Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Spiritual > Mobil |   


Autor: Ştefan Lucian Mureşanu         Publicat în: Ediţia nr. 787 din 25 februarie 2013        Toate Articolele Autorului

SĂRBĂTOARE A IUBIRII LA ROMÂNI, DRAGOBETELE
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
SĂRBĂTOARE A IUBIRII LA ROMÂNI, DRAGOBETELE 
  
dr. Ştefan Lucian MUREŞANU 
  
Motto: Dragobete blând şi darnic, / Se-nfăşoară ca năvalnic, / Patimi vechi le reaprinde, / Dragostea în plasă prinde. (Viorica Pop) 
  
Cuvinte cheie: sărbătoare, iubire, Dragobete, obicei, etimologie 
  
1. Încercare de etimologizare a cuvântului Dragobete 
  
Sărbători ale iubirii au existat şi încă dăinuie ca date de celebrare în calendarele lumii, ca simbol al fertilităţii a ceea ce în fapt oamenii au avut cel mai la îndemână gest de manifestare a dragostei, iubirea, de atunci, de când lumina a călăuzit dezvoltarea conştientă a omenescului.  
  
Cercetări recente, faţă de cele care s-au manifestat sub influenţa estului slav, care asociau etimologia termenului dragobete ca provenit din limba slavă, au indicat că acest cuvânt şi-ar putea avea originea în limba tracă. Însă, mult folosit ca manifestare religioasă şi de daci, pentru o divinitate celebrată în această perioadă a anului, a sfârşitului de lună a lui făurar, ca o divinitate al cărei nume nu s-a păstrat, după cum multe altele, din ceea ce au fost vechii daci, nu ne sunt cunoscute până acum. Este lesne de înţeles că această manifestare, la vechii daci, era sărbătorită într-o perioadă de maximă fertilitate, când munca câmpului sau păstoritul, ca treburi anulate din cauza gerului aspru al iernii, ar fi putut reprezenta o tainică perioadă a procreării. Este, totuşi, o ipoteză şi o aplecare asiduă spre cercetarea mult mai amănunţită a începuturilor obiceiurilor româneşti, a fenomenelor care au influenţat acceptarea acelor cutume, a aflării şi datării cu mai multă exactitate a existenţialului în cultura tradiţiilor strămoşilor noştri.  
  
Nu vom ignora nici ipoteza etnografului Marcel Lutic, de la Muzeul de Etnografie al Moldovei, şi nici a cercetătorului în etnologie Ion Ghinoiu, de la Institutul de Etnografie şi Folclor Constantin Brăiloiu din Bucureşti al Academiei Române, care susţin că acest cuvânt, dragobete, ar avea originea din limba tracă, iar etimologia lui ar putea distribui următoarea explicaţie: cuvântul trago, de origine dacă, a devenit cu timpul, în limba română, ţap şi simboliza puterea de procreare, forţa vitală, fecunditatea, iar cuvântul pede ar putea fi tradus cu termenul românesc, picioare. Poate de aici cuvântul per pedes , pe care romanii şi grecii îl foloseau în exprimarea mersului pe jos, desculţ. Nu este de mirare ca sacrificiul iubirii să fi avut un canon atât de pătrunzător în purificarea trupului ca acela al mersului cu picioarele goale, acolo unde iubita îl aştepta pe voinic. Se pare că acest obicei mai dăinuie în unele părţi ale satului românesc, pentru că adesea tinerii se întâlnesc în poieni ascunse, descălţându-se şi zburdălnicind pe verdeaţa presărată cu flori. Cele două cuvinte au suferit în timpul istoric al civilizaţiei româneşti transformări: trago, spun cei doi renumiţi etnologi, pe care i-am amintit în rândurile de mai sus, a devenit cu timpul drago, iar termenul pede se va transforma în bete. Bete, folosit în unele zone din Oltenia are înţelesul de mulţime, adunare, însă simbolic acest cuvânt se pare că avea să denumească, mai târziu, cingătorile înguste, frumos ţesute, purtate de flăcăi în zi de sărbătoare. Acestea erau aşezate în diagonală peste cămaşa frumos brodată sau ca fâşii la brâu, pentru legarea cămăşii, simbol al iubirii, al prinderii în marea taină a procreării, în tainicul port popular românesc. Desele schimbări de pronunţie a consoanelor d în t, b în v sau b în p, întrezărind ideea că termenul drago ar putea proveni de la cuvântul traco sau drago ( din limba dacă, chip drag), derivând în dragon, drac şi aşa mai departe, care se spune că ar fi putut da naştere numelui zeului iubirii la traci. Să nu neglijăm că terminaţia ”–ete”, sufix augmentativ, are şi sensul, în limbajul românesc, de ironie, nu jignitoare, mai degrabă o atenţionare jovială: băiete, de exemplu, este semnificativ în a demonstra aprecierea zburdălniciei, veseliei cuiva tânăr. 
  
