Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Orizont > Reportaj > Mobil |   



Ruinele, bunuri naţionale!...
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Până la pregătirea unor drumuri mai lungi m-am învârtit „în jurul cozii”, nu doar prin oraş zgâindu-mă pofticios în vitrinele şi galantarele magazinelor de toată mâna, toate concentrate pe spaţii mai mici sau mai mari, cu diferite denumiri - că mi se părea, ca şi acum, că nu prea ştiu să fac desosebirea între „capră” şi „varză”, titluri, denumiri şi firme care patronează „producţia, aprovizionarea şi desfacerea” – că astea chiar că n-ai cum să le ştii cât faptul că de-afară nu ştiai cu exactitate îndeosebi profilului mărfii, gama sorto-dimensională a produselor, nivelul preţurilor care diferă de la unitate la alta pe aceeaşi marfă şi calitate şi firmă şi aici nu mă refer la „free-uri” sau cele cu reducere declarată, varii produse vândute cu un singur dolar ci, spre exemplu, între un Macy's, Target, Mall, Wal-Mart, J.C. Penney, Lowe's şi mai ştiu eu care. Aha, după ce intri în ele şi le colinzi este altceva... Modesto este un oraş întins pe orizontală, n-are zgârie nori – centrul civic cum zicem noi, downtownul cum îi spun ei, decât numărul degetelor unei singure mâini, clădiri de trei-patru etaje şi-ăstea înalte că au „prelungiri” arhitecturale care să redea un anumit specific al activităţii pe care-l desfăşoară, crucea sau turnul la biserici, stâlpi şi relee pentru transmisiuni radio-tv, telefonie mobilă, alte circuite. Oraşul are ceva peste două sute de mii de locuitori şi este recunoscut mai ales pentru că este locul naşterii lui George Lucas, marele regizor şi scenarist american, autorul „Războiului lumilor”. O să mă opresc asupra personalităţii micii urbe californiene cu un alt prilej, acum vreau doar să punctez câteva „mici curiozităţi”, sau cel puţin pe care le-am văzut eu astfel. O să am în vedere nu fizionomia grandorii şi vastităţii habitatului natural şi uman, care te perplexează aproape la fiecare pas şi îţi lasă urme de neuitat în memorie, cu precizarea că cel natural este comun oricărui loc de pe pământ, mai mult sau mai puţin, ci cel care priveşte angajarea vigorii şi inteligenţei umane pentru a crea disponibilităţi şi a acoperi nevoile nenumărate ale individului, economisirea timpului acestuia, răspunderea receptivă şi promptă la cereri din ce în ce mai diverse, crearea premizelor materiale de satisfacere a acestora, etc. Ce-am să redau mai jos va exemplifica motivul pentru care am inclus ceea ce am văzut în categoria „curiozităţilor”, nu extreme fireşte. Poate pentru mine – şi cer scuze pentru mica confesiune pe care mi-o îngădui aici – care nu prea am fost plecat de multe ori de la „coada vacii”, modul prin care priveam să fi fost ticsit cu hiperbolizări pentru că şi termenii de la care plecam pentru a-mi permite comparaţii erau insignifianţi, însă chiar şi în ţara mea dacă vor fi existând unele încercări ele vor fi departe de naturaleţea şi motivarea efortului depus aici, de mândria patriotică conferită acestui extraordinar demers. Spicuiesc din jurnal: „Până-n Jamestown, aproape de Sonora, de-a lungul drumului 120, trecem printr-un loc ciudat, un câmp presărat cu bolovani de o parte şi de alta pe câteva mile bune, preţ de zece minute de mers, bolovani mari, rotunzi şi negri care străjuiau tufişurile maronii şi iarba îngălbenită şi alb-argintie în bătaia crepusculară a soarelui care încerca să alunece încetişor în oceanul doar bănuit de noi şi care se afla în acea parte, ca nişte stânci mai mici şi gheboşate în şiruri presărate în interiorului decorului campestru care din fuga maşinii, parcă alergau odată cu noi