Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Comentarii > Mobil |   


Autor: Al Florin Ţene         Publicat în: Ediţia nr. 858 din 07 mai 2013        Toate Articolele Autorului

Şapte poeme neprohibite, cronică de Răzvan Ducan
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Cronică de Răzvan Ducan 
  
Şapte poeme neprohibite  
  
dintr-un „Amor prohibit”, de Mariana Cristescu,  
  
Ed. Nico, Târgu-Mureş, 2012  
  
„Poetului îi este cel mai mult teamă de dogmaticul care vrea să extragă mesajul unui poem, pe care să-l arunce apoi deoparte, decât de sentimentalul care declară «Oh, lăsaţi-mă să mă bucur de acest poem!»”, spunea poetul american Robert Penn Warren (1905-1989). De aceea, nu vreau să extrag, mai mult decât se cuvine, mesaje din poezia doamnei Mariana Cristescu, pentru a mă îndepărta de poeme, ci pentru a mă apropia şi mai mult de ele. Pentru a „ilustra” poezia, am ales un număr de şapte poeme, nu întâmplător. (Dumnezeu a creat lumea în şase zile, iar în cea de a şaptea s-a odihnit, transformând-o în zi sfântă. Odihna din ziua a şaptea marchează un legământ între Dumnezeu şi Om. Sunt şapte păcate de moarte – avariţia, invidia, mânia, aroganţa, desfrâul, beţia şi lenea. Sunt şapte virtuţi: dragostea, credinţa, tăria sufletească, speranţa, inteligenţa, cumpătarea, dreptatea etc.) Cifra biblică rotunjeşte ideea generală despre cartea amintită, adică profundul ei creştinism. În fiecare vers autoarea îşi developează inspirat, cu o tentă personală ce-i stă bine, trăirile spirituale, punându-şi, atentă, pioasa întrebare: „ ... O fi departe,/ aproape,/ acel Dumnezeu?”. Nimeni însă nu-i poate răspunde cu adevărat, pentru simplu motiv că nimeni nu ştie răspunsul.  
  
Aşadar: „Mucius Scaevola n-a fost fratele meu./ El nu si-a jertfit decât dreptul său braţ./ Eu, neavând mai de preţ/ decât inima,/ pe ea am sortit-o flăcării,/ dar n-a ars de tot: un ciob mai pâlpâie/ în casa îngheţată a trupului/ coborâtor/ din 'naltul fumegând/ al Crucii.” (Poezia „Blasfemie”)  
  
„Gaius Mucius Scaevola (n.?-d. 509 î.e.n.) a fost un personaj eroic legendar al Romei Antice. Când regele etrusc Porsenna a asediat cetatea Romei, Gaius Mucius Scaevola a încercat să se strecoare în tabăra etruscă şi să-l omoare pe acesta. Dând greş, omorând alt om în locul regelui, Mucius Scaevola este prins. În faţa regelui duşman, îşi pedepseşte mâna dreaptă, care a dat greş, punând-o deasupra unei flăcări şi ţinând-o aşa până a devenit un ciot negru fumegând. Impresionat, regale Porsena l-a eliberat. Trimiterea la legendarul erou, care „n-a fost fratele meu”, aşa cum spune autoarea, are menirea de a sugera sacrificiul de sine în numele unei idei, dar şi o autopedepsire în cazul nereuşitei propuse. Pentru Mariana Cristescu inima îi devine acea parte din corp care, în văzul tuturor, îi este pusă în foc, să ardă. Este vorba de o ardere artistică, în speţă literară, care, de asemenea, înseamnă, de cele mai multe ori, renunţarea la multe, deci, sacrificiu. Uneori, asemeni lui Icar, care s-a apropiat prea mult de Soare, cel ce se apropie prea mult de focul ... patimii riscă să fie el însuşi ars de acesta. Şi, totuşi, se mai întrevede o speranţă, „un ciob mai pâlpâie/ în casa îngheţată a trupului/ coborâtor/ din 'naltul fumegând/ al Crucii.”, o speranţă, care, pentru autoare, este credinţa. Aluzivă sau tangenţială la fapte petrecute cu mii de ani înainte, autoarea se exprimă parcimonios, folosind cuvinte atent alese în favoarea ideeilor, învăluindu-se într-o mantie de mister. Este un poem care urmăreşte cititorul, din paginile cărţii, arătând, atemporal, pilda datoriei. 
  
... ... ... ... ...  
  
