Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Spiritual > Mobil |   


Autor: Ştefan Popa         Publicat în: Ediţia nr. 1158 din 03 martie 2014        Toate Articolele Autorului

Rugăciunea
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

Cu toate că literatura religioasă referitoare la rugăciune este foarte bogată, credem, totuşi că apariţia unor articole pe această temă este folositoare pentru suflet. Rugăciunea autentică, rugăciunea neîncetată, deşi este o practică care se bucură de o vechime considerabilă, rămâne până astăzi extrem de vie în cadrul frumuseţilor vieţuirii credinţei creştine ortodoxe autentice.  

De la început, ţinem să facem o precizare şi anume că, în Tradiţia Ortodoxă există atât o diferenţiere între minte şi inteligenţă, cât şi o distincţie între cunoaşterea pe care o posedă mintea şi cunoaşterea senzorială, precum şi în ceea ce priveşte cunoaşterea de la Dumnezeu. Acest lucru este deosebit de important deoarece, de o parte, se observă distincţia dintre pedagogia umană şi cea divină, de cealaltă parte, constatăm că prin curăţirea minţii noi dobândim cunoaşterea dumnezeiască, iar Sfinţii se învrednicesc de vederea lui Dumnezeu.  

Scopul rugăciunii  

Scopul rugăciunii este crearea şi consolidarea unei anumite stări de pace şi echilibru al fiinţei lăuntrice. Fără doar şi poate, că scopul final al rugăciunii este acela de unire a minţii cu inima şi a omului cu Dumnezeu. Rugăciunea e o creaţie infinită, artă supremă.  

Rugăciunea are menirea de a reaprinde acea scânteie dumnezeiască, acea suflare harică pe care Dumnezeu a suflat-o în nările lui Adam şi în virtutea căreia Adam „s-a făcut suflet viu” (Fc 2, 7). Rugăciune este hrana sufletului: aşa cum trupul are nevoie de hrană, sufletul tânjeşte permanent după rugăciune. Mai mult, rugăciunea este oxigenul vieţii duhovniceşti.  

Rugăciunea este convorbirea omului cu Dumnezeu. Desigur apare întrebarea de ce ar mai fi nevoie să comunice cu Dumnezeu, din moment ce i-a făcut tovarăş de viaţă, pe Eva. E adevărat, dar vedem cu toţii astăzi cum este cu părtăşia în doi, se vorbeşte tot mai mult de aşa-zisa singurătate în doi, iar relaţiile dintre oameni se răcesc pe zi ce trece. În acest sens, singurul receptor fidel rămâne Dumnezeu.  

Rugăciunea este maica tuturor virtuţilor. Rugăciune este izvor nesecat pentru că din ea izvorăsc toate virtuţile creştineşti: credinţa, nădejdea, dragostea, smerenia, milostenia, bunătatea, înţelepciunea, priceperea etc. Nu în ultimul rând, rugăciunea este şi un medicament, atât pentru suflet, cât şi pentru trup. Rugăciunea mai este şi o taină.  

Unde ne rugăm  

Ca orice activitate umană şi rugăciunea are nevoie de un ambient al locului în care ne rugăm. De aceea, este bine ca fiecare creştin să aibă un loc al sufletului din casa unde locuieşte, un colţ de rugăciune de unde să nu lipsească o măsuţă sau un scăunel, o icoană, o candelă sau o lumânare aprinsă şi eventual un tămâier. Aceasta este şi în funcţie de cât timp alocăm rugăciunii. Spre exemplu, persoanele care au pravilă zilnică şi-au organizat un fel de „mini-altar”.  

Sfântul Macarie Egipteanul ne sfătuieşte: „Roagă-te unde poţi şi cum poţi şi vei ajunge să te rogi cum trebuie. Astfel, ne putem ruga în casă, pe stradă, la serviciu, în avion, în tren sau în autobuz, ne putem ruga oriunde şi oricând, important este doar să ne rugăm.  

Rugăciune este o activitate specială a omului şi din acest motiv, el are nevoie atât de un mediu ambient al locului, cât şi de o stare lăuntrică deosebită. De aceea, este bine să participăm la slujbele bisericeşti, cel puţin duminica, la Sfânta Liturghie pentru că acolo avem, nu numai condiţii deosebite, ci beneficiem şi de prezenţa însuşi a Mântuitorului.  

Tradiţia Bisericii şi Vieţile Sfinţilor ne dau mărturie de numeroşi ostenitori şi râvnitori ai rugăciunii, exersând aceasta în diferite locuri: pe stânci, pe stâlpi, în copaci, în peşteri, pe lespezi, în păduri, pe vârf de munte, în grote, în chilii etc. Spre exemplu, după mine, un exemplu al voinţei puternice, al stăruinţei şi al nevoinţelor pentru rugăciune îl reprezintă Sfântul Serafim de Sarov care s-a rugat stând în genunchi pe o lespede vreme de trei ani de zile.  

