Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Comentarii > Mobil |   


Autor: Cezarina Adamescu         Publicat în: Ediţia nr. 846 din 25 aprilie 2013        Toate Articolele Autorului

Rugul de linişte al iertării. Recenzie la cartea Auricăi Istrate
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

 

 

RUGUL DE LINIŞTE AL IERTĂRII ŞI ÎNTOARCEREA ACASĂ A POEZIEI  

 

Aurica Istrate, Toamna cuvintelor desculţe, Versuri, Editura InfoRapArt, Galaţi, 2012  

 

Ca dintr-un lung pelerinaj se întorc cuvintele-n poeme. Revin acasă precum rândunelele la cuibul de anul trecut, să-i dreagă pereţii, acoperişul, podeaua, terasele.  

Aidoma păsării migratoare, omul se-ntoarce mereu la locurile dintruînceputuri, acolo unde şi-a lăsat umbrele-n ziduri. Un drum parcă predestinat, presupunând întâlnirea, etapele iubirii, despărţirea, dorul şi, în cele din urmă, neuitarea, cea mai dureroasă stare pentru că te nelinişteşte mai vârtos decât împlinirea iubirii.  

Nu mai e cale de întoarcere, dar continui să speri, în pofida tuturor evidenţelor. Câtă vreme amintirile mai sunt vii, totul pare posibil. Într-o zi, vă veţi afla din nou, faţă către faţă, fără ca vreunul să facă primul pas. Vă veţi privi cu surprindere, ca-n prima zi. Din linişte veţi clădi un perete între voi. Nu rămân decât petardele reci ca să spargă zidurile.  

Ipostazierea iubirii în diferitele ei etape, de la primii fiori până la ofilirea şi stingerea ei, este urmărită de poeta Aurica Istrate în volumele de poezie de până acum. Proiecţia sentimentului primează. Nu cum a fost sau cum este, ci, mai curând, cum ar fi trebuit să fie. Aura acestui rug tinde să învăluie persoana iubită, să-i confere calităţi virtuale pe care şi le-ar dori orice persoană. E ca o lumină difuză care se dispersează pe un perete în cele şapte culori, conturând siluetele. Cum o vei privi, însă? Cu detaşarea locului părăsit demult, cu bucuria regăsirii? Realitatea nu este însă, la înălţimea proiecţiei, a orizontului de aşteptare. Şi de aici porneşte orice jind, orice sentiment de neîmplinire, născător de nostalgie şi de stări de graţie.  

Toamna cuvintelor desculţe” – în viziunea Auricăi Istrate – este un cumul de sentimente, de trăiri şi de viziuni transpuse artistic, strecurate prin sita vremii şi a prezentului care nu prea mai are răbdare. E vremea strânsului-plânsului în potire de chihlimbar, degustat în Florar, când „au înnebunit salcâmii” şi când nările sunt ameţite de miresme. Atunci năvălesc mustangii dorinţei fără de frâie şi înspumaţi. Ei bat nervos din copite şi pielea lor tremură. Până să fie înşeuaţi răscolesc în copite ţărâna din care şi omul e plămădit. Brazdă după brazdă răsturnată-n pogor, aşteaptă însămânţarea cu boabele vieţii. Eheiiii! Peste cât timp va încolţi din nou, firul?  

Se cuvine să veghem în tăcere.  

Aurica Istrate are multe daruri şi calităţi deosebite. Dar ea a ales avuţiile spirituale. A ales înnobilarea prin cuvântul pe care-l slujeşte, căruia i s-a dedicat fără rezerve. Discretă, răbdătoare, perseverentă, dedicată, poeta şi-a asumat Crezul jertfelnic şi a înaintat, etapă cu etapă treptele acestui Crez, până la înălţimea de la care poate privi cu detaşare deşertul lumesc care pune preţ doar pe aparenţe.  

Profundă şi spirituală, autoarea stă sub semnul Cuvântului şi tot sub acest binecuvântat semn şi-a aşezat şi creaţia de până acum. Deşi nu se află încă la vârsta bilanţurilor, ea trece în revistă toate stările şi trăirile autentice care au lăsat urme de neşters, nu numai în pagina de aur a cărţii, dar şi pe răbojul sufletesc şi pe cel al inimii, aşa cum se cuvine unui creator.  

Versurile sale sunt realiste, smulse parcă din carnea şi mustul vieţii, fără înflorituri de prisos. Ele sunt strigătul în pustiu al omului conştient de menirea lui în această vale. Câţi ochi vor privi cu speranţă şi încredere spre poemele sale, câte urechi se vor apleca la sunetele neauzite, ca ale ierbii, ale cuvintelor, câte inimi vor tresălta, recunoscându-se, câte suflete se vor întoarce acasă după peregrinări istovitoare, este greu de spus. Fiecare face lumină cât poate. Depinde doar de acea deschidere a celuilalt, spre oglinda din faţă. O voce atât de distinctă în peisajul liricii actuale.  