„Cine a stârnit vijelia aceea/ nimeni nu ştie./ Bătrânii caişi şi-au clătinat/ cu-nfricoşare/ pletele albe,/ şi-au sfâşiat pleoapele melcii/ de pereţii fântânii./ Argintul din lacrima lor/ a sporit curcubeul/ pe care, orbi/ şi bezmetici,/ nu apucaseră măcar să-l zărească./ Pentru că erau muţi/ şi năuciţi/ de dangătul stelelor,/ cineva,/ poate chiar Dumnezeu/ i-a transformat în lebede./ Astfel s-a întrupat/ Cântăreţul.” ( Poezia „Şi a fost ziua a şaptea...”). 
  
„Dacă sunt oameni fericiţi pe acest pământ, pentru ce nu urlă, pentru ce nu apar în stradă să-şi strige bucuria în ţipete nebune şi neîncetate? Dacă există fericire în lume, ea trebuie comunicată” - spunea Emil Cioran. Se pune întrebarea: poată fi considerat fericire arealul făcut de Dumnezeu în cele 6 zile de lucru, conştientizată de om (prin „Cântăreţ”!?) în a 7-a zi, când Dumnezeu s-a odihnit? Iată o dilemă pe care Mariana Cristescu o lasă atât la nivel de întrebare, cât şi (paradoxal) de răspuns. Oricum, imaginea realizată în ziua a şaptea are ceva din suprarealismul lui Miro, ceva din explozivitatea intempestivă a lui Dali, şi ceva din muzica lui Carl Maria von Weber. Auzi, domnule, să spui „ ... şi-au sfâşiat pleoapele melcii/ de pereţii fântânii./ ... ” este uluitor, iar verdictul e indubitabil: ne aflăm în faţa unei poete excepţionale, capabilă să esenţializeze brâncuşian lumea, ajutându-se de materialul cuvintelor. De fapt să o recreeze, filtrând-o prin sita personală a eului. 
  
... ... ... ... ... ... ... ... ...  
  
„Ninge cu sori peste sufletul meu./ O fi departe,/ aproape,/ acel Dumnezeu?/ O, cât aş vrea/ să-i descojesc,/ alb şi subţire,/ trupul de stea,/ până la miez,/ până la/ inima/ incendiind/ poemul-lumină,/ iubirea/cea limpezită de tină !/ Aud lebăda/ în roşul amurg –/ cântecul trecerii/ de pe urmă./ Cocorii străpung văzduhul de nea,/ fiarele urlă/ şi scurmă./ Nu desluşesc fereastra,/ e troienită de vis./ Veni-va curând şi-nălţarea – ori,/ poate,/ căderea-n abis? Aproape,/ departe,/ aproape,/ lebăda cântă mereu./ Sfâşie norii cei negri/ un obosit,/ prea bătrân,/ curcubeu./ Şi, totuşi, ninge,/ ninge cu sori/ peste sufletul meu” (Poezia „Şah la rege”). 
  
Este o lumină creştină în acestă poezie cu iz blagian, amintind întrucâtva de „Poemele luminii”. Însăşi poemul e „mut ca o lebădă”, însă, sub masca acestei aparenţe, el este suculent, plin de viaţă. În el se aud „Paşii Profetului”. „Marea trecere” ne aparţine şi aparţine lumii cogniscibile. Semnul de întrebare al autoarei este firesc: „înălţarea ori, poate, căderea-n abis”. De fapt, arată „mica-mare” nelinişte a acesteia, în faţa Marii Linişti! „ ... Aproape, departe, lebăda cântă mereu ... ”, spune poeta. Se ştie că, în culturile ţărilor nordice, lebada este privită ca un epitom al frumuseţii feminine. Potrivit credinţelor vechi, lebăda cânta doar înainte de moarte, cântecul prevestind moartea. Şi în ziua de azi „Cântecul lebedei” (prin analogie şi cu baletul „Lacul lebedelor” de Ceaikovski) înseamnă actul artistic de final, înainte de a păşi pe Câmpiile Elizee, aşa cum credeau romanii, dar nu numai ei, despre tărâmul paradisiac de dincolo de moarte. Simbolurile prezente nu sunt întâmplătoare. De altfel, nimic nu e întâmplător în poezia Marianei Cristescu. Poezia împrumută jocuri filosofice de cuvinte „aproape-departe”, găsite şi în cărţile prietenilor mei, poeţii Nicolae Băciuţ şi Ştefan Fuli, fără a diminua cu nimic poezia. (De altfel, anumite cuvinte-cheie sau grupuri de cuvinte sunt „rostogolite”, de mii de ani, de poeţi, în folosul propriilor construcţii şi idei poetice, fără a le diminua valoarea sau forţa de transfigurare!) Poezia poate fi citită în mai multe chei, ceea ce-i dă o tentă polisemantică, sporindu-i misterul şi valoarea de „bun” metafizic!  
  