în aceeaşi direcţie sau în clipa următoare, se pregăteau să se prăvale peste maşină şi peste şosea. Ne-am clarificat buimăceala consultând mai atent harta zonei. Ne aflam în Chinese Camp unde, cu un veac jumate în urmă a fost locul de colonizare al primilor emigranţi chinezi în California, spaţiu primit de la guvernul federal şi pe care ei au căutat să-l gestioneze cât mai bine „neutralizându-l şi achiziţionându-l în exclusivitate”, obligându-l la un protecţionism conservator tradiţional, pentru păstrarea nealterată a fiinţei lor etnice şi de cultură materială şi spirituală şi tăindu-i orice legătură cu lumea înconjurătoare, cultivând terenul în stilul tradiţiilor asiatice, cu plante şi vegetaţie aduse din lumea lor natală. S-au izolat încercând să înalţe un zid aidoma celui celebru din ţara lor cu multe sute de ani în urmă, păstrând fireşte proporţiile şi potenţialul şi nivelul de ameninţare al „duşmanului”. Azi „ruinele”, rămăşiţele fostelor ziduri sunt acoperite în cea mare parte cu muşchi, pietrele mari pe o arie extinsă nu sunt sparte şi nici cărate spre a fi folosite pentru nevoile de construcţii din zonă, fundaţii pentru case particulare, garduri din piatră, stâlpi la porţi sau altceva. Nu sunt nici înlăturate pentru a degaja terenul şi a-l readuce în circuitul agricol sau utilitar de o anumită factură. Pare că doar „urâţeşte locul”, face peisajul mai cenuşiu şi mai greu suportabil contrastând cu peisajul natural în care a fost proiectat cândva. Mai adaug că pietrele nu suferiseră nici o urmă de prelucrare artistică sau utilitară, erau pur şi simplu îngrămădite una lângă alta, nici măcar nu mai erau suprapuse cum vor fi fost pentru a semăna cu vreun zid de apărare şi nici nu mai aveau în viitor o astfel de tendinţă de înălţare, altfel decât puse de mâna omului. Nimic nu protejează sau îngrădeşte locul, lemn, sârmă ghimpată sau plase de sârmă, este pur şi simplu o „enclavă litică” de bolovani înşiraţi care pare părăsită. La noi astfel de urme ar fi dispărut de mult, ar fi încurcat locul, exemplele de acest fel fiind de prisos. Sunt un fel de „areal muzeistic în aer liber” care marchează pentru istorie un moment inedit şi necesar al populării Americii şi de pe coasta Pacificului, dinspre Polinezia şi celelale insule ale Oceaniei, ori ţărmurile extrem-asiatice suprapopulate, cu altfel de colonizatori şi colonişti, cu alte intenţii şi alte valori. La mine în sat, bucăţi mari de piatră frumos cizelate şi chiar purtând înscrisuri chirilice pe alocuri au fost demontate din „crucile de piatră” de pe marginea unor drumuri de acces sau de la răspântii, unele chiar troiţe cu valoare utilitar- religioasă – adevărate monumente epigrafice de mare valoare istorică şi au fost găsite în gospodăriie oamenilor pentru anumite folosinţe: trepte pentru praguri, piatră de fundaţie la case, grajduri, garduri la curţi şi grădini, etc. Mai la deal, pe aceeaşi direcţie de mers – suntem în regiunea piemonteză a Sierrei Nevada, munţii care domină vestul Californiei nordice dar şi centrale şi-şi epuizează crestele maiestuoase care fac hotarul dinspre vest al Californiei cu Arizona şi Nevada până în apropierea Deşertului Mojave şi însoţind-se braţ la braţ pe stânga lor cu vestita Vale a Morţii (Death Valey) din sud-estul californian. Întreaga zonă este administrată de societatea Stanislaus National Forest, iar geografic ne aflăm la jumătatea distanţei dintre Lacul Tahoe, la nord şi lacul Mono, la sud, potecile sunt reperate cu ajutorul indicatoarelor aşezate la loc vizibil şi la tot pasul, rătăcirea este exclusă daca-i părăsi maşina şi ai lua-o pe jos.. Tot pe 108, trecând prin Oakdale, ceva mai la vest de Modesto, un