2. Semnificaţia sărbătorii de Dragobete, la români  
  
Lăsând la o parte numele zeului iubirii la daci nu putem ignora faptul că obiceiul nuntirii, în perioada menţionată, nu a existat la străbunii noştri traci. Că au fost evenimente în istoria evoluţiei şi dezvoltării acestui popor care nu s-au menţionat în scris, nedescoperindu-se până acum vreo mărturie, ci doar sporadice consemnări străine, nu înlătură adevărul existent al tradiţiilor, dovadă fiind obiceiurile sătenilor din Munţii Apuseni dar şi a grupurilor de locuitori de la şes, din acelaşi neam de daci, chiar dacă peste ele a trecut tăvălugul popoarelor migratoare.  
  
Neobosiţi, exegeţii: filologi, istorici, geografi, dar şi arheologii au scos şi vor scoate, într-un timp al istoriei care va veni, aşa cum multe s-au descoperit sub pământul care ne ascunde nebănuitul trecut, atestări noi din care ne vom rândui descendenţa.  
  
Revenind la perioada sfârşitului de secol al XIX-lea şi până în prima jumătate a secolului al XX-lea, într-un interval de aproape două sute de ani, culegătorii de folclor au mai înregistrat şi alte denumiri pentru această sărbătoare: Ioan Dragobete, Dragostitele, Santion de primăvară, Cap de primăvară sau Cap de vară întâi, dar şi Dragomiru-Florea sau Granguru.  
  
Sărbătorit de tinerii satelor , până la mijlocul secolului al XX-lea, la 24 februarie sau la început de martie, ţinând cont de calendarul gregorian sau iulian, se constată că această sărbătoare a iubirii datează dinaintea apariţiei creştinismului. În mitologia dacilor, zeul, care ulterior a fost numit Dragobete (în spaţiul slav Glavo-Obretenia, a fost preluat de români ca onomastică, aşa cum se va constata şi în cazul altor sărbători din calendarul popular, Probajenii sau Obrijenia, Procoava, Ovidenia, Zacetania, Stratenia etc.) era peţitorul şi naşul animalelor, cel ce oficia în cer, la începutul primăverii, nunta tuturor animalelor. Exista credinţa că în această zi şi păsările nemigratoare se strângeau în stoluri, ciripeau, se împerecheau şi începeau să-şi construiască cuiburile. Cu timpul, de la păsări, obiceiul a fost preluat şi de către oameni, Dragobetele ajungând să fie considerat zeitate ce ocroteşte iubirea şi poartă noroc îndrăgostiţilor. Motivaţiile preluării, au fost profunde, întrucât păsările erau privite ca mesageri ai zeilor, cuvântul grecesc pasăre însemnând mesaj al cerului şi, de aceea, zeul a mai fost numit şi Logodnicul Păsărilor. 
  
