Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Accente > Mobil |   


Autor: Angela Monica Jucan         Publicat în: Ediţia nr. 181 din 30 iunie 2011        Toate Articolele Autorului

Salamandrofobie şi emoţia locomotivei la ceapa din vecini
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

 

„[...] distanţa până la care se vede chipul drag al Patriei se cheamă infinit [...]” (Ioan Benche

 

 

Colb de sat cu raniţă de soldat” (Cluj-Napoca, Tipolitera, 2010), cel mai nou volum al lui Ioan Benche, pare că reuneşte două cărţi. E, totuşi, numai una. O carte pusă, în ambele ei părţi, de veghe „la hotarul râului şi ramului românesc”. 

Acum, când Satul şi Armata Ţării aproape au dispărut, e un gest de responsabilitate faţă de urmaşi să facem muzee de strajă în care să strângem tot ce mai ştim despre aceste puteri care au ţinut din moşi-strămoşi Ţara. 

Nu muzeu de obiecte este cartea lui Ioan Benche, ci (puţin zis) un film în imagine tridimensională, animat şi sonor – puţin zis stereocinematografie, pentru că totul este tras în calibrul a ceea ce s-a numit, ca specific naţional, „fabulospirit”, or, acesta este de ordinul duhului. 

Totul începe cu proba — nu cu „f. b.” trecută — a „zălămâzdrei”, continuă cu alte probe din devenirea omului de bun-simţ, apoi probele de trecere a păcii impuse în lumea militară, şi cartea se încheie, poznaş/un pic serios, în civilie-militărie, cu trecerea de către personajul feminin a examenului „la prăjiturele”, examen datând de pe vremea când tinerii (astăzi, de mult bunici reîntorşi în humă) veneau mândri de la „sântare”. 

Retras devreme din viaţa protejată matern de statornice rânduieli şi datini, autorul cărţii a optat în viaţă pentru un univers normat tot de ordine, dar o ordine mai puţin „idealistă”, în care îşi va asuma un rol patern (de oştean cu grad superior), după multe experienţe în care (un exemplu) badea Ion Călneanu s-a dus, după cum s-a văzut peste câteva ore, de tot, în ziua în care cununa de Sânziene îi indicase: viaţă (viaţă veşnică, poate, deşi după moarte a fost tratat în sat ca strigoi...). 

Odată intrat în perimetrul cătăniei, legătura cu satul se va păstra, pentru scriitor, mai ales „după ora de stingere” sau, aproape în real, suit cu plutonul (pe care, ca ofiţer, îl va comanda) în şaua dealului Măgura, încheindu-şi instrucţia în „plăcerea [repetat oferită soldaţilor] de a se simţi «cai în spume»” – pagină în relaţie cu alta, cu un cal înhămat „la căruţa cuvântului”... (De altfel, cu un căluţ călătorise autorul încă înainte de a se fi născut.) 

Practicul şi idealul nu se despart nicăieri în această carte în care ni se dezvăluie că secretul victoriei unui militar stă în punerea, ca scut, a imaginii bunicului şi străbunicului între el şi inamic – amintire a tătânilor care, la vremea lor, au păşit în sat cu certificatul „Bun pântru armată” împăturat „cu fală în dungi” şi afişat la clop. 

O carte documentară şi confesivă, împletitură de lirism şi glumeaţă – de multe ori, în poante – trezvie. „Orânda este feciorul care ţi-e rânduit să te iubească sau să îţi mânce norocul pe viaţă. Bunînţeles dacă te măriţi cu el”. 

Ton liric-elegiac tematic, în contrapunct cu şaga. 

Crepuscul potolit spart de săgeţile zorilor înainte de a fi apucat să ajungă noapte. 

Orizontul văzut din locul natal nu e o linie înşelătoare care te ţine mereu la distanţa vederii tale, ci este pragul ferm al casei părinteşti până la care vezi oricând şi de oriunde, prag de pornire şi de sosire, unde „tata ţi-a pus pe umărul drept o valiză din stejar; / numele tău era scrijelat în lemnul ei, ca o pecete a neamului; / mama a lăcrămat şi ţi-a atârnat, de umărul stâng, un sac de merinde, umplut până la gură cu bucate de pace, dor şi iubire...” Orizontul – punct de liman. 

Ajuns în rând cu contingentul său, având, de-acum, un orizont înşelător dinainte, copilul Părinţilor lui se va orienta, imaginar, tot spre pragul casei lui, lemn din lemnul pădurilor Ţării cu care i se contopeşte identitatea, ca „ţărână din ţărână”. „Eu am seva naşterii în munţii noştri cu păduri umbroase; / în câmpiile grele de păsări şi spice; / în dealurile blânde ca o poveste”. 