orăşel unde am văzut pentru prima oară un tren în America în precedenta şedere din 2005, de fapt mai multe vagoane erau împodobite cu prilejul unui festival statal „al ciocolatei”şi unde Societatea americană a căilor ferate „Amtrack” îşi făcea cu această ocazie şi propria reclamă. Mai există unul al „usturoiului”, mai în sud şi vest înspre ocean, la Gilroy... La Knights Ferry, o surpătură de relief colinar cu fragmente smulse de o explozie parcă a unui meteorit, Tungus-ul siberian de la începutul secolului 20 mai mai “lăsase” parcă ceva - ca o vale mărginită şi proptită pe ambele maluri de povârnişuri cu aspect selenar şi care lasă să se strecoare la picioare lor bolovănoase un fir de apă limpede şi rece ca gheaţa – o şuviţă ca scuţul ce spală poalele pietroase ale malurilor într-o zi toridă de nu-ţi găseşti lesne un adăpost pentru a mulţumi cerului că mai rezişti, şi suntem la jumătatea lui octombrie, ne refugiem la umbra binevenită a unui pod construit acum 150 de ani, dar nu sub el ci pe mijlocul lui pentru că este acoperit precum căruţele cu coviltir de la noi, consolidat cu contraforţi, strâns în chinga unor curele late de fier beton, înconjurat de o parte si de alta de pini înalţi, pomi cu fructe pădureţe, palmieri şi tufe de cactuşi pe care parcă îl apără, un pod pe sub care sau pe care treceau odată convoaiele cu căruţe, cărând tot avutul bieţilor drumeţi în căutarea unui alt destin şi-a unui alt loc sub soare. Podul rămâne mărturie a unei istorii care s-a scris chinuit şi din mers şi de care americanii sunt mândri fără îndoială. Mai la vale de pod, pe poteca principală a perimetrului dărăpânăturilor acestea o altă construcţie părăsită, veche cam de tot atâta vreme şi care la noi, fiind un loc mai ferit ar fi folosită de turişti şi pentru altceva, pe când aici instalarea unei toalete publice, chiar din lemn sau alt material, cu apă şi celelalte utilităţi este o condiţie a fiinţării acestora. Moara, că asta i-a fost destinaţia de început, nu mai uruie în măruntaiele ei mecanizate şi neunse de pe timpul propriei lor „revoluţii industriale”, nu mai scrâşneşte şi nici nu mai mestecă de mult cu măselele uriaşe de piatră pentru a măcina grâul, porumbul, secara, ovăzul sau meiul şi parcă obosite de-atâta „rumegat” aşteaptă pe nepoţii stră-strănepoţilor stăpânilor de odinioară să dea uiumul atâtor „tresăriri în gol” a utilajelor care o echipau cândva şi care stau acum leneşe şi impasibile sub ochii noştri. Ustensilele care o făceau să meargă sunt aproape intacte, pe aceleaşi locuri în care funcţionau odinioară, ţevi de câţiva ţoli, un fel de conducte care aduceau apa din râu turnând-o în recipienţi colectori care l-a rândul lor o vărsau peste paleţii rotativei celei mari a morii, pentru a pune în mişcare motorul agregatului principal de măcinat, un bazin de apă ca rezervă de „combustibil” pe timp de secetă. Uriaşa roată din piatră încinsă cu betea de metal şi cu fâşii din lemn de esenţă tare bine finisat ce se „bucura” din plin de tehnologia aducerii apei prin acest aparent simplu procedeu, cred că ar putea funcţiona şi azi dacă ar fi pusă în funcţiune, cu ceva remedieri se înţelege, gresări, drenări de noi torenţi pentru mărirea debitului firului principal de apă. Fără acoperiş decât în parte, lângă zidurile de cărămidă roasă stau ca nişte paznici în poziţie de paradă cu recomandarea legendei a ceea ce au reprezentat, afişate într-un înscris dăltuit în piatră pe un suport de lemn gros şi înrămat şi tighelit pe margini pentru a împiedica franjurarea şi eroziunea şi a deveni literalmente un reper cronologic. Două pietre de moară circulare grele de câteva sute de chile – care la noi au devenit proverbiale