Personal, m-am regăsit de multe ori printre cuvintele autoarei, m-am privit şi am tresărit, recunoscându-mă, de parcă ar fi scris cu dreapta mea, înmuiată-n azur, versurile. Toamna cuvintelor nu are nevoie de conduri de argint. Nici de cizme îmblănite. Poezia este această regină în zdrenţe care colindă din casă-n casă, din oraş în oraş, pe uliţi, prin păduri şi pe creste, se înalţă cu zmeiele în azur, merge desculţă pe ape. Şi adesea, cerşeşte un coltuc de încredere de la oameni care, îndeobşte, sunt atât de preocupaţi de varii interese, că uită că mai au şi suflet, că trupul fără spirit e o fărâmă de lut nefolositoare.  

Aurica Istrate a găsit firişorul freatic care să o conducă la izvorul de cleştar al adevăratei Poezii. Ea nu se mistifică şi nu mistifică realitatea, ci se inspiră din ea şi din adevărul Cuvântului.  

Poezia Auricăi Istrate este născută şi îşi are sălaşul într-o rană deschisă. Apele când limpezi, când tulburate ale versurilor ascund anafoare, cratere, adâncimi nebănuite. Dar sunt şi line, uşor tremurătoare precum lacrima pe obrazul de fată. Dacă te încumeţi la drum, vei ajunge fără îndoială pe piscuri, acolo unde aerul este atât de pur încât te doare suflarea.  

Dar ţi se deschide o perspectivă încântătoare, cu munţi, dealuri şi văi pe care le poţi escalada doar în spirit.  

Poezia ei îţi aduce aminte de paradisul pierdut (de câte ori într-o singură viaţă?) Dar, tot de atâtea ori regăsit, spre bucuria ochiului şi a inimii.  

Ţinând cont de toate determinările prozodice, de un ritm susţinut şi de o rimă curată, poeta obţine eufonii perfecte care pot migra într-un cântec fără sfârşit, de auzit în orice clipă a existenţei. De auzit cu urechile minţii. Văzute cu ochiul din frunte.  

Adevăruri ştiute şi înrădăcinate-n fiinţă, sunt convertite în mici povestiri de viaţă. Ceva ce i se poate întâmpla oricui, în orice clipă şi-n orice loc, devine emblematic, fabulos, extraordinar, fiindcă acel fapt este trecut prin filtrul de aur sufletesc, al autoarei.  

De câte ori citeşti versurile Auricăi Istrate, descoperi alte nuanţe şi alte valenţe interpretative. Şi ele sporesc bucuria lecturii, până la preaplinul cel fără-de-saţiu.  

E un paradox ca, pe măsură ce citeşti, să ţi se facă tot mai sete şi foame, tot mai dor, de cuvintele paginii. O călătorie iniţiatică prin lumea miraculoasă a metaforei, a mijloacelor de stil vechi şi noi, totodată. Ce poate fi mai incitant?  

Un alt aspect semnificativ al poeziei acestei autoare este că ea ne deschide poarta, uşa, fereastra, ne arată mugurii luminii şi ne lasă pe noi să păşim, dincolo de perdeaua cuvintelor, prin tăceri mocninde, prin pauze neaşteptate şi prin răgazuri de tihnă, ca să întrezărim floarea neasemuită a frumuseţii liricii sale. Deşi ea-şi deschide sufletul precum crinul cel alb în bătaia zborului prim al aducerii aminte. O poezie proaspătă, genuină, ca-n prima dimineaţă de luni a lumii.  

Aceste „mirajuri plutitoare / strecurate prin clepsidră” sunt prinosul iubirii sale de Dumnezeu, de oameni, de lumea înconjurătoare.  

O poezie reverberând şi întorcându-se-n ecoul unei fântâni, din a cărei ciutură se adapă cei însetaţi de Lumină. Nici nu e de mirare pentru că sufletul poetei miroase a pădure, a cer, a vânt nebănuit şi a cântec. În izvorul lui se regăseşte tot universul. Şi nu poţi să nu remarci, citindu-i versul, cum vântul o poartă hai-hui, ca pe o pasăre albă.  