Vatra care l-a pregătit şi i-a dat, apoi, cu încredere, drumul din aburul poveştilor zise de Tata moş Timofie este centrul universului: „Veneau de pe toate satele să le facă sănii, care, căruţe [...] Căzi, răcitoare şi alte vase de lemn”. Dar sunt şi alte centre, să le zicem profane. 

Ăsta-i cinematograful”, trebuie să afle, printre primele lucruri, un tânăr ofiţer coborât din primul taxi pe care l-a luat în viaţa lui, prezentându-se la garnizoana dintr-un orăşel alintat cu titlul de „metropolă”, după ce călătorise cu un tren tras de „o locomotivă tare jingaşă”, căreia „mereu îi lăcrămează ochii când îi vine miros de ceapă” dinspre o comună limitrofă renumită prin cultura acestei agresive legume. 

Peste ani, în şindrila casei rămase de mult fără stăpânii ei de drept, care „s-au dus dincolo, să uite de cele rele”, mai plânge în hohote ploaia după juninca „comunizată”; amintirea păstrează şi cele trei garnizoane preferate, din care ofiţerul vechi de o jumătate de oră nu obţinuse, la repartiţie, niciuna, dar, pentru ele, ploaia nu şi-a mai şiroit tristeţea, doar mama a izbucnit în plâns de groaza depărtării. 

Repartiţia a banalizat repede depărtările, însă dorul a căpătat puteri şi sunt, în carte, rânduri, rânduri de dor de „Vili, vili, mă...”, de „vramniţa” dintre ocol şi grădină sau de cea de la uliţă, dor de cosit, dor de „toptilă”, de „hecelit” şi „zdrăvălit”, dor de Cârna sau de Herleşu. 

Istoria familială/locală cuprinsă în marea istorie a Ţării este tema celor două părţi ale volumului, şi bătălia cu tot ce ameninţă liniştea, şi remedii, după caz: blogodatele pentru reptile şi baioneta pentru cucerit „pâinea Păcii planetare”. 

Neîntrecute în surpriză sunt frazele finale din prima parte, câteodată reduse la propoziţii sau chiar propoziţii eliptice, pe când în a doua parte vârful de efect este de cele mai multe ori emoţional. 

Seducător este limbajul Văii Hranei, dat, uneori, şi în traducere sau explicaţie, de către autor, dominant, bineînţeles, în Colb de sat, dar este câte o „zvârdină” şi în Raniţă de soldat. E cel mai interesant aspect al cărţii, limba fiind creatoare de atmosferă, ea procurând şi atractivitate textului şi tot ea fiind şi garanţie de autenticitate. Creaţie beletristică nonficţiune, parţial memorialistică, parţial omiletic-ostăşească, volumul lui Ioan Benche este, în multe pagini, un document care atestă realităţi lingvistice regionale, poate deja părăsite, câteva, în aria lor de folosinţă – curentă, până nu de mult. Se duce Satul românesc şi, pe nesimţite, fermecătoarele cuvinte ale graiului local se fac arhaisme. Volumul le conservă în forma lor de când erau vii. Sunt consemnate unele fonetisme, atât cât scrierea obişnuită o permite, adică fără transcriere în simboluri fonetice (firesc, lucrarea nefiind una lingvistică). După rezolvări fonetice (în comunicare) putem deduce că hrănenii au o pronunţată preferinţă pentru reducerea efortului: ei recurg mult la sincopă („li” pentru „lui”, „să mânce”, pentru „să mănânce”) sau apocopă („tat-to”). Numeroase sunt şi particularităţile gramaticale – morfologice (pluralul „mânuri”, de exemplu) şi sintactice (unde, de asemenea, frapează exprimarea economică, cea mai spectaculoasă fiind elipsa: „Lenuţa li Sandoru Timucului, cu Ionul li Traianu Preleniţii, astă vară, la batoză, seara, în paie” sau „Lisaveta de peste Vale cu Vasâlie din Dâmb, la strâns de fân în Muncel, ziua pe amiaza mare, sub o tufă de spini”), dar, desigur, cel mai bogat este materialul lexical subdialectal, în care se includ şi complexele lexicale (unităţi frazeologice, sintagme, locuţiuni, expresii perifrastice) de mare plasticitate proprii graiului hrănenilor, dar şi de circulaţie subdialectală. Limba este document de primă mărime, care spune multe despre cei care o folosesc. De pildă, că cel mai avantajos, în Valea Hranei, este să fii animal. Se vede după zoonime de câtă simpatie se bucură ele aici: pe vaci le cheamă Viola şi Vioara, pe o bivoliţă – Borişca, pe un bivolaş – Iambor. De un colorit cuceritor este şi onomastica specifică zonei Văii Hranei, unde, pentru precizie, se face risipă de cuvinte: nume fixând apartenenţa familială, nu o dată într-o cascadă a generaţiilor (Lenuţa li Sandoru Timucului ori Ionul li Traianu Preleniţii), edificatoare şi în ce priveşte linia de autoritate, iar când aceasta este saturată, se recurge la „toponimizare” (Lisaveta de peste Vale sau Vasâlie din Dâmb şi Lesandor din Joseni); sau nemiloase porecle-etichetă (Cârna, Herleşu, corespunzând, în altă arie socială, cu „matematicianul”), ceea ce nu înseamnă că satul este cinic. Dimpotrivă. În situaţiile „juridice” intră în rol o filosofie-analiză şi o rezolvare creştinească (împăcare cu data). Un impuls de opoziţie este topit curând în consimţire şi renunţare la posesiune. Vezi episodul cu fata furată, unde conversaţia prinde colosal judecata, calculul, acceptarea („– Scoală, muiere, că ne-o furat fata! / A mai înjurat o vreme, badea Văsălie s-a potolit şi a vorbit blând cu soţie-sa, care surâdea şi stătea cu gândul dus departe, departe, în tinereţea sa şi a bărbatului. / – Pesemne aşa trebuia să se întâmple, tu, nevastă! Numai de-ar fi om de treabă hoţul acela de ficior. Ce zici tu să-i dăm la fată, bivoliţa cu lapte, din poiată, ori îi cumpărăm mobilă de bucătărie domnească?...”). 