ca expresie de încurajare pentru elevii certaţi cu învăţatura pentru a le mai pompa ceva chef de muncă, sau pentru acei oamenii mari încredinţaţi că şi lenea este un mod de folosinţă care chiar dacă nu te sporeşte şi te îmbogăţeşte, în mod sigur nu te omoară, spre a-i convinge „s-o ia din loc”, că doar n-o fi ca atunci când cineva îţi cere să „ridici pietre de moară” – una din ele uşor sfărâmată şi crăpată, deficienţă oprită prin aplicarea unei scoabe, amândouă acoperite cu o tăblie din lemn peste care se „trântise” o fâşie cauciucată şi din loc în loc ebonită pe care se afla înscrisuri ” ceva chef de muncă, sau pentru acei oamenii mari încredinţaţi că şi lenea este un mod de folosinţă care chiar dacă nu te sporeşte şi te îmbogăţeşte, în mod sigur nu te omoară, spre a-i convinge „s-o ia din loc”, că doar n-o fi ca atunci când cineva îţi cere să „ridici pietre de moară” – una din ele uşor sfărâmată şi crăpată, deficienţă oprită prin aplicarea unei scoabe, amândouă acoperite cu o tăblie din lemn peste care se „trântise” o fâşie cauciucată şi din loc în loc ebonită pe care se afla înscrisuri cu litere frumos aliniate: anul funcţionării, numele proprietarilor şi căror comnunităţi le presta obilgatoriu serviciile... Pineas Crest Lake şi Sonora le-am parcurs altădată, pe prima, lac şi loc de recreere la poalele Sierrei Nevada a doua oară, pe cea de-a doua, o cochetă staţiune montană cu circa cinci mii de locuitori, pentru întâiaşi dată. Nu doar peisajul, asemănător cu al nostru de la munte le apropia, Pineas Crest fiind un avanpost la culmile înalte şi compact granitice ale Sierrei Nevada cât mai ales vegetaţia de molizi, înaltă, deasă şi de o arborescenţă de un verde crud peren pe care-l tot arată stâncilor şi apei limpezi şi reci pe care le reflectă şi pe care plutesc bărci închiriate şi vedete rapide, având la margine debarcadere din lemn protejate prin balustrade din acelaşi material şi la care ajungi pe nişte poteci bătătorite cu aşchii de copaci prelucrate, un fel de surcele mărunţite care sunt tasate şi care treptat se fac una cu pământul şi-l afânează, făcându-l moale sub picioare, din nou alt an alt strătuleţ de surcele şi tot aşa fără să aluneci sau să simţi şi să te murdăreşti de noroiul de sub picioare. La noi, decojitul copacilor, corhănirea şi fasonarea, adunarea materialului rămas, rumeguş sau crăci, aşchii şi surcele, curăţirea locului au loc - când nu sunt total neglijate, cu o rapiditate suspectă şi prin “nebăgare” de seamă, doar când aceştia sunt tăiaţi din picioare, “pieptănaţi” “pe fir”, iar împrăştierea resturilor se face mai mult din considerente de acoperire a urmelor cioatelor sau arborilor tăiaţi ilegal, în eventualitatea unui control – de “inventarierea” a masei lemnoase “rase” abuziv – din partea factorilor de “răspundere” şi nu neapărat din motive ecologice, cu atât mai puţin de acces ... turistic! Chit că, codrul este “frate” cu românul sau mai ales!? ... Cât am colindat prin America, mai ales în regiunile montane – cu o bogată şi adesea luxuriantă vegetaţie alpină şi subalpină, în lanţul munţilor de pe coasta estică, Alegani şi Appalchi, Stâncoşii în prelungirea central-californiană, Coasta Barbară, Sierra Nevada din centrul, estul sau sudul Californiei, chiar în regiunile colinare sau de câmpie sau deşertice – nu mi-a fost dat să văd copaci sau arbuşti “tăiaţi” din considerente economice, erau mulţi doborâţi de vânt sau alunecări de teren, însă întregul “material” se afla la “purtător”, cu crăci şi trunchi cu tot, în stare avansată de degradare sau putreziciune, nici măcar urmă de “tras” în afara perimetrului, sau vre-o urmă de potecă – fireşte, în afara celor marcate de