Încă de la primul poem, poeta proiectează imaginea unui rotund ideatic în care el şi ea, alcătuind un întreg „trupuri zidite-ntr-un trup” (Am putea) - îşi clădesc lumea împreună din ruga, aceeaşi, înălţată-ntr-un glas, din crucea dusă-mpreună, din veacul trăit unul lângă celălalt şi unul pentru celălalt, reflectat prin viitorul copiilor. E o poezie remarcabilă care atinge perfecţiunea, atât din punct de vedere prozodic, cât şi ca imagistică şi ca realizare artistică.  

Poeziile din acest volum au un temei sfânt: ele reflectă ideea de comuniune trupească şi sufletească regăsită în cuplu şi împlinită prin urmaşi. Perfecţiunea aceasta nu poate fi ştirbită de nici o furtună, de nici un uragan, cutremur sau altă calamitate naturală sau spirituală.  

Credinţa în celălalt continuă şi în cea de a doua poezie, „Te-aş răstigni” o poezie care atinge sublimul: „te-aş răstigni iubite de-aş fi cruce / şi pironit în şoapte te-aş iubi / să nu mai ştii de tine pân’ ne-om duce / şi ne-om întoarce înapoi copii // te-aş răstigni iubite de-ai fi vers / iar eu catren arzând autumnal / cu iambi plecaţi să afle-n univers / cununa-ţi dintr-o rimă de final”.  

 

Se remarcă în acest poem unele idei-forţă care mai apar în creaţia acestei autoare: reîntoarcerea la copilărie – care, singură e perfectă, creaţia care împlineşte viaţa, zborul, visul, idealul spre înălţimi unde doar sufletele alese se regăsesc. Se remarcă aici, faptul că iubirea presupune smerenie, nimicirea sinelui, pentru a-i face loc celuilalt să se înalţe: „te-aş răstigni iubite de-aş fi zbor / tu aripă de-ai fi într-un înalt / să urci prin mine chiar de eu cobor / să ne hrănim cu visul celuilalt”.  

Chiar şi când poemul este scris în vers alb, ritmul este susţinut şi există o muzicalitate implicită care izbucneşte din interior. Cu toate acestea, poeta preferă versul clasic, care se mulează perfect pe sufletul ei. Alte figuri de stil: personificarea: „trece ploaia de pe un trotuar pe altul / căutându-ţi urma” (Tablou de toamnă); metafora: „şi pruncilor le mijesc aripi / iar mamelor genunchi de lut / şi s-a umplut lumea de patimi / iar piatra-n piatră a gemut” (Se sting colinde).  

Admirabile sunt şi poemele autobiografice: „Temă de casă” şi „Autoportret”, „Amintiri de familie”, care îi reflectă pe deplin, stările de spirit, acel paradis pierdut scăldat în nostalgia inerentă vârstei.  

Poate că poezia cea mai însemnată din acest volum este „Candelă în cer” în care, nostalgia după casa părintească, după măicuţa care nu mai este, dar a cărei amintire pâlpâie ca o lumânare la creştetul sufletului, la curtea străjuită de arini şi prispa casei, la ploaia parfumată de flori de tei, la poamele din copaci şi lacăta pusă pe poartă – la cuibul de rândunică din pridvor, provoacă valuri de emoţie caldă, scăldată în roua ochilor osteniţi, aşteptând ca luminiţa pâlpâindă a candelei să sfârâie după zbaterea de aripă a îngerului casei.  

Cartea Auricăi Istrate este una de purtat întotdeauna cu tine, de citit şi recitit până o înveţi pe de rost, pentru că ea îţi conferă o stare de bine, o binecuvântată linişte şi pace lăuntrică, aşa, ca după spovadă. E o oglindă întoarsă în care fiecare îşi reflectă sinele. E o carte care dă de gândit, o întâlnire cu Poezia, cea care tămăduieşte, Poezia mântuitoare, cea care ajută soarele să răsară şi femeia să nască, după spusele fratelui nostru Grigore Vieru.  

O poezie cum arareori se mai scrie astăzi când cărţile sunt pline de obscenităţi, de frivolităţi, de false valori, o poezie pentru care lumea nu prea mai are timp şi răbdare, dar care trebuie căutată, cultivată, pentru că ne face mai buni, mai frumoşi, mai darnici şi mai sinceri cu noi înşine.  

Aşa să ne ajute Dumnezeu!  

 

25 aprilie 2013  

CEZARINA ADAMESCU  

 

 

 

 

Referinţă Bibliografică:
Rugul de linişte al iertării. Recenzie la cartea Auricăi Istrate Toamna cuvintelor desculţe , Editura InfoRapArt, Galaţi, 2012 / Cezarina Adamescu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 846, Anul III, 25 aprilie 2013, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2013 Cezarina Adamescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Cezarina Adamescu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!