Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Naratiune > Mobil |   



SALADIN
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

M-am apropiat şi-am dat peste o faţă roşie, scăldată în lacrimi. Stătea ghemuit, de parcă l-ar fi durut stomacul. Privirea lui mă ruga să nu spun nimănui că se află acolo, parcă ar fi vrut să devină invizibil în acel moment, iar lucrurile să se schimbe în aşa fel de parcă n-ar fi fost vreodată.

- Ce s-a-ntâmplat, puiule? De ce stai aici ascuns? De ce plângi?

- Îmi pare rău... hâc!... că v-am creat probleme... hâc!... Dumneavoastră nu aţi discutat cu soţia, iar eu nu am avut de unde să ştiu... hâc!...

- Nu trebuie să plângi, prostuţule, şi nici să te simţi stingherit. Greşelile oamenilor mari nu trebuie să şi le asume sau să le plătească un copil. De fapt, ce prostii îndrug, ce-am făcut nu a fost deloc o greşeală. Ia, uite, ce băiat frumos eşti! Ai ochii mamei tale, cerul senin şi Marea Arabiei sunt acolo, în irisul tău.

- Am văzut cum a reacţionat soţia dumneavoastră şi m-am temut că nu o să mă dorească. I-am văzut privirea, a fost atât de şocată încât a scăpat vesela din mâini.

- Of! Dragul meu, Saladin, eşti prea tânăr pentru a gândi aşa. Nu trebuie să-ţi pese şi oricum, Alba, îţi garantez, este o femeie extraordinară. Nu i-am spus până acum despre tine pentru că nu am vrut să o rănesc. Mă iubeşte foarte mult, iar durerea ei cea mai mare e că nu-mi poate oferi un copil. Adesea îmi spune: "Alessandro, iartă-mă! Într-o zi mă vei părăsi, dar să ştii că n-o să-ţi reproşez nimic. Ce soţie este aceea ce nu-ţi poate oferi un copil?". Ar fi fost un chin pentru ea, gândul că o altă femeie mi-a oferit ceea ce ea n-o să poată vreodată.

Pe mama ta am iubit-o cu toată fiinţa şi o s-o iubesc până voi închide ochii, până mă voi cufunda în lumea de dincolo. Aziz, bunicul tău, nu a fost de aceeaşi părere. Când a aflat de relaţie, mama ta era deja însărcinată. A jurat că nu ne va lăsa să ne mai vedem vreodată, iar dacă o voi căuta ne va ucide cu mâna lui. V-am căutat patru ani fără oprire. Nici măcar nu ştiam dacă eşti băiat ori fată. Eram terminat psihic, simţeam că viaţa mea s-a terminat. V-am cautat în tot Pakistanul, am plecat în India, m-am întors în Pakistan, apoi a urmat Iran şi Iraq. După patru ani de speranţe şi de piste false, am realizat că trebuie să mă întorc la Roma pentru a vinde câteva proprietăţi, terminasem banii şi nu-mi mai puteam continua căutările. Vroiam să plec în Arabia Saudită, dar am cunoscut-o pe Alba, ea a fost clienta moşiei în care ne aflăm acum. Atunci am luat decizia să aştept. Mi-am zis că dacă vei creşte o să doreşti să-ţi cunoşti tatăl şi atunci mă vei căuta. Se pare că lucrurile s-au petrecut mai repede decât credeam. Nu pot fi decât bucuros să te am lângă mine, Saladin. Eşti rodul unei iubiri interzise. Aziz nu a putut trece niciodată peste problema religiei mele, faptul că nu eram musulman a fost pentru el un motiv întemeiat ca eu şi Latifa să nu putem fi niciodată împreună. Vestea de mi-ai adus-o, că Latifa a murit, a confirmat ceea ce a spus Aziz, că nu o voi revedea. Mai sinistru mi se pare faptul că au murit împreună. Lupta lui Aziz în numele lui Allah le-a adus sfârşitul.

- Să ştii că bunicul m-a iubit.

- Nu m-am îndoit niciodată de asta. Nu tu ai fost problema, ci eu. Ţi-a dat un nume superb... Saladin... ce semnifică?

- Dreptatea religiei.

Extraordinar. Omul ăsta a fost un fanatic, Allah a fost mai presus decât fericirea ficei sale.

