Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Istorie > Mobil |   



Şcoala din Rucăr în secolul al XX-lea (IX)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
1. Privire generală 
  
O 
  
succintă şi necesară prezentare a zestrei învăţământului românesc - cu tot ce presupune acesta, legi, instituţii, personal, statut, conţinut curricular, dotări, mijloace şi tehnologii didactice, reformatori, etc. - se impune de la sine, context fără de care n-am putea înţelege natura şi sensul prefacerilor generale şi, fireşte, nici pe cele presupuse de eforturile locale. 
  
Raportat la veacul al XVIII-lea, veacul al XIX-lea a fost perceput de contemporani ca o epocă a renaşterii româneşti pe toate planurile, iar perioadei de cumpănă dintre aceasta şi secolul al XX-lea, ca o continuare directă de adâncire şi consolidare a transformărilor ce vizau modernizarea civilizaţiei, adaptarea la structurile înnoitoare şi cerinţele timpului, toate încadrându-se în procesul de europenizare a societăţii româneşti în ansamblu, dar cu deosebire a învăţământului, ca pilon de bază al acesteia. Cultura şi învăţământul constituie aspecte de seamă ale modernizării României. Literaţii, artiştii, oamenii de ştiinţă, tehnicienii şi pedagogii au deschis drumuri noi şi au înfiinţat instituţii culturale fundamentale pentru un stat modern, ceea ce a permis grăbirea sincronizării şi integrării României în lumea civilizată. Un vehicul de prim rang a fost şcoala, aşezată pe o armătură solidă în conţinut, reformatoare şi pliabilă în perspectivă, cu un acut simţ recuperator. 
  
Independenţa cucerită în 1877, apoi ridicarea ţării la rangul de regat au creat României un prestigiu deosebit, perspective şi necesităţi noi. Şi totuşi, România veche apărea în jurul anului 1900 ca o ţară a contrastelor: lux rafinat şi occidentalizare la nivelul elitelor, trai în curs de modernizare cu moşteniri orientale la nivelul claselor de mijloc, sărăcie aproape medievală în lumea satelor. 
  
În pofida eforturilor evidente, priorităţile guvernanţilor nu se opreau asupra şcolilor. Nu este nefolositor să amintim că, la o populaţie de peste 7 ani însumând 4,7 milioane de locuitori în anul 1899 şi 5,7 milioane în 1912 au existat aproape 22% şi respectiv 40% ştiutori de carte. Iar pentru comparaţia privind accesul în învăţământul primar între 1870-1880, România avea un număr de de 82.145 elevi înscrişi, faţă de 300 de mii în Elveţia, 432 de mii în Olanda sau 545 de mii în Belgia. 
  
Care fusese în ultimele trei decenii ale secolului al XIX-lea situaţia învăţământului? După cucerirea independenţei, în prima etapă de la 1878 până la 1888, se realizase un oarecare progres în dezvoltarea şcolilor, în special în mediul rural în componenta sa primară. Învăţământul secundar şi superior erau destinate în mare măsură clasei politice, menirea şcolii secundare şi a celor două universităţi din Iaşi şi Bucureşti rămânea mai departe aceea de a pregăti personalul necesar noului stat independent cu funcţionarii aferenţi lui. 
  
Legea din 1864 fixase cadrul organizatoric şi de dezvoltare pentru toate cele trei trepte ale sale. Dezvoltarea comerţului şi începutul de industrializare puneau însă în faţa şcolii probleme noi : de structură, de înzestrare, de cadre calificate. Era resimţită serios lipsa de adaptare a învăţământului la realităţile sociale ale timpului. Nevoia unei reforme şcolare în profunzime se impunea pentru a face faţă transformărilor sociale şi economice din societate. 
  
În acest sens fuseseră adoptate o serie de decrete şi regulamente pentru buna funcţionare a şcolii primare dar mai ales a şcolii secundare, care prevedeau ca, recrutarea şi angajarea cadrelor calificate să se facă numai dintre absolvenţii studiilor superioare (legea din 1879). Ultimul deceniu al secolului al XIX-lea avea să ducă, în sfârşit, la precizarea poziţiilor şi scopurilor urmărite, atât pentru învăţământul primar cât şi pentru cel secundar şi superior. 
  
