Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Compozitii > Mobil |   


Autor: Rodica Stoica         Publicat în: Ediţia nr. 47 din 16 februarie 2011        Toate Articolele Autorului

Samariteanul milos
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
stoica_rodica16@yahoo.com

 

 Cine este aproapele meu?

„Cine are bogăţiile lumii acesteia şi vede pe fratele său în nevoie şi îşi închide inima faţă de el, cum rămâne în el dragostea de Dumnezeu?
Copilaşilor, să nu iubim cu vorba, nici cu limba, ci cu fapta şi cu adevărul!
 
Cine rămâne în dragoste, rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în el. Aceasta este porunca pe care o avem de la El: cine iubeşte pe Dumnezeu, iubeşte şi pe fratele său.”       1 Ioan 3:17,18; 4:16,21. 

În parabola samariteanului milos, Domnul Isus răspunde „o dată pentru totdeauna la întrebarea ‚Cine este aproapele meu?
. Hristos a arătat că aproapele nostru nu înseamnă numai cineva din biserica sau din credinţa noastră. Nu trebuie să facem nici o deosebire de rasă, culoare sau clasă. Aproapele nostru este orice persoană care are nevoie de ajutorul nostru. Aproapele nostru este orice suflet rănit şi zdrobit de vrăjmaşul. Aproapele nostru este oricine este proprietatea lui Dumnezeu…
Învăţătura aceasta nu este mai puţin necesară astăzi decât pe vremea când a dat-o Isus. Egoismul şi formalismul rece aproape au stins focul iubirii şi au îndepărtat însuşirile plăcute care trebuie să înfrumuseţeze caracterul. Mulţi dintre cei care mărturisesc Numele Lui au pierdut din vedere faptul că toţi creştinii trebuie să-L reprezinte pe Hristos. Dacă nu se dă pe faţă jertfire de sine pentru binele altora: în cercul familiei, între vecini, în biserică şi oriunde am fi, atunci oricare ar fi mărturisirea gurii, noi nu suntem creştini.” HLL, cap.54
 