- Şi eu şi unchiul meu trebuia să fim morţi. Dar în momentul în care coliba unde se aflau bunicul şi mama mea au fost aruncate în aer, eu şi unchiu'Jamal eram plecaţi după capre. Tocmai când ne întorceam am văzut proiectilul lansat cum se îndrepta spre ţintă. Au fost şi câteva rafale de mitraliere îndreptate spre noi, dar ne-am ascuns după nişte stânci. Am aşteptat până la lăsarea nopţii, când am ajuns rămăşiţele mamei şi ale bunicului încă fumegau. Eu şi Jamal, am jurat să nu ne putem odihni până nu ne vom răzbuna. Acele imagini de groază nu mi le voi putea şterge vreodată din minte, durerea mea trebuie să o plătească cineva...

- Saladin... Viaţa nu înseamnă doar răzbunare, va trebui să priveşti altfel lumea. Sunt atâtea lucruri formidabile pe care trebuie să le trăieşti, iar pentru asta îţi voi fi aproape întotdeauna. Să ştii că n-am capre, dar în rest, tot ce-ţi doreşti.

- Rămâne de văzut. Un islamist nu-şi uită niciodată jurământul şi durerea.

Alba stătea în uşă şi ne privea pe amândoi fermecată.

- Saladin, vino la mine să te strâng la piept! Eşti visul meu, visul unui suflet de mamă ce nu a putut avea un copil.

- Sărut-mâna, că mă acceptaţi în viaţa dumneavoastră!

- Off! Doamne, Saladin, ce-ai fi crezut!? Că te voi respinge? Niciodată!

Alba plângea în hohote. Obrajii lui Jamal erau şi ei scăldaţi de lacrimi.

Eram, cu adevărat, fericit. Copilul, la care am visat cu ochii deschişi, era în sfârşit cu mine. Cineva se joacă cu destinele noastre, iar într-o zi - când nu va mai fi nimic de făcut în această lume - probabil că vom afla cine.


*



Au trecut şase ani. Saladin a împlinit nouăsprezece. A crescut, s-a înzdrăvenit, are statura mea şi mersul meu, dar chipul, chipul e al mamei sale... da... chipul frumoasei mele Latifa. Buze, nas, ochi... da, mai ales ochii, îi spuneam şi mamei sale „Latifa, dragostea mea, în ochii tăi, să ştii, sunt cerul senin şi Marea Arabiei”. În decursul acestui timp, am văzut în Saladin mai mult decât un copil, se transforma pe zi ce trecea, forţa interioară şi logica firească a faptelor şi-a vorbelor sale, mă uimeau de fiecare dată. A învăţat să vorbească şi să scrie în limba italiană, engleza o ştia de mic copil, a trebuit doar să o perfecţioneze. Urdu, limba sa maternă a vorbit-o în continuare împreună cu unchiul său Jamal. Câteodată intram la bănuieli şi chiar îi întrebam când mi se părea că au întrecut măsura „ Băieţi, dar aveţi secrete şi nu vreţi să le împărtăşiţi şi cu mine?” Spuneau că doar o exersează din când în când ca să n-o uite, plus că le era foarte dor de ţara lor.

Alba l-a crescut frumos, îngrijit, cu o atenţie mărită asupra bunelor maniere şi a ţinutei. Saladin nu i-a spus niciodată mamă, i-a zis simplu: Alba. N-a deranjat-o, simţea că este iubită iar pentru ea a fost de-ajuns.

Jamal a plecat în urmă cu doi ani, s-a întors în Pakistan. Saladin îi simţea lipsa, îl vedeam cum îl mănâncă călcâiele să se ducă şi el. La un moment dat a făcut-o, a plecat şi el. A plecat acum o săptămână şi deja parcă a trecut un an. Vorbim la telefon aproape zilnic, dar totuşi ne este greu. Alba plânge seara şi mă întreabă „Alessandro, dacă nu vrea să se mai întoarcă, dacă face vreo prostie pe acolo? Sau poate îi face naibii careva, ceva! E zonă de conflict, totuşi.” Îi explic de fiecare dată, că trebuia să plece, l-am fi chinuit dacă l-am fi ţinut legat, plus că e bărbat, poate să ia singur deciziile potrivite.