Legile care marcaseră ultimul deceniu al secolului XIX au fost cele din 1893 şi 1896, privitoare la învăţământul primar şi normal-primar şi legea din 1898, privitoare la învăţământul secundar şi superior. În 1893, prin votarea proiectului de lege propus de Take Ionescu se reorganiza învăţămânul primar şi i se conferea acestuia un caracter evident practic. Câţiva ani mai târziu, Petru Poni, înfiinţa primele grădiniţe în mediul rural şi se preocupa de îmbunăţăţirea programului şcolilor care pregăteau viitorii învăţători. Aceasta şi celelalte au făcut ca deceniul de la sfârşit de veac 19 să aşeze întregul sistem de învăţământ pe temeiuri mai durabile, adaptatoare cerinţelor vremii. 
  
Cel mai important rol însă, în modernizarea învăţământului românesc de toate gradele l-a avut matematicianul, astronomul şi pedagogul Spiru Haret, de trei ori ministru al instrucţiunii publice în mai multe guverne liberale între anii 1897 şi 1910, care conduce în această calitate reforma învăţământului secundar şi superior din 1898, prin înfiinţarea celor trei secţiuni ale claselor V-VIII(cursul superior al învăţământului secundar) în : clasică, modernă şi reală.  
  
Legea din 1898 a instituit certificatul de absovire (bacalaureatul) şi a stimulat metodele noi în predarea tuturor diciplinelor şcolare. Profesorii au fost numiţi în funcţie de valoare. Un an mai târziu, Haret a propus spre votare o lege a învăţământului profesional, cu planuri de instrucţii şi statute speciale pentru şcolile de arte şi meşteşuguri, liceele militare şi seminarele teologice.  
  
Între 1901-1904 Spiru Haret, în calitate de ministru al instrucţiunii publice, prin orientarea ce o dă învăţământului îmbină activitatea şcolară cu cea extraşcolară. Şcoala primară devine un centru de activitate culturală, care a mobilizat pe învăţători şi în bună măsură pe ţărani. Pe lângă măsuri carte au dus la consolidarea statutului profesional, moral şi material al dascălilor, prin circularele sale repetate a determinat sporirea locaţiilor de şcoală: între anii 1897 şi 1910 s-au ridicat în toată ţara 2343 de şcoli, dintre care 1980 în mandatele cât Haret a fost ministru. 
  
Trebuie să o spunem totuşi că, deşi şcoala rurală în ansamblul ei s-a revigorat sub presiunea forţelor sociale progresiste ale epocii şi a evenimentelor majore interne din primul deceniu al secolului XX (inclusiv răscoala ţărănească din 1907) se înregistrează totuşi un mare număr de analfabeţi în lumea satelor. 
  
În primul an al primei conflagraţii mondiale existau, potrivit statisticilr vremii, din totalul de 1 039 179 de copii de vârstă şcolară recenzaţi, numai 620 515 elevi înscrişi în şcoli care le frecventau (fără a exclude în totalitate, procentul celor care abandonau şcoala sau a celor cu o frecvenţă redusă). Tot în acelaşi an, statistica ne arată că au existat un număr de 56 485 de absolvenţi. 
  
Împotriva caracterului oarecum restrictiv al învăţământului, al orientării sale scolastice, ca şi al caracterului nepedagogic al unor metode folosite, publicaţii de prestigiu ale timpului, precum "Contemporanul", "Tribuna", "Astra", etc., ca şi o serie de cărturari iau o atitudine vădit critică faţă de aceste stări de lucruri. 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Şcoala din Rucăr în secolul al XX-lea (IX) / George Nicolae Podişor : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 281, Anul I, 08 octombrie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 George Nicolae Podişor : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de George Nicolae Podişor
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!