  
Aş vrea acum să vă povestesc o ilustrare a parabolei „samariteanul milos”.  
Cuba, 1959. Fidel Castro vine la putere.  
O ţară în care Numele lui Hristos era mărturisit de mulţi creştini ce iubeau Crucea Mântuitorului şi doreau să lucreze la înaintarea Evangheliei pe acest pământ. Guvernul comunist proaspăt instaurat a promis o categorică libertate oricărui cult. Dar aşa cum s-a întâmplat în toate celelalte ţări comuniste, URSS, România etc aceasta a fost o elegantă minciună de început. După aplauzele de bun venit, după propaganda social-umanistă pe care şi-o doreau, liderii comunişti au început să facă ordine în ţară. Majoritatea creştinilor adevăraţi, indiferent de denominaţiunea din care făceau parte, au ajuns după gratii.  
Interesant este că au ştiut să aleagă: nu au închis un cult, nu au închis o biserică, ex. catolică sau adventistă. I-au luat exact pe aceia care-L reprezentau pe Hristos, pe cei care au continuat să ţină adunări de evanghelizare, pe cei care nu se lepădau de Mântuitorul lor, pe cei care iubeau neprihănirea. Parcă ar fi cunoscut definiţia cerului pentru religia adevărată.  
Noble Alexander, pastor de tineret adventist, căsătorit şi tatăl unui bebeluş e arestat pentru crima de a fi otrăvit poporul cu opiumul Evangheliei. În lunile dinaintea arestării, văzând că furtuna se apropie, mama şi sora sa care trăiau în SUA au încercat să obţină viza de emigrare a lui Noble. Dar aveau nevoie de un sponsor pentru a obţine această viză. Au apelat la comitetul bisericii locale şi au fost refuzate. La cubanezii refugiaţi, la ambasadele Elveţiei şi Cehoslovaciei. Nimeni nu s-a implicat, iar în 1963 Alexander a fost arestat şi condamnat la 20 ani de închisoare. Sora lui a continuat să se roage, a trimis scrisori preşedintelui Kennedy în 1967 şi în 1979, a scris congresmenilor, dar eliberarea n-a venit. În 1983 s-au încheiat cei 20 de ani de pedeapsă. Pentru cineva care a organizat o biserică în închisoare, care ţinea predici, boteza şi trăia ca o flacără pentru Hristos nu a fost o surpriză faptul că sentinţa s-a prelungit. Nu putea fi reeducat în manieră comunistă! Eliberarea era condiţionată de renunţarea la Hristos. Data eliberării a venit şi a trecut, iar Noble a hotărât să nu-şi plângă de milă, să fie fericit că trăieşte şi suferă pentru onoarea lui Dumnezeu. În mâinile Tatălui îşi încredinţase duhul şi viaţa. Asemenea lui Iov, el era o lecţie şi o minune pentru univers. Şi iată că vine momentul când samaritenii miloşi intră în scenă. Un evreu creştin, pe nume Richard Wurmbrand, eliberat după 14 ani de detenţie în închisorile comuniste din România, înfiinţează societatea „Isus pentru lumea comunistă”. Versetul călăuzitor era cel din Evrei13:3 „Aduceţi-vă aminte de cei ce sunt în lanţuri ca şi cum aţi fi voi înşivă legaţi cu ei”. Într-una din misiunile de împărţire a Evangheliei din avion deasupra teritoriul Cubei, harul lui Dumnezeu a făcut ca avionul să se prăbuşească, să fie distrus, iar cei doi piloţi americani, scăpaţi nevătămaţi, să fie întemniţaţi în acelaşi loc cu Noble Alexander. Americanii întâlnesc un pastor care în cele mai grele torturi nu se leapădă de Hristos, ţine predici, activează. Aşa făcuse şi Wurmbrand. Cei doi promit să lupte pentru eliberarea lui Noble dacă vor mai fi vreodată în lumea liberă. Ei bine, Fidel Castro ura creştinii şi americanii imperialişti, aşa încât nu avea de gând să-i elibereze. Orice presiune venită din direcţia lumii capitaliste era întâmpinată cu refuz. Dar Domnul are întotdeauna samariteni miloşi. Wurmbrand fondase şi „Misiunea pentru lumea islamică”! În timp ce Fidel Castro se afla în vizită oficială prin India lui Indira Gandhi, Dr. Job, misionarul din Delhi al lui Wurmbrand, este rugat să intervină. Bineînţeles că doi samariteni miloşi precum Dr. Job şi Maica Tereza se cunoşteau. Maica Tereza vorbeşte cu Indira Gandhi despre durerea soţiilor şi copiilor celor doi prizonieri americani, iar prim-ministrul indian solicită eliberarea lor. De data aceasta Fidel Castro nu mai poate refuza şi ordonă eliberarea. Cei doi piloţi americani depun mărturie în Senatul american despre persecuţiile din Cuba şi lumea începe să vuiască mai tare. Minunea se întâmplă, Noble Alexander este din nou liber! 
  
Vă invit acum să citiţi din Luca 10:25-37. 
Primul lucru pe care îl învăţăm din această parabolă este definiţia aproapelui nostru:  
-          orice om care este în nevoie (omul bătut de tâlhari) şi  
-          orice om care ajută un om în nevoie (samariteanul milos).  
  