Drept să spun, nici eu nu sunt prea liniştit. Când a plecat, mi-a lăsat pe birou tableta sa, am crezut că a uitat-o, l-am sunat şi i-am spus. Mi-a zis că n-a uitat-o, că mi-a lăsat-o mie. Zic, dar ce să fac cu ea, eu o am pe a mea!? Bun. Am lăsat-o unde am găsit-o, pe birou. Acum trei zile uitându-mă la ea, mă tot ispitea un gând, totuşi de ce mi-a lăsat-o, doar ştia că am şi eu una la fel? Poate că vrea să-mi spună ceva anume. Am deschis-o. Parola. Îmi cerea parola. Ce parolă să ştiu eu? Îl sun pe Saladin. „Lasă, tată, că ai să găseşti tu parola, vorbim mai târziu că am ceva treabă” mi-a zis el. Am rămas cu mobilul la ureche şi cu tableta în mână, mergând prin casă şi vorbind de unu singur. Aşa mă tot frământ de trei zile. Ce parolă o fi având? O fi ceva uşor de ghicit, ceva cunoscut, ceva familiar...

Latifa, da, asta trebuie să fie parola, Latifa! Într-adevăr asta e, Latifa. S-a deschis, bravo! Saladine, mare şmecher eşti, ştiai c-o să-mi dau seama. Ce-i asta? „ Dragă tată, îţi scriu aceste rânduri... ”


*



„Dragă tată,


Îţi scriu aceste rânduri pentru a lămuri câteva lucruri legate de vizita mea în Pakistan. Voi ştiţi că am plecat la invitaţia şi rugămintea lui Jamal. Ei bine, nu e aşa. Plecarea mea am stabilit-o încă de acum un an şi ceva. Plecarea lui Jamal, de acum doi ani, am planificat-o tot eu (să nu crezi că are Jamal vreo vină, doar pentru faptul că e mai în vârstă decât mine sau pentru că-mi este unchi. Când am conceput planul l-am întrebat dacă e de-acord să se implice).

Acum trei ani am conceput o reţea de deturnare a unor sume de bani din conturi bancare, de pe întreg globul. Am acţionat întotdeauna din locuri diferite, niciodată de acasă. Oricum am creat un server pe care l-am deviat constant în diferite ţări: în Germania, Belgia, Franţa, Norvegia, România, în Japonia, în China, Australia, chiar şi în America. În fiecare din aceste ţări am racolat şi instruit câte un hacker. Fiecăruia dintre hackeri i-am pus în vedere riscul şi pericolul la care se expune. Ca să am siguranţa că nu voi fi trădat, că-şi vor ţine pliscul, i-am obligat să îşi facă câte un cont bancar sub nume fals, dar la care să fie ataşat şi un folder secretizat, folder care să conţină toate detaliile identităţii lor adevărate. Nici unul dintre ei nu cunoaşte parola acelui folder (dacă acum citeşti această scrisoare înseamnă că în afară de mine o mai ştii şi tu). Dacă unul dintre ei va încerca să spargă folderul, un program special de siguranţă va emite conţinutul folderului în întreaga lume.

Banii au fost transferaţi în conturile acestea. Timp de un an am lăsat să curgă sume nu cu prea multe zerouri, din conturi bine alese, conturi care aveau o activitate bogată şi cu sume destul de mari. Cu aceşti bani am făcut achiziţii de armament cu destinaţia Karachi. Chiar acum, după ce ajung la Karachi, trebuie să ridic din port un colet măricel cu muniţie. Coletul v-a avea ca paravan alte cinci containere cu deşeuri de mase plastice. De ce mase plastice? Pentru că pe Jamal, când l-am trimis acolo, l-am trimis cu scopul de a deschide o fabrică de mase plastice, pentru a ne folosi drept acoperire. Ei bine, fabrica şi-a creat o piaţă, are o activitate bunicică, de aceea am decis că e momentul să trec la acţiune. Jamal, pe lângă activitatea de la fabrică, s-a ocupat de racolarea şi instruirea unor mercenari islamişti, care sunt gata să-şi dea viaţa pentru ţara lor şi pentru Allah. A racolat un număr total de două sute treizeci şi cinci de oameni, iar când ajung acolo sunt hotărât să continui recrutările.

Ai să spui că mă folosesc de ei doar pentru a-mi răzbuna moartea mamei şi a bunicului. Să ştii că nu e doar asta. Islamiştii ştiu un lucru: suferinţa unuia dintre semeni e suferinţa tuturor, iar Allah le arată calea către adevăr şi dreptate. I-am zis lui Jamal înainte de a pleca «Jamal îi instruieşti aşa cum îţi dictează Allah!»

