet studenţesc pe care mi le arătase spre a mă convinge că abordarea „misterioasei doamne” privea şi/sau mai ales acest aspect ...  
  
Era profesor de română în Fiurdenii Clujului, se pretindea nepot al distinsei scriitoare, avea câţiva ani de vechime şi-şi dădea silnţa să ajungă departe, venise, zicea, „să iau cursul lucrurilor de la voi, care daţi ora exactă ţării”, puţin spăşit şi neîncrezător, asupra mea vântul neîncrederii nu-mi clintise nici un fir în vălvoiala ce stătea să se abată asupra oamenilor „din lagăr”, eu eram „surd şi orb” la astfel de încercări mocnite în subteranele bârfei şi deriziunii, nimic nu părea să mă contrazică, eram imperturbabil încredinţat că totul merge ca pe roate în cea mai bună dintre lumile posibile şi iscodite şi „bazate” pe himerele corifeilor vizionari ...  
  
Utopiile „lor” căpătau configuraţia şlefuirii „diamantine” la care aburcam cu nepicotită osârdie, poleiam ca totul să (a)pară „cum n-a văzut ... Kremlinul!”. Şi mai credeam, pe deasupra, că aşa se va şi întâmpla, era „iepoca” de început a „iluminării” naţionaliste a unui sistem care îşi vlăguise energiile internaţionaliste, când îndemnurile lui Marx păreau a se goli de voinţă, îşi emaciau dîrzenia încrederii, optimismul şi aderenţa atât de clamate pentru a atrage vulgul. 
  
Un „socialism românesc” era pe cale de a se „zbârli” provocator la „stârvul” cominternist ce-şi evacuase ultimile pale fetide dinspre mausoleul din Piaţa Roşie, şi care mirosea cam de multişor a faliment doctrinar, codimenta primejdios aerul autonomiei şi suveranităţii naţionale, vânturat straşnic de „stejarul de la ... Scorniceşti”, sosit la cârmă de ceva vreme ... Şi, ceva mai târziu, Brejnev, cu al său concept al „suveranităţii limitate” cu care primul se va bate „cap în cap”. până se va alege praful de tot! 
  
Pe când îmi puneam în ordine gândurile ce roiau bezmetic fără vreun azimut apropiat de vreo logică mai acătării, mă trezii faţă în faţă cu un chip care nu-şi izgonise frumuseţea, timpul parcă o conserva înnobilând-o, ridurile şi suferinţa interioară refuzau să se arate, erau strunite şi păstrate într-un sipet daurit, tainic, bine ferecat. O întrebare ţâşnise, mi se păruse mie, nemilos, iar conţinutul ei descurajant, ca o avertizare nedevoalată: 
  
„Băiete, te-a văzut cineva intrând încoace? 
  
„ ... ”!!! 
  
Auzisem, dar credeam că nu mi se adresase mie. Încă insistam în stabilirea detaliilor, nu mă dezmeticisem. Veneau spre mine „haldele” altui timp, ce miroseau a parfum, briantină şi naftalină, în amestec cu uleiuri şi unguente râncede de mobilă veche, o viermuială atemporală ...  
  
Vasile mă trase de mânecă şi suflă aspirând în rotocol locul din preajmă, rostind cu oarecare încordare: 
  
„E băiatul de care v-am vorbit, doamnă! Şi-apoi, luat pe nepregătite, către mine: 
  
„Unde eşti student şi ce scrii !? 
  
O întrebare de baraj la care nu m-aş fi gândit, directă, fără pregătiri încondeiate, posibilă poate într-o depănare colocvială, de-ar fi fost cazul ... Mi-am reprimat imediat gândul necuviincios - că aş putea sta atât de curând în faţa „unui monument” astfel, la taclale. Un „monument” viu şi necunoscut şi care chiar era, dar asta aveam să aflu mult mai târziu ... Ascundea în spate o istorie pe care vremurile i-au ţintuit-o la zidul infamiei, i-o răscoliseră şi tălmăciseră cum convenea liniei oficiale. Îi luase numele (sau renumele?) în acuzator şi apărător la o adică, după cum dictau interesele „majore” ale patriei şi „centrului său vital”. Nu ne-a spus nimic de consort. Şi nu era fiteşcine. 
  
I-am întrebat pe asistenţii mei de la facultate, Lucian Boia, Mircea Popa, Vasile Budrigă şi Ion Scurtu, fără să aduc vorba de ce şi cum. Doar unul dintre ei s-a încumetat să-mi satisfacă hatârul, fără să şi întrebe de ce mă interesez. Era, îmi zicea, un nume pus la index, persoane neagreate, poate ceva mai mult. Era, este încă sau nu mai este deloc? Drept răspuns, o recomandare pe care am luat-o ca atare: 
  
„ Aprofundează, tinere, istoria interbelică a României!” Acum am realizat ignoranţa. Poate nu gafa, că nu am făcut-o, m-am oprit la timp şi a fost bine în interesul părţilor. „Cădeau” şi ei, cine ştie! Nu se scurseseră două-trei luni de la descinderea „băieţilor cu ochi albaştri” la căminele din Panduri şi Grozăveşti. Când îl luaseră pe bietul Marin Truşcă la tăvăleală, pe bază (şi) de scorneală ...  
  
... Am înclinat uşor capul, a recunoştinţă că întâmplarea m-a onorat scoţându-mi-o în cale şi mi-a făcut semn să mă apropii. Am încercat să-i sărut mâna, însă a retras-o într-un gest de umilinţă supremă, bucurându-se că a putut demonstra printr-un refuz elegant că demnitatea aparţine totuşi celor nerugători, neîncovoiaţi, nu cerşetorului de „tandreţuri” şi linguşitorului de vorbe şi gesturi „de periuţă”. Ci celui care-şi tăgăduieşte superioritatea ridicând mâna celui aparent înfrânt şi oropsit, cerşetorului la o adică. Ca Iisus lui Lazăr şi multe alte exemple christice. Că nu se ştie niciodată, simplu, nu?  
  
Nu-mi pregătisem răspunsul, nu-i premeditasem curiozitatea. I-am răspuns franc, fără adăugiri şi zorzoane de retorică ieftină: 
  
„Însăilez când şi când şi mâzgălesc foaia, doamnă, asta fac. 
  
Auzisem de numele ei de scriitoare, îi cumpărasem chiar o carte de la anticariatul dintre librăria şi papetăria „Mihai Eminescu de pe Academiei, colţ cu „6 martie” şi Edagar Quinet, pe partea de vis-a-vis cu „Matematica” a Universităţii şi în apropierea intrării în căminul studenţesc „Carpaţi”, unde se aflau camerele celor de la istorie, filologie, matematică etc. 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Scriitoarea / George Nicolae Podişor : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 157, Anul I, 06 iunie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 George Nicolae Podişor : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de George Nicolae Podişor
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!