Ăla cu „janta” este prins de grumaz şi tras, justiţiar, spre tăietorul de lemne, după ce tata Teofil i-a întâmpinat, pe el şi pe cei din suita lui, ca pe nişte călcători de avut, ce erau, cu geniala frază defensivă, tipică gândirii româneşti, frază putându-se întâlni în viaţa de zi cu zi în sute de variante: „Mă, io ştiu de ce aţi vinit, da spuneţi-mi ce vreţi”! Ca tata Teofil vor fi scăpat din mână securea şi dacii când şi-au văzut bătăturile călcate de romani. Vor fi fost în istoria noastră multe juninci care au trebuit să uite drumul spre casa stăpânilor legitimi şi să înveţe drumul spre alte ocoale... Când mama Iuliana „l-a prins speriată de braţ, plângând şi strigând să nu-i taie capul la nemernic”, „securea a căzut din mâinile tatei, rămas mut, neputincios”, iar juninca a ajuns în orfelinatul numit G. A. C. – siglă industrială, care nu mai avea nimic din „gospodăria” perfid semeţită în capul denumirii în coadă cu „colectivă”. 

De două mii de ani, de printre „dealuri mari şi sărăntoace foc”, tânjim spre libertatea dacă şi vorbele curg printre suspine, pentru că nu vom înceta vreodată să „ne unim prin lacrimi cu fiecare spiţă din roata lui Horea şi Cloşca”, să „ne unim prin lacrimi cu bucuria săvârşirii Unirii celei Mari, devenită apoi, din nou, Dor”. 

Iar dorul este şi pecete, şi jug, şi scăpare, şi cântec. Simţământ naţional. Nobilă tulburare interioară imperceptibilă din exterior. „... S-a dus copilăria. Au venit şi pentru mine şcolile, serviciul, depărtările. Ori pe unde mă aflam mă ardea potopitor dorul de părinţi, de sat”. 

Nu mă mai săturam să bat cu pasul hotarul, dealurile ce închid satul ca într-o potcoavă” – recapitulare a „păşitului pe azimuturi”, adică păşitul pe „drumul cel drept”, mai clar: „azimutul tău [de ostaş] se măsoară doar în sensul apărării Patriei”. 