Asta e lupta mea şi a poporului meu contra nedreptăţilor la care suntem supuşi...


- Alessandro! E gata masa puiule. Alessandro, mă auzi!?

- O, da, Alba... iartă-mă! În două minute am venit. Am vreo câteva documente pe mail de verificat...

- Bine, dar nu mai mult, că se răceşte.

- Da.


… contra nedreptăţilor la care suntem supuşi de atâta amar de vreme.

Pe Aziz nu l-ai cunoscut cu adevărat. Ne-ai căutat patru ani de zile fără nici un rezultat. Şi ştii, de ce? Pentru că nu ai căutat unde trebuie şi pentru că bunicul meu lucra împreună cu serviciile secrete pakistaneze, servicii secrete care lucrau în sprijinul Talibanului fără ca americanii să aibă cunoştinţă de acest fapt.A fost plasat mereu în zone secrete de pe teritoriul Afganistanului, pentru a susţine Talibanul în preluarea guvernului afgan. Guvernul afgan a pus la punct o serie de grupări pentru a elimina organizaţiile ce susţineau încercările talibanilor.Astfel, în '93, şi-au găsit sfârşitul mama şi bunicul meu.

Am urmărit cu atenţie ce s-a întâmplat între timp în Afganistan şi Pakistan. Regimul Taliban s-a impus şi a pus la dispoziţie, teritoriul Afganistanului, grupării al-Qaeda. Gruparea a fost înfiinţată şi folosită în trecut pentru a lupta împotriva forţelor sovietice. E o grupare puternică şi în care îmi pun toate bazele. Toate resursele financiare, materiale şi umane de care ţi-am pomenit mai sus , le voi pune la dispoziţia acestei grupări.

Sunt gata să lupt împotriva trădătorilor ce mi-au ucis familia şi să complotez împotriva americanilor.

Astea sunt lucrurile de care nu ai avut habar cu toate căam locuit împreună vreme de şase ani. Fiind tatăl meu, am hotărât că ar fi corect din partea mea să-ţi fac cunoscută această latură a mea.

Te rog, atunci când mă suni, să nu pomeneşti nimic din ce-ai aflat în această scrisoare! Aici sunt doar în vizită la unchiul meu, nimic mai mult. Şterge fişierul din tabletă şi arunc-o în şemineu, pe foc. Alba nu vreau să ştie nimic.

Vă sărut şi vă iubesc!

Ai grijă de tine, tată!”


Doamne, iartă-mă! În ce s-a băgat băiatul ăsta!? Băiatul meu susţinătorul unei grupări teroriste? Doamne, sunt blestemat!


*

Mă strâmb în faţa oglinzii, ori sufletul distrus, epuizat, mi-a infectat chipul de-am devenit atât de hidos? Simt că nu mai sunt eu, parcă m-am înstrăinat de propria-mi făptură. Am aproape doi ani de când nu mi-a mai păsat de sănătate, de igienă, de Alba, de afacere... Redacţia merge bine, şi asta doar datorită adjunctului meu care nu şi-a urmărit doar propriul interes. Doi ani de căutări, pericol şi dezamăgire. De ce, mie, toate astea?

A doua zi, după ce-am citit exploziva scrisoare lăsată de Saladin, am uimit întreaga redacţie cu decizia luată: „ Dragi colegi, nu vă reţin foarte mult, v-am invitat la mine în birou pentru a vă informa, că începând de mâine adjunctul meu se va ocupa de întreaga redacţie. Eu voi pleca într-o serie de expediţii în Pakistan şi Afganistan. Voi face toate cererile necesare către statul American, pentru a primi sprijin, având în vedere pericolul la care voi fi expus. Vă mulţumesc! Hai, toată lumea la treabă! Ştirile nu ne aşteaptă pe noi.” Tăcere. Doar tăcere. Nici măcar adjunctul meu nu a avut curajul să mă întrebe ceva.