traseele de acces – care să fi dus la concluzia vreunei încercări de furt, fraudă sau altceva legat de violarea patrimoniului. Trunchiurile sau cioatele care se înălţau deasupra terenului, accidentat sau nu, în picioare sau efectiv aplecate de ziceai că aşa se “ născuseră”, aveau forme ciudate, unele parcă erau făcute să sperie, excrescenţe lemnoase cum sunt la noi buturile de copaci crescute în locuri sălbăticite, unde natura sculptase adevărate “opere de artă” frizând un imaginar bezmetic, hâd şi tenebros, cu clişee ale unei vegetaţii populând misterios altă parte de univers decât al nostru, cunoscut şi prietenos, depinde de cum ţi-l apropii şi îl iei, ca aliat sau dimpotrivă, în tot ce întreprinzi. De-astea, gândeam într-un “răspăr” al cronicii de istorie medievală românească, totuşi întâmplată aevea şi cu izvoarele istorice “pe masă”, ar mai fi avut nevoie unii voievozi moldavi sau munteni să “ocupe” cu ei câmpuri, dealuri şi stânci pentru a dovedi duşmanului superioritatea numerică a oastei lor, faţă de cea a invadatorilor “câtă frunză şi iarbă”, pentru ca aceştia s-o ia la sănătoasa ... La un moment dat eşti tentat să dai vina pe neglijenţă, pe proasta gospodărire a fondului forestier dacă n-ai şti cât de exigenţi sunt americanii în materie de conservare a florei şi faunei, cu nişte legi şi reguli unde nu cred că se poate găsi vreo “fisură” unei exploatări sau administrări haotice, neraţionale, cu atât mai mult ilegale, în primul volum al acestor însemnări referiindu-mă la parcurile naţionale şi la legislaţia, instituţiile şi forurile care le călăuzesc şi le patronează. Toaletele sunt până pe culmile cele mai puţin accesibile, apa e trasă cu robinet şi lavoar, lumina electrică se aprinde în orice cotlon, locuri amenajate ca să poţi privi şi să te îmbeţi cu aer curat şi privelişti încântătoare, bănci din lemn masiv şi mese aşişjderea pentru un picnic în vârf de munte, animale în ţarcuri sau în libertate în funcţie de rapacitatea, agresivitatea sau gradul de domesticire faţă de mediul uman cu care vine în contact, coşuri de depus resturi menajere, de joacă pentru copii, conspecte şi pliante privind regulile, topografia şi geografia locurilor, materiale de trebuinţă pentru ascensiuni, hărţi, asta în care te-ai decide să pleci “lelea”, etc. Poţi să ocoleşti lacul pe lângă liziera codrilor care coboară până la el, te poţi desprinde de pontoane pentru a mângâia sau prinde peştii care sar pentru a-i prinde, le poţi da grăunţe sau fărâmituri de pâine, corn sau ce ai la îndemână, poţi pescui în locuri special amenajate, te caţeri pe stânci care aici în America, în afara celor de la ocean care sunt ţuguiate, cu forme ascuţite, necizelate, cele din zonele premontane sunt îndeobşte şlefuite, rotunjite, cele de prundiş au forma lespezilor din grohotişurile şi bolovănişurilor din regiunile noastre hidrografice şi montane, parcă aici vântul ar bate într-un vârtej circular perpetuu de poate da la iveală astfel de muchii inofensive, cu neteziri fără colţi sau tăişuri necioplite, aşa că şi dacă ai aluneca, nici rana căpătată n-ar fi decât o julitură sau vânătaie şi nu una dechisă, tăiată, ajunsă “la os” printr-o incizie din căzătură ... La întoarcerea spre Modesto, spre seară, am intrat într-un orăşel care are plăcuţa de la intrare cu numele de Sonora, e şi pe hartă, scria cu 5 mii de locuitori, dar drumul care trece pe lângă el parcă mai mult îl ascunde decât îl pune la vedere, nici n-ai bănui că treci printr-o localitate, poate cel mult un loc de popas, şoseaua este aşezată la un nivel cumva mai jos şi într-un fel de răspântie care-l fereşte de cine ştie priviri lacome şi duşmănoase, e drept că şi gardul de