În această zi, fetele şi flăcăii, îmbrăcaţi de sărbătoare, se întâlneau fie în mijlocul satului, fie în faţa bisericii, ca loc sacru de săvârşire a unei împliniri, iar de acolo, în tinereasca veselie porneau pe dealuri să caute, prin păduri şi lunci, flori de primăvară. Florile de început ale primăverii constituiau în credinţa oamenilor de la sate mijlocirea înfăptuirii iubirii dorite. Dacă fragii erau înfloriţi erau adunaţi de fete în buchete pe care le puneau în lăutoarea fetelor, rostind cuvintele ritualice: fragă / Din luna lui Faur / La toată lumea să fiu dragă / Urâciunile să le desparţi. De asemenea, adunau toate florile care învinseseră frigul, ridicându-şi semeţe capetele la soare, surâzându-le: viorele sau tămâioare pe care le strângeau în bucheţele şi le păstrau pănă la venirea verii, de sărbătoarea Sânzienelelor pe care le aruncau în ape curgătoare, rostind descântece pentru ursit învăţate de la femeile în vârstă ale satului. După acest ritual al jocului iubirii se aprindea un foc mare pe dealurile golaşe din preajma satelor. În jurul acestuia fetele şi băieţii discutau, glumeau şi cochetau. Spre prânz, fetele coborau în fugă spre sat. Fuga, fiind denumită zburătorit, era o copie a jocului împerecherii la păsări, căci nu întâmplător împătimitorul Zburător a fost creat în credinţa poporului ca zeu al trezirii fetelor la iubire. Fiecare băiat urmărea fata care îi căzuse dragă şi dacă o ajungea, de altfel trebuia să o ajungă, urma sărutul în văzul tuturor, un sărut ce semnifica logodna ludică, care, de multe ori, era finalizată cu logodna adevărată. De aici a rămas zicala: Dragobetele sărută fetele! În lucrarea Jocul Dragobetelui cu măşti sa „Sărbătorile poporului cu obiceiurile, credinţele şi unele şi unele tradiţii legate de ele”, inimosul folclorist român Constantin Rodulescu-Codin (1875-1926) consemna: Dragobetele e flăcău iubieţ şi umblă prin păduri după fetele şi femeile care au lucrat în ziua de ragobete. Le prinde şi le face de râsul lumii, atunci când ele se duc după lemne, flori, bureţi... . În urma acestui fapt a rămas şi zicala referitoare la toate femeile care nu respectau această sărbătoare a odihnei prin iubire: Nu te prindă Dragobete prin pădure! Aceste cuvinte, care constituiau un avertisment, erau şi o atenţionare a înnobilării sufletului prin dragoste. Era un semn rău dacă o fată sau un băiat nu-şi întâlneau, în ziua de Dragobete, perechea care să-i placă, se credea că tot anul aceştia vor rămâne neiubiţi. Credinţa populară mai spune că cei care participau la această sărbătoare erau feriţi de boli tot anul. Tinerii considerau că în această zi trebuie să glumească şi să respecte sărbătoarea pentru a fi îndrăgostiţi tot anul. Împlinirea dragostei prin căsătorie constituia pentru băiat culegerea a două fire din floarea dragostei din pădure. Acele două fire tânărul le sădea în grădina curţii lui. Dacă tulpinele se apropiau una de altele în timpul creşterii lor atunci cu siguranţă tânărul urma să se căsătorească cu fata pe care şi-o alesese. Din cercetările făcute în câteva dintre satele Teleormanului mi s-a relatat faptul că toate tulpinele florii dragostei, care s-au alăturat una de alta, căsătoriile au fost după dorinţa tinerilor.  
  
În cadrul ceremonialului acestei sărbători, copiilor li se prindea de mijloc un şnur colorat în roşu şi alb, de care se lega un bănuţ de argint, pentru a-i proteja împotriva bolilor, oamenilor mai în vârstă li se cădea grija atentă faţă de toate animalele din ogradă, dar şi de păsările cerului. În această zi nu se sacrifica nicio vietate pentru că altfel s-ar fi stricat rostul împerecherilor.  
  
De asemenea, în această zi nu se cosea şi nici nu se lucra la câmp. Singura activitate era curăţenia generală din interiorul casei, pentru ca tot ce avea să urmeze să fie cu spor. În unele sate româneşti se scotea din pământ rădăcina de spânz, cu multiple utilizări în medicina populară, care, în egală măsură, salva viaţa, dar provoca şi moartea. 
  