Când i-am spus Albei ce am de gând să fac, a avut o reacţie teribilă, parcă aş fi izbit-o cu toată puterea de un zid. „S-a-ntâmplat ceva cu Saladin? Spune-mi, te rog! Spune-mi adevărul!...” şi întrebările au continuat cu zecile. La plecare era atât de epuizată, încât abia se mai putea ţine pe picioare. Am luat-o pe toate părţile, i-am explicat, i-am argumentat, că e necesar să fac asta pentru redacţie, că angajaţii trebuie să vadă în mine un model, un reper, că am ajuns la o vârstă la care e necesar să-mi pun sângele în mişcare, să trăiesc la limită, însă bănuielile ei erau altele. Nu i-am spus nimic din ce ştiam, însă, i-am interzis să-l sune, sau să-i răspundă lui Saladin. Ei bine, asta i-a confirmat că plecarea mea e strâns legată de Saladin. Am plecat convins că o să-mi recapăt copilul, copil pentru care îmi făcusem atâtea planuri de viitor, atâtea surprize l-ar fi aşteptat... Gândul răzbunării l-a urmărit atâta timp, amplificându-se pe zi ce trecea. Parcă-l văd pe Aziz, bunicul său. Aceleaşi ideologii nenorocite în ambele cazuri.

Am aterizat pe aeroportul din Karachi, de acolo am luat un taxi şi-am plecat direct în port. Acolo m-am prezentat ca om de afaceri, deţinător a unor cantităţi mari de deşeuri de mase plastice. Le-am cerut să-mi de-a locaţia fabricii lui Jamal. Un lucrător portuar, mic de statură şi slăbănog mi-a făcut semn să merg cu el. Mi-a făcut rost de un taxi, a vorbit ceva cu şoferul în urdu şi mi-a zis scurt „Te duce acolo”.

Ce uşor a fost, mi-am zis în gând, dar când am intrat nici urmă de Jamal, nici urmă de Saladin. Un tip care părea să fie şef pe acolo mi-a zis „ Au vândut şi au plecat.” Am rămas câteva clipe interzis. M-am dezmeticit şi mi-am dat seama c-aş putea încerca să-l prostesc, dându-mă drept un traficant de arme. Când a auzit s-a-ncruntat la mine de nu i se mai vedeau ochii în cap. „Hai, nu zău!? Da'când ai mai făcut tu astfel de afaceri cu fabrica noastră? Nu e profilul nostru.”. I-am răspuns cu siguranţă în voce şi fără să clipesc „ Aproape lunar, tinere, aproape lunar fac afaceri cu Saladin şi Jamal, dar de tine n-am dat pe aici” şi-am mers mai departe de atât „ Se vede că eşti nou pe aici, vezi că-ţi pun o vorbă rea şi sincer nu ştiu dacă Saladin o să reacţioneze prea frumos. Avem treburi serioase de făcut, bagă-ţi minţile-n cap, tinere!” apoi am riscat la maxim „N-a apucat să-mi zică că pleacă. Eu, ce fac cu marfa? E pe docuri în containere.” Spre uimirea mea, a prins tot teatrul. „Îmi cer scuze, n-am ştiut de dumneavoastră, iar marfa, nu-i problemă, o ridic eu. Şeful a plecat în Afganistan, are o misiune acolo” şi şoptind aproape de ureche îmi zice „Al-Qaeda.” M-a luat cu leşin când am auzit. „ Dar staţi liniştit, cum primesc semnale că aş putea să-i transmit un mesaj, îi spun şi de dumneavoastră.” „Aşa să faci. Hai, termină-ţi treaba aici şi ne vedem la docuri.” Am urcat în primul taxi şi dus am fost.

Din acel punct căutările mele au fost de prisos. Nicăieri în Afganistan nu găseam pe cineva care să-mi dea locaţii precise. Primeam ori piste false, ori informaţii care nu-mi mai foloseau deoarece ajungeau prea târziu la urechile mele. Am mers pe cont propriu şapte luni de zile, după care am decis să apelez totuşi la americani. N-aş fi vrut să fac pasul ăsta pentru că-mi era teamă că-l voi deconspira pe Saladin - eu vroiam să-l găsesc viu şi să-l aduc acasă.

Am intrat foarte uşor într-o bază americană, având toate actele necesare prin care dovedeam că beneficiez de sprijinul lor . „Aţi primit avizele acum şase luni, nu v-aţi grăbit deloc să ajungeţi pe la noi! V-am aşteptat” „Au intervenit unele probleme...” i-am răspuns. „ Am înţeles că sunteţi chiar patronul ziarului, cum se face că aţi venit tocmai dumneavoastră aici când puteaţi trimite un angajat experimentat să se ocupe de această activitate?” „Bătrâneţea. Am simţit că e necesară o schimbare în viaţa mea, ştiţi, intervenise acea rutină zilnică.” M-a privit ca pe un excentric, ce-o fi zis el , e nebun moşul, să-l lăsăm în plata lui.