... ... ... ... ... ...  
  
„În ce,/ nu ştiu nici astăzi prea bine,/ credeam./ Poate în Pasărea Phoenix –/ verticală nălucă/ spre nemărginire./ Poate în glasul de cerb –/ Violoncel/ cu corzi din argintul izvorului;/ în bobul de strugure greu:/ „Acesta e sângele Meu!”//... Au fost odată,/ demult,/ albastre,/ şi 'nalte de tot,/ Temple – Iubiri.” (Poezia „Credeam...”). 
  
Căderile în vrie îşi au rostul lor. Doar aşa aerul ascensional îşi va avea mereu păsările lor Phoenix, gata de a reînvia, pentru noi şanse. Spre ce? Înspre nemărginire! Oare nu spre aceasta tinde omul romantic schopenhauerian, în sânul filosofiei căruia Mariana Cristescu se simte aşa de bine? Superbă mi se pare definiţia cerbului, „violoncel, cu corzi din argintul izvorului...” (un altfel de „mistreţ cu colţi de argint” ionaugustindoinaşian). Spiritul creştin al poemul se regăseşte şi prin „bobul de strugure greu”, „sângele Meu”.  
  
... ... ... ... ... ... ... ... ...  
  
„Maci sângerii sfâşie albul zăpezii./- Pe aici a trecut fiara,/ îmi spui/ şi zâmbeşti.../ Ţopăie arlechini albaştri/ fără Dumnezeu/ zgâindu-se la fereşti./ Din apa cea neagră,/ precum Orpheu,/ doar cântecul l-am păstrat.” (Poezia „Între oglinzi”)  
  
Orpheu este un arhetip al artistului. Nu ştiu dacă acest Orpheu este „Cântăreţul”, cel mut şi năucit de dangătul stelelor, transformat în lebădă, din poezia „Şi a fost ziua a şaptea”, analizată, dar ştiu că „fiara” lasă urme evidente, precum „macii sângerii (ce-n.m.) sfâşie albul zăpezii..” , într-un timp când anotimpurile se întâlnesc. Este superbă imaginea suprarealistă propusă de autoare. Superbă şi aluzivă, dovada virtuală că victima şi călăul au fost acolo. De altfel, toată poezia Marianei Cristescu trebuie citită (şi) cu ochii minţii. Dacă nu poţi să o faci, nu o vei înţelege şi vei avea parte de mai puţine frumuseţi. Pierderea va fi de partea ta, cititorule! 
  
................................. 
  
„Paiaţa imperială împarte arginţi/ şi se strâmbă la lume:/ - Ave Caesar!/ Un şekel se rostogoleşte/ la picioarele Crucii./ În umbra răstignitului,/ şişul -/ precum ochii cerşetorului -/ în noaptea aceasta,/ va avea mult de lucru.” (Poezia „Travaliu nocturn”)  
  
Din toate timpurile au fost sufragii care s-au cumpărat. Ştie cumpărătorul ce cere, dar ştie şi vânzătorul ce i se cere. Ca într-o piesă bufă, cumpărătorul dă Cezarului, contra sumei de bani, Ave-ul dorit. Cezarul ştie că vulgul minte, dar tace. Are nevoie măcar de aparenţe. Vulgul minte fiindcă i s-a cerut şi are ceva de câştigat, facil, din aceasta. Însă cel mai câştigat este intermediarul lor, paiaţa, cea care îşi bate joc de toată lumea. Morala acestei imoralităţi se trasformă în şekel şi se rostogoleşte „în umbra răstignitului”. Şişul îşi va face datoria până la ultimul bănuţ. „Ochiul dracului” a ajuns până „la picioarele Crucii”. Mi-a plăcut mult acestă metaforă, care sugerează că ea, Crucea, în pofida ostracizării Domnului Iisus pe ea, are, de netăgăduit, potenţial regenerator şi multiplicator. „Picioarele crucii” sunt tocmai acea răspândire în lume a creştinismului. Şekelul rămâne o încercare nereuşită de stopare a răspândirii ideei creştine (şi) prin mită. Mariana Cristescu sintetizează, într-un bob de rouă, tocmai acel moment crucial al răstignirii lui Hristos şi a creştinismului, care devin fapte pur materiale. Ideeile măreţe vor aluneca mereu din mâini haine, precum peştii uzi. Nu a fost şi peştele un simbol în epocile de început ale creştinismului? 
  
... ... ... ... ... ...  
  