Aş vrea să cercetăm un pic mai adânc această parabolă.  
Învăţătorul legii s-a sculat să ispitească pe Isus şi a ales întrebarea „Ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?”. Domnul Isus l-a provocat să dea singur răspunsul şi s-a văzut că acest om înţelesese că Legea este o expresia a iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele nostru. Corect, corect. Dar pentru ce un astfel de om, cu o asemenea înţelegere profundă a Scripturii, cu o viziune duhovnicească asupra Legii, pentru ce un om care pricepe că ţinta vieţii este SĂ IUBEŞTI, pentru care motiv alege el să ispitească un Om neprihănit? De unde izvorăşte opoziţia faţă de Isus din Nazaret? Învăţătorul este străfulgerat de ideea că, dacă şi-ar urma propria învăţătură, nu ar urzi şiretlicuri pentru a-L compromite pe Isus. Îşi vede păcatul, dar refuză să se pocăiască. Prin urmare, continuă provocarea: „Cine este aproapele meu?”. Cu alte cuvinte „Ai Tu discernământ? Te înconjori cu păcătoşi, cu hoţi, cu desfrânate, cu samariteni, cu leproşi, demonizaţi, cu toată pleava societăţii. Niciodată aceştia nu vor putea sta alături de mine în sinagogă. Doresc să fiu sfânt, doresc să am aprobarea Dumnezeului cel Preaînalt. Nu vezi că însuşi numele pe care Ţi L-au dat Te compromite în faţa cerului, Prietenul păcătoşilor? Ce legătură poate fi între Sfântul lui Israel şi păcătoşi? Nu văd niciuna, ai luat-o pe căi greşite. Nu poţi fii Tu Mesia.”  
Şi povestea începe. Dacă singurul sens al parabolei ar fi fost explicarea faptului că aproapele tău este cel în nevoie şi cel care te ajută, atunci Domnul Isus putea la fel de bine să spună un pescar în loc de un preot, un ţăran în loc de un levit, un cioban în loc de un samaritean. De ce a folosit aceste ilustraţii? Pentru ca inima învăţătorului să fie cercetată mai adânc de Duhul Sfânt.  
  
1. Să observăm că Dumnezeu cheamă întâi biserica Sa să răspundă nevoilor unei omeniri suferinde. Prima dată a trecut preotul, apoi levitul, cei ce aveau o teologie corectă, cei care asemenea învăţătorului, studiau cuvintele adevărului ceresc, îl propovăduiau, rosteau predici şi ţineau ore de studiu. Meseria lor era să lumineze acest pământ cu adevărul divin. Şi îl aveau! Domnul Isus a spus samaritenilor „mântuirea vine de la iudei” Ioan 4:22. Mesia după trup şi cunoştinţa mântuirii vin de la iudei, niciodată de la samariteni. Aşa este, cum a spus învăţătorul, iudeii au cunoştinţa mântuirii, iar samaritenii au un sistem corupt de închinare. Nu învăţaţi teologie de la samariteni! Totuşi, rămâne o întrebare: luminezi tu oare? 
  
2. Nu întâmplător „erau pe drum”. Adevărata fire, caracterul se văd pe drumurile vieţii, nu la biserică. Creştinul este măsurat în fiecare clipă a vieţii sale. Preotul, levitul şi învăţătorul luau note mari la predică, dar cu cât i-a notat cerul pe drumul de la biserică, de la Ierusalim? 
  
3. Ceea ce a făcut samariteanul este neobişnuit. De ce acceptă să ia o cruce? Pentru că o gustase înainte. Ştia ce înseamnă durerea, a fost capabil să simtă milă, ceea ce nu este notat în dreptul preotului şi al levitului. Inima acestui om a vibrat de milă împreună cu inima Dumnezeului cel viu şi astfel a putut fi folosit pentru izbăvirea celui căzut. Dacă inima noastră nu este una cu inima lui Isus, toată teologia corectă pe care o avem nu ne va fi de nici un folos. 
Încă ceva, acest om practica tăgăduirea de sine. Aşa un sacrificiu nu face un om delăsător, certat cu disciplina şi iubitor de confort mai mult decât de oameni.  
  
4. Faptul că învăţătorul a refuzat să ia pe buze numele samariteanului, omul cu teologia greşită, şi a răspuns „cel ce şi-a făcut milă cu el” arată că până în acest moment învăţătorul nu se pocăise. Încă privea de sus samaritenii şi refuza să dea cinste acestui om pentru fapta lui de bunătate. Dacă ar fi existat un ziar în Ierusalim, nu ar fi publicat acest caz, prezentând mulţumiri şi slăvind pe Domnul. Nu l-ar fi acceptat alături de el pe samaritean şi l-ar fi mustrat pe omul căzut că s-a lăsat atins, hrănit şi ajutat de un eretic. Recunoştinţa este un lucru rar. Dar cerul l-a onorat pe samaritean şi Biblia ţine la loc de cinste povestea lui. 
  