Au urmat nouă luni în care în care a trebuit să lucrez pentru gazetă. Am stat mai mult la Kabul, iar asta mă cam încurca. Îmi era greu să mai aflu câte ceva legat de Saladin, simţeam că am eşuat. Când i-am revăzut prima oară pe webcam, cei din redacţie sărbătoreau, confetti, şampanie... „Păi, ce credeaţi, c-o să vă las baltă?” Toţi m-au aplaudat ca pe un star de cinema.

Cu Alba vorbeam mai des decât înainte, dar niciodată ceva legat de Saladin. Din prea multă singurătate, Alba s-a apucat de pictat. A început cu oamenii casei: şofer, bucătar, femeie de serviciu, grădinar; a continuat cu peisaje rurale de prin toate coclaurile Italiei.

După nouă luni în care am aflat care ar fi zonele de risc maxim de pe teritoriul Afganistaului, am decis să mă arunc în mod deliberat în ghearele pericolului. Ştiam că dacă voi continua ca până atunci, pierd timp preţios şi s-ar putea să fie prea târziu pentru Saladin. Nu vroiam să aud că a murit în nu ştiu ce atentat terorist. Mi-am informat colegii că vom întrerupe un timp legătura şi că voi reveni cât pot de repede.

Am plecat în partea de Nord-Est a ţării, în Kunar. Aveam informaţii că aici îşi au bazele câteva grupări teroriste. O săptămână întreagă m-am expus în faţa pericolului. Îmi tot făceam planuri cu ce-o să le spun, cum o să le explic cine sunt şi pe cine caut. Una dintre problemele majore era că fiul meu nici măcar nu-mi poartă numele, îl cheamă Saladin al-Zawahiri. Cum o să conving nişte fanatici demenţi că e fiul meu?

Mergeam călare. Soarele tocmai apunea. Se mai auzea doar tropăitul asinului meu şi şerpii cu clopoţei, când de după o formaţiune stâncoasă şi-a făcut apariţia o ceată de saudiţi înarmaţi, cu feţele acoperite şi cu turbane mari pe cap. Mi-am zis că asta e, am reuşit, i-am găsit. Nu mai rămânea decât se le explic cine sunt şi ce vreau. Unul dintre ei, ceva mai înalt, a venit şi m-a tras jos de pe asin. A început să-mi zică ceva în limba arabă, dar nu prea înţelegeam, vorbea foarte repede şi răstit. Îmi tot făcea semn cu mâna dreaptă să scot ce am în buzunare. Am scos bani, ţigări, brichetă şi acte. A luat paşaportul s-a uitat la el, după care i-a făcut unuia, semn cu mâna peste umărul meu. Imediat am simţit o izbitură puternică peste ceafă.

M-am trezit la ceva timp, dezorientat, cu o durere de cap teribilă. Fusesem închis într-o cameră fără lumină, fără ferestre, aşezat pe un preş lipicios, urât mirositor. M-am gândit că o fi un buncăr al celor din Al-Qaeda. Cred că au trecut două zile până să vină cineva la mine. Când a intrat mi-a băgat o lanternă în faţă, de n-am mai putut să văd nimic, mi-a aruncat o ploscă şi o bucată de lipie uscată, după care a ieşit. N-am apucat să spun nimic. Am început să strig ” Saladin! Saladin al-Zawahiri! Sunt tatăl lui Saladin! Îl caut pe Saladin! Spuneţi-i că am venit să-l văd.” În zadar am urlat vreo jumătate de oră. Am aşteptat alte trei zile până a venit cel cu lanterna. Când a intrat i-am zis direct „Sunt tatăl lui Saladin. Am venit să-l văd. Îl ştii pe Saladin? Dar, pe Jamal, îl cunoşti?” Mi-a zis ceva în arabă, răstit, după care m-am trezit cu o lanternă în cap. Au mai trecut vreo trei zile până să vină omul cu lanterna, însă acum nu ştiam cum să prind mai repede lipia, eram lihnit, mi-era şi sete şi frig. N-am mai apucat să-i spun nimic, dar nici el nu m-a mai lovit. Parcă începuse să vină tot mai rar. Eu eram tot mai slăbit, mintea mea o lua razna. Începusem să-mi pierd cumpătul, ce să mai zic, plângeam ca un copil.