Lui Nicolae Băciuţ. „Cred că va trebui să scriu această carte,/ până la urmă,/ ca pe o altă naştere, după moarte,/ scârbită de turmă./ După atâta noapte si frig,/ mai găsesc, iată,/ forţă/ să strig,/ să urlu mai tare ca lupii/ orbiţi de o torţă/ în beznă,/ în gerul năpraznic,/ în haită veniţi,/ hămesiţi,/ la parastas/ si la praznic./ En garde, seniori!” (Poezia „Capitulare”) 
  
Poezia dedicată de autoare prietenului nostru, scriitorului Nicolae Băciuţ, are un iz testamentar, poeta întrezărind prin poezie modul său de a fi şi de a se perpetua după moarte. Dar şi de a-şi conserva prezentul. Este vorba de o perpetuare spirituală, idée atât de dragă artiştilor de pretutindeni. Chiar şi în momentele dificile, nu neaparat de viaţă şi moarte, poeta vede poezia tot ca pe un mijloc de evadare din lumea, care e departe de a fi maculată. Nu este o complacere necombatantă, ca în „Mioriţa”, ci este una activă, autoarea punându-se-n gardă, pentru „seniori”, care numai seniori nu sunt - acea „haită” de „hămesiţi”, pândind parastasul şi praznicul ei. Cartea este cea care o mântuie şi care o apără. De ea însăşi, „scârbită de turmă”. E o „altă naştere, după moarte”, dar strigătul ei, „mai tare ca lupii”, devine urlet îmbrăcat estetic! 
  
... ... ... ... ... ... ... ... ...  
  
Lui Răzvan Ducan. „Vestea s-a răspândit/ peste tot,/ au sunat buciumele,/ au foşnit codrii,/ au fremătat izvoarele,/ a venit dragul Ilie –/ ştiţi voi,/ Sfântul bun de iubit,/ cu furtunile lui fierbinţi/ biciuindu-mi carnea sub lacrima ploii./ Ţi-am spus eu,/ ţi-am spus că nu se moare aşa uşor,/ nu se moare aşa repede,/ ar fi prea simplu/ şi trist/ să treci dincolo/ fără să mai scapere,/ măcar o dată, stelele/ de dor,/ fără să-ngâni privighetorile/ în zori,/ fără o panglică/ albastră/ din curcubeu,/ cerul – dor/ fără să-ţi trimită solie/ marea/ un val ameţitor./ Ţi-am spus că/ nu se moare/ de dragoste,/ nu se moare./ Până te doare,/ esti viu./ Nu se iubeşte usor.” (Poezia „Veste poveste...”) 
  
Surpriza scrierii acestei poezii e mare. Am aflat de existenţa ei, stând la rând la citirea cărţii autoarei. La rând, ca pentru a cumpăra pâine, ca pentru a-mi plăti factura de gaz. Iată, mi-am zis, discuţia despre posibila ta moarte poate deveni poem. Da, am vorbit cu ea, şi cu prietenii mei buni, în general, despre (pe atunci) proxima operaţie pe cord (care, din necesităţi obiective a devenit şi pe card). Şi văd acum, post factum, că a avut dreptate, „nu se moare aşa uşor, nu se moare aşa repede”. Aşa că „vestea poveste” are şi un adevăr hâtru, „până te doare, eşti viu”. Mulţumesc, Mariana Cristescu şi/sau ... Danke schön! 
  
............................... 
  
Nichita Stănescu spunea: „În exercitarea poeziei e ceva care se poate învăţa şi ceva ce nu se poate învăţa. Aripa o ai sau nu o ai. Poţi să zbori sau să nu zbori cu ea. Depinde de aer, de înălţime, de alizeu sau de crivăţ. Rare păsările zburând pe ploaie şi încă şi mai rare cele care zboară noaptea”.  
  
Poezia Marianei Cristescu este o formă de zbor. Ea însăşi zboară în/prin poezia ei într-un mod inconfundabil. Zboară şi pe ploaie, dar şi noaptea. Desigur, la figurat. Noi putem contempla sau putem fi părtaşi zborului ei. Totul depinde de noi. Recomand, însă, cu căldură, a doua opţiune, pentru o redecorare benefică a pereţilor sufletului. Merită!  
  
2 mai 2013 Răzvan Ducan  
  
P.S. Cartea citată în titlul articolului este bilingvă: „Amor prohibit”/ „Verbotene Liebe” (română şi germană) şi a apărut datorită eforturilor de tălmăcire realizate de doamna Elena M. Cîmpan, reputată scriitoare bistriţeană. 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Şapte poeme neprohibite, cronică de Răzvan Ducan / Al Florin Ţene : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 858, Anul III, 07 mai 2013, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2013 Al Florin Ţene : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Al Florin Ţene
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!