Tot un vechi obicei străvechi, întâlnit în unele sate din estul ţării noastre, ne arată cum femeile obişnuiau să atingă un bărbat străin de familia sau de satul în care convieţuiau, pentru a fi drăgăstoase întreg anul. Fetele mari însă strângeau de cu seara ultimele rămăşiţe de zăpadă, numită zăpada zânelor, iar apa topită din omăt era folosită pe parcursul anului pentru înfrumuseţare şi pentru diferite descântece de dragoste. Bărbaţii nu trebuiau să supere femeile şi nici să se certe cu ele, pentru că altfel le mergea rău tot anul. 
  
În mitologia română Dragobetele este asociat personajelor Panteonului greco-roman Cupidon sau Eros. Astăzi, sărbătoarea de Dragobete este considerată echivalentul românesc al sărbătorii Valentine's Day, sau ziua Sfântului Valentin, sărbătoare a iubirii. Dragobetele se diferenţiază de blajinătatea Sfântului Valentin din tradiţia catolică, ca un bărbat tânăr şi frumos, arătos, cu un temperament năvalnic. 
  
Mitologia cosmogonică, în care sunt descrise momente ale genezei poporului nostru, afirmă că Dragobetele a fost fiul preferat al Dochiei, despre care renumitul mitolog, Romulus Vulcănescu, în monumentala Mitologie Română, îl prezenta ca un flăcău chipeş şi iubăreţ, trăsătură principală a locuitorilor acestor regiuni. El era un zeu temut de fecioarele şi femeile locului, pe care strămoşii noştri îl considerau naş cosmic, oficiatorul tuturor nuntirilor de la începutul fiecărei primăveri, atât la oameni cât şi animale. 
  
Dragobetele era considerat zeul bunei-dispoziţii, celebrată prin veselie şi petreceri de la care se porneau de multe ori discuţiile viitoarelor căsătorii. 
  
Faţă de consemnările etnologilor şi filologilor noştri, care au studiat şi fixat anumite teorii sub o influenţă nefastă câteodată, contrară firii lucrurilor ce puteau fi cu adevărat demne de cercetat înainte de anul 1990, aş opta mai mult pe legătura acestei sărbători ca fapt existenţial în calendarul trac, preluat de daci, decât ca împrumut din limba slavă. Susţin prin aceasta şi o veche legendă atribuită miraculosului fiu al Dochiei şi, anume, a dorinţei lui de a o face pe aleasa Divinului Creator să se îndrăgostească lumeşte. Fecioara Maria, nu se cunoaşte faptul dacă născuse pe Fiul Domnului, nu se va lăsa prinsă în mrejele Cupidonului Dochiei şi îl va transforma pe acesta, pentru îndrăzneala lui, într-o buruiană numită Năvalnic.  
  
Având cunoştinţă de protectoarea creaţiei deusiene, suferind amarnic după fiul ei favorit, Dochia o va trimite într-o zi geroasă de iarnă, pe nora sa, la râu cu un fir din lână neagră, spunându-i că nu avea să se întoarcă acasă decât numai atunci când firul de lână va fi albit. Îngheţată şi plânsă, tânăra fu vizitată de Iisus care, făcându-i-se milă de ea îi dărui o floare roşie cu ajutorul căreia firul de lână se albi. Din curiozitate, tânăra femeie îi ceru să-i spună numele, pentru a-şi aduce mereu aminte de minunea cu care a făcut ca firului negru de lână să se albească. Iisus i-a spus că numele lui este Mărţişor. De atunci, soţia Dragobetelui, a început să împartă fetelor necăjite, pentru a primi bucuria miracolului, şnururi de lână roşie. 
  