După foarte mult timp, după ce pierdusem şirul zilelor de când mă aflam închis în acel beci nenorocit şi când îmi pierdusem aproape orice speranţă că o să mai ies viu de acolo, au intrat doi inşi care m-au scos afară mai mult târâş. M-au dus într-o încăpere luminată, unde mă aştepta cu coatele pe masă, un tip gras, cu ochii bulbucaţi şi cu o barbă lungă ca de profet. Printre fălci m-a întrebat în limba engleză „Cu ce treabă prin zonă, domnule? Ăă? Ce căutai matale pe aici, unde te duceai? Ţi-am văzut azi paşaportul şi legitimaţia de jurnalist” „Azi mi-aţi văzut actele?” „ Azi, pentru că acum cinci luni când am plecat în misiune cu liderul nostru, am dat ordin ca nici un prizonier să nu fie omorât până nu ne întoarcem noi...” „De cinci luni sunt închis aici?” „Nu de cinci luni, ci doar de patru”. Ce mi-e patru ce mi-e cinci, puţin mai aveam şi crăpam acolo-n beci. „Îl caut pe Saladin” „Saladin al-Zawahiri? Ce treabă ai tu cu liderul nostru?” Am răsuflat uşurat, eram salvat, fusesem capturat chiar de gruparea lui Saladin. „Sunt tatăl lui.” S-a uitat fix la mine, cu fălcile căzute, preţ de două secunde după care a pornit într-un râs necontrolat şi scârbos. Îi săreau flegme din gât, pe barba lui unsuroasă. Cei doi care mă scoseseră din beci, au început şi ei să râdă, doar că ei nu ştiau de ce, pentru că nu înţelegeau engleza. „Mă duc să-l chem şi pe şef, să ne pişăm pe tine de râs” S-a ridicat şi a ieşit pe uşă, tot râzând, ţinându-se de burtă...


*


Când s-a întors umflatul încă râdea „El e, Saladine” i-a zis celui de lângă el. Când am ridicat privirea, stătea în tocul uşii, un tip cu barba lungă şi rară, sprâncene dese, nasul căzut ca de cioc de vultur şi ochii... ochii!... În ochii lui am revăzut cerul senin şi Marea Arabiei... era într-adevăr Saladin al meu. Am izbucnit în plâns. „Saladin, fiule...” „Taci, bătrân prost!” Când l-am auzit rostind aceste vorbe m-am simţit, parcă, ştrangulat cu o funie de n-am mai putut scoate un sunet. Stăteam pur şi simplu şi-l priveam. Ochii sunt aceeaşi, dar acum scot scântei teribile. Provoacă spaimă chiar şi celui ce-i este tată. Mă întrebam în sinea mea, unde e copilul meu blajin, acel copil care stătea ascuns în biroul meu, cu lacrimi în ochi, stânjenit de reacţia Albei? Acel copil care îmi făcea fiecare zi în prezenţa lui, un dar de la Dumnezeu? Unde e? Unde-i Saladin al meu?

Saladin nu se mişca din tocul uşii. Ţinea în mâna dreaptă un AK-47 cu ţeava îndreptată-n sus, iar în stânga un topor cu lama plină de sânge ce se prelingea pe podeaua prăfuită. Preţ de câteva secunde a tăcut, doar respiraţia greoaie i se auzea. La un moment dat pe un ton de laudă îmi zice „ Bătrâne, vezi tu acest topor? Zeci de capete am tăiat cu el. Uite! AK-47. Am ciuruit o grămadă de funduri cu această armă. Nu ţi-e teamă că aş putea scoate acest pumnal de la brâu şi-ntr-o fracţiune de secundă ţi-aş ciopârţi beregata? Ăă? De ce mă cauţi? Nu ţi-am zis că ăsta e drumul meu, că asta îmi este misiunea în faţa lui Allah? Am aflat că ai venit să mă cauţi, la o săptămână după ce ai trecut pe la fabrica din Karachi. L-am trimis pe lumea cealaltă pe zevzecu'ăla care ţi-a zis că-s în Afganistan. Vezi capul ăsta? Ei bine, cu iscusinţa acestei minţi îmi voi duce misiunea până la capăt.” Apoi îşi dezgoleşte pieptul şi se bate cu pumnul în el „ Aici bate o inimă, o inimă puternică. Dar, ştii ce zice inima asta puternică? Zice să te întorci de unde ai venit bătrâne! Vezi, nu sunt chiar atât de crud.” Cuvintele lui îmi opăreau sufletul. Privind într-un colţ al camerei l-am întrebat „Unde e Jamal?” „Jamal? Jamal e bine acolo unde e. A avut o misiune din care nu avea cum să se mai întoarcă viu. Două sute kilograme de explozibil într-o maşină condusă de el.” „Ţi-ai trimis unchiul la moarte, Saladin!” „A făcut voia lui Allah, nu a mea. Legaţi-l la ochi şi duceţi-l de-aici!”