Valea Hranei n-o ştie oricine, / Decât un snop de oameni dintr-un joc...”; „Valea mi se părea că vine cu mâinile peste mine”; „Văzduhul s-a umplut de lumina torţelor din opinci şi cizme”; „Vin feciorii şi se consumă jocul «de-a fântâniţa», în tindă, pe întuneric”; „[...] vin blogodatele / Şi vă muşcă spatele”; „[...] visam zmei cu înfăţişare de umbră, care mă strângeau în braţe până la sufocare”; Veta-Lisa „mă tot chema [...] Lisa-Veta m-a uitat repede...”; „Virginica povesteşte cu ochii potopiţi de lacrimi şi de ciudă” că turta făcută din nouă linguri de făină, în care pusese şi nouă linguri de sare... „nu a fost prea dulce”; Veselie; Vramniţă construită prin suduire; Verjelul, horă unică în an, ocazie prinsă ori ratată; Vioara speriată de ţăranul uriaş Gheorghe „plângea o melodie învălmăşită”; Vaida şi fiul lui cu nume-titlu: Simionu li Vaida; „Vara aceea am încălecat capra Cârnei, vaca ei, cum ziceam noi în bătaie de joc”; „vreo zece ani de agoniseală, pe şantierele de la oraş” pentru un clopot de suflet; „Vaca Vioara care mă fugărea pe păşune când o păşunam dimpreună cu ceilalţi copii de seama mea, în vacanţa de vară”; „Vor sărbători în curând, călare pe un butoi autohton, cu horincă de prună curată”; Vara, fata lui badea Văsălie dormea pe prispă – de unde a şi fost furată; Veneau, după câteva manevre magice, feciorii la fetele adunate în casa Cârnei; Vinerea „se ţinea ca de sărbătoare, ca să nu bată gheaţa (grindina)”; „Vine Măria sa Herleşu!”; „Vezi că te spun la mă-ta”; Voinic şi ciudat, „Vine îmbrăcat în crengi şi frunze, drept către ea”; „vine un airoplan în zarea noastră”; „Valea Hranei este acum ca un bătrân gârbovit de ani şi trudă”. V – coadă de rândunică. Viaţa Satului deja de ieri. 

Egală în accent, amplă în rezonanţă, expunerea desenează teritorii complex definite, insistând pe amănunt şi lăsând pe seama cititorului panoramarea. 

Circumstanţele inspiră înţelesuri circumstanţiale, cu preferinţă pentru calamburul creat din polisemie – „[...] când dom lent a spus că tema poartă numele de «Linia de ochire»; / mă duc eu în permisie ţi-ai zis în gând şi dacă nu o ochesc pe cea mai frumoasă fată de la disco, înseamnă că nu mai sunt trăgător...”. Lumea militară – lumea codurilor, iar la Ioan Benche, lumea codurilor proiectate în universul civil. 

Harta volumului e trasată în plan, în curbe de nivel pentru diferite altitudini. „... Un regiment este ca un om. Întâlneşte alt om şi îl salută. Sergentul din poezie, omul întâlnit, răspunde la salut şi-şi dezveleşte pieptul acoperit de medalii. Se-ntoarce regimentul şi dă onorul, povesteşte poetul una din scenele războiului de independenţă. Notez în minte şi inimă: Salutul ostăşesc – filă de istorie. // Am învăţat, aşadar, tema cea nouă. O aplic cu toată răspunderea în faţa sergentului de serviciu, care vine cu braţele grele de scrisori. Citesc dintr-o privire mesajul din vederea globală cu judeţul. «Salutări de la Măriuca!». Răspund urgent: «te sărut şi eu, soldatul Vasile». // Trecem la curăţatul armamentului”. 

Indirect, dar intens colorat, chipul ostaşului român e identic cu al omului Ţării, chiar cu contururi la fel întărite. „«Mă, Muste, că nu ne zâceam între noi dom’ căprar, mă io mă duc să trag». «Măi, nu mere, mă, c-or ţâpa bombe pă noi». «Tăt atâta, aici îi pădurea, doară fujim». / M-am mutat unde credeam că-i îndemână de tras şi am dat după el. Basămă l-am lovit, că aşe s-o-ntors înapoi, c-o dat cu nasu-n pământ. / No, api pântru puşcătura aceea s-o băgat locotinentu pă ordonanţa lui după medalie, în locu meu. Medalie de argint, că am puşcat eu airoplanu...” 

Mă-ntreabă Valea unde mă tot duc, / Fără opinci şi fără şapcă sură, / De nu aud cum frunzele de nuc / Se sparg îngălbenite în poarta de la şură... // Mă tot afund în Valea mea natală, / Cu hrean istoric răscolit de sape”... 

... ehei, Soldatule, îmi pare rău, e timpul să oftezi adânc şi dulce; pauza de instrucţie a trecut...” 

 

 

 

 

Referinţă Bibliografică:
Salamandrofobie şi emoţia locomotivei la ceapa din vecini / Angela Monica Jucan : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 181, Anul I, 30 iunie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Angela Monica Jucan : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Angela Monica Jucan
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!