5. Interesant, dacă învăţătorul ar fi fost omul căzut între tâlhari, leşinat, dezbrăcat, bătut – oare l-ar mai fi dispreţuit tot la fel de mult pe samaritean? Când se va fi făcut bine, când ar fi venit clipa să dea ochii cu binefăcătorul său, căci acesta promisese că se va întoarce la han să-l îngrijească până la capăt, mă întreb: l-ar fi privit ca necurat sau ca pe un frate? Ambele variante sunt posibile. Există oameni care nu vibrează deloc la recunoştinţă, vezi cei 9 leproşi vindecaţi. Cu durere a exclamat Domnul Isus „Oare n-au fost curăţiţi toţi cei 10? Ceilalţi 9 unde sunt? Nu s-a găsit decât străinul acesta să se întoarcă şi să dea slavă lui Dumnezeu? Era samaritean.” Luca 17:17. 
  
6. Acum, să ne îndreptăm privirile asupra felului în care poate fi ţinută Legea.  
- Preotul, levitul şi chiar învăţătorul înţelept erau plini de râvnă pentru Lege atunci când erau înconjuraţi de mulţime: preotul aducea jertfe, levitul cânta pentru slava lui Dumnezeu, învăţătorul ţinea lecţii poporului. Dar ce se întâmpla atunci când erau singuri? Treceau pe lângă … împlinirea Legii. 
- Samariteanul împlinea Legea. De ce?  
O Lege cerească, duhovnicească poate fi ţinută cu bucurie numai de un om duhovnicesc, un om cu Duhul Sfânt în inimă. Samariteanul îşi răstignea firea pământească, precum Pavel, de aceea trăia Legea cerului în orice clipă a vieţii sale. El ştia ce înseamnă „să rămâi în Hristos”. Preotul, levitul şi învăţătorul priveau Legea ca pe un set de grele interdicţii şi aspre porunci, nicidecum ca pe o oglindă a inimii lui Iehova. Pentru ei jugul Legii era greu, prin urmare îl lepădau adesea, ca să se odihnească. Nu poţi să te prefaci tot timpul că iubeşti! 
Avem nevoie să ştim ce înseamnă să fii iubit de Dumnezeu până acolo încât Şi-a dat viaţa pentru noi. Avem nevoie să ne lăsăm în braţele Sale, să primim pace şi odihnă pentru sufletele noastre. Atunci „jugul Său va fi uşor” iar răstignirea firii pământeşti, deşi dureroasă, va rodi o bucurie mare pentru noi.  
  
Cine este aproapele meu? a întrebat învăţătorul.  
  
„Să faci dreptatea, să iubeşti mila, să umbli smerit cu Dumnezeul tău” scria în Biblia iudeului. 
Privind în ochii Domnului Isus, învăţătorul pricepe cine este aproapele lui: un duh care nu este din cer, un duh care nu este sfânt.  
  
Cu o putere de netăgăduit îl izbeşte adevărul că niciodată Domnul Isus nu va fi întinat de atingerea păcătoşilor pentru că sfânt înseamnă să ai Duhul Sfânt în inimă, adică să faci dreptatea, să iubeşti mila, să umbli smerit cu Dumnezeu. Cu surprindere a văzut că samariteanul, idolatru şi eretic, dar care purta o cruce de dragul lui Dumnezeu şi al semenilor lui, era mai preţios în ochii cerului decât toată teologia lui corectă. Inima îi este cercetată şi nu poate să ignore vocea care îi spune:  
-          Dacă în Lege scrie SĂ IUBEŞTI, tu de ce Mă ispiteşti? 
-          Dacă umbli după sfinţenie, cum de nu eşti primul la fapte de bunătate, la smerenie şi împreună simţire? 
-          Dacă nu poţi simţi recunoştinţă faţă de samaritean, cum vei aprecia lucrarea Mea? Oare nu ai citit cine este Mesia? Nu vezi că EU SUNT împlinirea? Un mort învie, un surd aude, un hoţ se căieşte, o prostituată se curăţeşte. Dacă limba ta e mută şi nu cântă laude lui Dumnezeu pentru crucea pe care Eu o iau de dragul tău, pentru balsamul pe care îl torn pe rănile tale, atunci păcătosul pierdut, omul bătut din povestea mea, acela va învia. Pricepi acum lucrarea Mea? 
  