Când am putut vedea din nou, mi-am dat seama că am fost lăsat la periferia Kabulului.

Şi iată-mă, cum astăzi, după aproape trei luni de la sosirea mea la Roma, stau în faţa oglinzii, fără a mă mai regăsi. Parcă mi-am lăsat sufletul într-un loc pustiu şi ascuns. Parcă l-am lăsat în beciul ăla întunecat, umed şi rece.

- Alessandro, sună telefonul. Nu mai auzi?

- Cine sună, dragă?

- Nu ştiu. E un număr necunoscut.

- Lasă-l, Alba, să sune! Dă-l dracu!

N-am trecut nici pe la redacţie de când am venit acasă. Nu mă simt încă pregătit.

- Alessandro! Insistă, dragă. Răspunzi, sau nu?

- Bine. Lasă-l pe birou, că răspund eu.


*

- Alo!

- Alo! Sărut-mâna, tată!

- Saladin!?

- Da, tată, eu sunt. Ai ajuns cu bine?

- Da, dacă se poate spune şi aşa. Am ajuns cu bine dar fără cel pe care l-am căutat neîncetat doi ani de zile.

- Lasă asta acum. Te-am sunat să-ţi transmit că-ntr-un minut se va termina totul.

- Adică? Ce vrei să spui, fiule? Unde eşti, Saladin?

- Uite, sunt deasupra New York-ului şi sunt foarte aproape de destinaţie.

- Saladin...

- Tată, ziua asta va intra în istorie. Notează undeva această dată.

- Saladin!

- Vă iubesc! Îmi pare rău că n-o pot revedea pe Alba! Vă sărut!

- Alo! Saladin! Saladin, mă auzi? Saladin! Alo!

Nenorocire! Ce face copilul ăsta? Trebuie să fac ceva. Dar ce? Ce putere mai am eu? Trebuia să mă fi dus să-l denunţ încă de la început, să fi accesat naibii acel folder şi să-i dejoc întregul plan criminal. Ce naibii urmează să facă? Latifa, draga mea, cu ce-am greşit? De ce dragostea noastră a făcut să nască un astfel de uragan? Un uragan de ură, de ideologii distrugătoare, de fanatism... Mă rog ţie, Allah! Opreşte-ţi semenii de la distrugere! Nu sunt musulman, Allah, dar am şi eu dreptul la fericire, la iubire. Mi l-ai adus, apoi mi l-ai luat fără nici un resentiment. Vrei să mă închin la tine? Na! Poftim! Mă închin ţie, preaslăvite. Eşti mulţumit? Hai, fă o minune, aştept! Salvează-ţi fii! Salvează-l! Salvează-l, mă auzi!?

- Alessandro!

- Da, Alba.

- De ce stai în genunchi? Plângi?

- Zi-mi ce e şi lasă-mă!

- La televizor, uită-te la televizor! În New York e nenorocire!




11 septembrie 2001 - fatidica zi, în care fiul meu Saladin al-Zawahiri, membru al-Qaeda, a ucis cu sânge rece.
2.996 – numărul total al celor morţi, număr care-l include şi pe fiul meu.
11 septembrie 2001 – ziua în care eu, Alessandro Belmondo, am devenit ateu.





Fine
 

Referinţă Bibliografică:
SALADIN / Ciprian Alexandrescu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 738, Anul III, 07 ianuarie 2013, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2013 Ciprian Alexandrescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ciprian Alexandrescu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!