beton e înalt, exact în locul curbei pe care-o iei spre a-i trece “bariera”, dar şi pe o bună porţiune de aliniament stradal. Sonora, un orăşel cochet, cam cât Rucărul meu natal, poate chiar mai populat decât e înscris pe indicator şi în orice caz mai adunat, cu viluţe înălţate de la stradă până pe dealuri abrupte, cu cărărui unde pe o parte şi pe alta locurile sunt ocupate de garaje, prăvălii, părculeţe sau case cu unul două caturi, cu un centru în care oamenii se plimbă pe trotuare, cu lumini mai mult decât trebuie pentru nevoi comerciale, două-trei hoteluri în centru, cu o publicitate ce-ţi împâienjeneşte ochii la fiecare pas, cel puţin mie, cu pompe de Gas ale firmelor celebre, ateliere, prăvălii de mărunţişuri, restaurante din sută în sută de metri, intrăm într-unul pescăresc dar renunţăm că se fumează, eu n-am văzut pe nimeni însă Elena îl simte şi acolo unde-o fi fost odată, nu suportă nici un miros din zonă, are ce are cu restaurantele cu profil indian, chiar lângă ăsta pescăresc este unul, intrăm, doar o masă ocupată din cele vreo opt în total, cu doi bărbaţi negricioşi, tineri şi grăsuţi, unul la tejghea altul la bucătăria aflată în spate, cu mustăcioară ca Raj Kapoor-ul copilăriei mele din “Vagabondul”, cu muzică indiană în surdină venită de la un televizor de deasupra barului, dar în local nu se servea alcool, alte sticle cu alte conţinuturi, la una din mese cu o pereche care-şi jura pesemne credinţă veşnică că erau prea “lipiţi”, cam de-ai casei după culoare, cu două trei postere agăţate neglijent cu dansatoare din buric a la Narghita şi Jasmine(!?), le ştii şi p-ăstea zice, le ştiu, ce era să fac, doar n-or fi ele zice, nu, c-ăstea sunt d-ale lor, zic şi schimbă vorbă, pe un ton mai casnic şi nu “trimbulind” sau cu nuanţe de reproş “matern” pe care şi le adjudecă când nu e mamă-sa lângă mine, mai suntem cu nişte prieteni de-ai lor, un el şi-o ea, mai în vârstă decât ei şi mai tineri decât mine, Kate şi David, de treabă şi comunicativi, ea casnică şi el tehnician stomatolog, cu vreo trei fete la “activ”, puşi pe şotii în pădure şi la lac, însă aici sobri de nu li se clinteşte nici un muşchiuleţ de-al obrajilor, nici de rău şi nici de bine, mă uit spre fereastră şi citesc de-andoaselea firma, “Bombay Pizzeria” şi desdesubt, “Indian Cuisine and Pizza”, cam jilav localul, dar foamea i-a pus Elenei ochelari “de cal”şi nouă “orbul” găinii! ... Nu ştiu ce-am servit, am mâncat ca să nu zic că n-o fac, în orice caz şi pizza, un fel de turtă sau mai curând uscăţele ca la mama acasă de bune, cu miros de cocă prăjită la cuptor dar subţirele şi cu nimic în ele, un fel de băutură de un dulce aromat şi semivâscoasă bună că şi-acum simt gustul ei, iar din raftul în care erau etalate sticlele îşi făcuse loc un anunţ care “glăsuia” niţel ambiguu, sau poate într-adins fusese conceput astfel: “Avem dreptul să refuzăm servirea ... .!”, bănuim că-l lăsa pe “liberul arbitru” din client să completeze motivul pentru care era refuzat să fie servit în acest local. Iar acesta nu puteau fi din cauza culorii pielii, apartenenţei etnice, religioase sau politice, zilele de ieri nu se mai puteau întoarce, ne dădeam cu presupusul c-ar putea fi legat ceva de “starea” sau “verva” mintală sau verbală a posibilului fost ... client!  
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Ruinele, bunuri naţionale!... / George Nicolae Podişor : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 180, Anul I, 29 iunie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 George Nicolae Podişor : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de George Nicolae Podişor
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!