În veşnicii vom afla răspunsul dat de preaînţeleptul învăţător. S-a pocăit el oare?  
Adevărata întrebare: 
- Noi, ce duh purtăm în inimă? 
Avem adevărul, cunoaştem solia celor 3 îngeri, ştim că „Babilonul a căzut”, sunt samariteni. 
  
Vă întreb:  
Mulţumim misiunii lui Wurmbrand pentru lucrarea pe care o face? 
Slăvim pe Domnul când o soră ortodoxă ajută o soră adventistă cu cele necesare vieţii?  
Suntem recunoscători când evrei creştini vin la o nuntă adventistă să cânte frumos? 
Citim despre misiunile creştine ale fraţilor noştri şi ne rugăm pentru ele? 
  
Dacă se face o lucrare bună în Numele lui Isus înseamnă că Duhul lui Isus este în inimă. Priviţi cu ochi buni pe samaritenii miloşi. Nu-i priviţi de sus! 
Şi dacă vă este teamă că veţi uita adevărurile preţioase ale Bisericii Adventiste, veniţi la clasa de catehizare pentru botez şi repetaţi-le. Soluţia nu este să ne izolăm de samariteni şi să uităm că şi ei sunt proprietatea lui Dumnezeu. Ellen White scria „Hristos a arătat că aproapele nostru nu înseamnă numai cineva din biserica sau din credinţa noastră. Nu trebuie să facem nici o deosebire.” Nu uitaţi că „Tragedia veacurilor” este o carte care laudă fiecare om ce a luat o cruce de dragul lui Isus. Luther, Calvin, Zwigli, Hus, Ieronim nu au cunoscut adevărurile măreţe pe care le ştim noi astăzi, dar au trăit toată lumina pe care au avut-o. Niciodată Domnul Isus nu ne-a îndemnat să învăţăm teologie de la samaritenii miloşi.  
Dar ne-a învăţat că suntem fraţi cu orice inimă bună, miloasă, recunoscătoare!  
A fi în Hristos înseamnă mai mult decât să nu furi, să nu minţi, să nu faci răul. A fi în Hristos înseamnă să iubeşti binele, să ai bun simţ, să fii recunoscător, să fii nobil. 
  
Numai atingându-ne de samariteni şi de cei căzuţi vom putea lumina pământul. 
Învăţătorul iudeu nu a făcut aşa. Domnul Isus a făcut-o. Pe cine vom urma? 
„Fie ca Hristos să fie proslăvit în sfinţii Săi şi privit cu uimire în toţi cei ce vor fi crezut.” 2 Tesal.1:10.               
                               Amin.
 
  
  
P.S. Samaritenii erau cel mai îngrozitor neam pentru iudei deoarece luaseră Numele lui Iehova, al lui Avraam etc şi ataşaseră idolatria. Păgânii erau mai de dorit decât samaritenii. Aşa cum astăzi se privesc creştinii din denominaţiuni diferite. 
  
Solia celor 3 îngeri se referă la Apocalips 14: 
  1. O chemare la a ne închina Creatorului
  2. Căderea bisericilor care au respins această chemare
  3. Semnul Domnului (sabatul) şi semnul fiarei (duminica), adică un sistem de închinare cerut de oameni la concurenţă cu unul cerut de Dumnezeu.
  
Bibliografie: Voi muri în libertate, de N. Alexander 
               Job, un slujitor al lui Dumnezeu, de S. Mena 
  
  
  

Referinţă Bibliografică:
Samariteanul milos / Rodica Stoica : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 47, Anul I, 16 februarie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Rodica Stoica : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Rodica Stoica
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!