Se cunoaşte că slavii au venit pe teritoriul ţării noastre, ca popor migrator, în perioada celui de al VII-lea secol al erei noastre, peste tot ceea ce dacii deţineau ca ceremonialuri şi vechi tradiţii strămoşeşti. Cert este că ritualul nuntirii, în special cel al vestirii, nu puteau să fie decât obiceiuri ale unui popor stabil, cum erau dacii, şi nicidecum ale unui neam migrator, ca slavii. Tradiţia nuntirii, a pregătirii tainelor căsătoriei prin peţire, era un obicei străvechi, la care cuvintele, care au format denumirea sărbătorii de Dragobete, trebuie căutate în vocabularul limbii dacilor, pentru că această sărbătoare, expresie a iubirii, a dragostei fertile, a însemnat mult în tradiţiile trace de s-a păstrat până astăzi, pe întreg teritoriul locuit de români. Ar trebui consemnat faptul că această sărbătoare şi-a avut un rost al ei în sânul populaţiei din Oltenia, regiune locuită de daci cu o distanţă remarcabilă faţă de ceea ce a însemnat influenţa slavă asupra obiceiurilor poporului nostru. Nu contestăm etimologia cuvântului ca provenit din limba slavă însă nici excluderea derivării acestei onomastici din cuvinte trace. Cert este că obiceiul este moştenit de la strămoşii noştri însă numele sărbătorii încă trezeşte interese în acceptarea ştiinţifică a cercetării etimologiei acestuia.  
  
Putem spune că simţim acum aşa cum au simţit şi strămoşii noştri, în preajma acestei zile, un început în toate! Pământul se trezeşte la viaţă, natura renaşte. Soarele revarsă o căldură mângâietoare, iar vântul suflă din plămânii săi aer mai cald, sângele schimbându-şi culoarea, inima – pulsaţiile. O mireasmă dulce se împrăştie pe cărări, chipul blând al primăverii ne zâmbeşte, iar mâinile ei nevăzute ne mângâie ... Seva pomilor musteşte, dragostea începe să domine pământul. Zilele devin mai lungi şi mai blânde, natura începe să-şi arate farmecul. În curând natura se va îmbrăca în hainele-i frumoase, va da colţul ierbii, copacii vor fi ninşi de flori albe. Miros de început, miros curat, proaspăt, miros de ghiocei, mirosul dragostei ... . 
  
Bibliografie 
  
 Micul dicţionar academic, (2002), Academia Română, Institutul de Lingvistică "Iorgu Iordan", Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti; 
  
 Dicţionar ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, (1982), Editura Academiei, Bucureşti; 
  
Alecsandri, Vasile, (1852), prefaţa la volumul Poezia populară, Editura Tineretului, Bucureşti; 
  
Călinescu, George, (1941), Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Bucureşti; 
  
Constantinescu, Olimpiu, (1928), Sentimentul religios în poezia poporeană, Editura Tipografia Centralei Cooperativelor de Producţie şi Consum, Chişinău; 
  
Ghinoiu, Ion, (2008), Mică enciclopedie de tradiţii româneşti, Editura Agora, Bucureşti; 
  
Ghinoiu, Ion, (2002), Sărbători şi obiceiuri româneşti, Editura Elion, Bucureşti;  
  
Ghinoiu, Ion, (2003), Atlasul etnografic român, Editura Academiei şi Editura Monitorul Oficial, Bucureşti;  
  
Ghinoiu, Ion, (1999), Zile şi mituri: calendarul ţăranului român 2000, Editura Fundaţiei PRO, Bucureşti;  
  
Eminescu, Mihai, (2000), Opere, vol.5, Literatura populară, Editura Grai şi Suflet, Bucureşti; 
  
Ibrăileanu, Garabet, (1970), Spiritul critic în cultura românească, Iaşi, Editura Junimea; 
  
Maiorescu, Titu, (1882), Literatura română şi străinătatea, în Convorbiri literare; 
  
Petrescu, Camil, (1936), Suflet naţional, în Teze şi antiteze, Bucureşti. 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
SĂRBĂTOARE A IUBIRII LA ROMÂNI, DRAGOBETELE / Ştefan Lucian Mureşanu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 787, Anul III, 25 februarie 2013, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2013 Ştefan Lucian Mureşanu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ştefan Lucian Mureşanu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!