Cu toate acestea, locul cel mai potrivit pentru rugăciune, fie că vorbim de rugăciune particulară, fie că folosim rugăciunea obştească, rămâne Biserica, sau casa lui Dumnezeu, care a fost numită de Mântuitorul, Casă de rugăciune.  

Cum ne rugăm  

Dintru început, facem precizarea că pentru acest lucru este nevoie de îndrumarea unui duhovnic sau oricare dintre preoţii slujitori ai Bisericii.  

Ca orice îndeletnicire a activităţii umane şi în cazul rugăciunii se începe de la simplu la ceva mai profund şi mai complicat, aceasta depinzând de voinţa şi de râvna fiecăruia. Ea se poate exprima tainic, adică în gând, prin viu grai şi prin cântare. Putem începe cu puţin şi simplu, aşa cum ne învaţă Domnul Iisus Hristos: „Voi aşa să vă rugaţi: Tatăl nostru, Care eşti în ceruri, …” şi rosteşte-l până la capăt. Nu îl ştii?! Învaţă-l pentru că e poruncă de la Mântuitorul lumii. Apoi, de vrei mai mult să guşti din frumuseţea comuniunii cu Dumnezeu, ţi se va descoperi la vremea potrivită sau fă aşa cum primeşti pravila de la duhovnic sau preot.  

Prin exersare, după o perioadă de timp, cuvintele rugăciunii par a veni de la sine pe buze, întorcându-ne, din ce în ce mai mult, în obişnuinţa prezenţei lui Dumnezeu. Cu timpul, cuvintele vor dispărea. O veghe tăcută, însoţită de o pace adâncă a inimii şi a minţii se manifestă prin tumultul existenţei zilnice.  

Cum simţim prezenţa lui Dumnezeu în rugăciune  

Dumnezeu vine în întâmpinarea omului care se roagă şi abia această venire, această iniţiativă divină aduce şi iubirea pentru întreaga creaţie. Venirea Lui, câteodată, este atât de absorbitoare, încât inima şi mintea, în întregime, sunt ocupate numai de El. Această lume văzută cedează locul unei alte realităţi, de sus. Mintea încetează să mai gândească discursiv, ea este numai atenţie. Inima intră şi ea într-o stare imposibil de descris – este plină de frică, dar de o frică cucernică, făcătoare de viaţă. Respiraţia devine reţinută, Dumnezeu Se vede şi înăuntru şi în afară. El umple totul, şi pe om în întregime, duhul – minte, inima – simţămintele şi chiar trupul trăiesc strâns cu Dumnezeu“, ne mărturiseşte Părintele Sofronie.  

Dar această venire nu este recunoscută întotdeauna, cerându-se sfatul celui care deja a experiat-o pentru certificarea autenticităţii ei: „Întocmai aşa se întâmplă şi în ceea ce priveşte pe Dumnezeu cel nevăzut. Când îl vede cineva pe El descoperit, vede o lumină. Şi se minunează văzându-L. Însă cine e, asta nu o ştie de îndată; dar nici nu îndrăzneşte să-l întrebe pe El. Cum L-ar întreba pe Cel la care nici nu-şi poate ridica ochii şi pe care nu-L poate vedea cât e de mare? Căci priveşte cu cutremur şi cu frică multă, oarecum numai spre picioarele Lui, ştiind doar în general că Cel ce s-a arătat în faţa lui este Cineva. Şi dacă mai există cel care i-a povestit înainte despre acestea, ca unul ce a cunoscut mai înainte pe Dumnezeu, mergând la el îi spune: «Am văzut». Şi acela îl întreabă: “Ce ai văzut, fiule?” “O lumină dulce, părinte; o lumină de aşa fel, că nu am destulă pricepere pentru a-ţi spune cum e.” Şi în vreme ce spune aceasta, inima lui saltă şi palpită şi se aprinde îndată de dorul Celui pe Care L-a văzut.  

Apoi începe să spună cu lacrimi fierbinţi şi multe: “Mi s-a arătat, părinte, acea lumină. Pereţii chiliei mele au dispărut îndată şi lumea a trecut, fugind, socotesc, de la faţa ei. Am rămas numai eu, într-o însoţire cu lumina singură. Nu ştiu, părinte, de era şi trupul meu atunci acolo. De am ieşti din el, nu ştiu, dar atunci nu ştiam de port trup şi de sunt îmbrăcat în el. Aveam o bucurie de negrăit, care mă însoţeşte şi acum, şi o iubire, şi un dor mare, încât s-au pornit din mine valuri de lacrimi în râuri, ca şi acum, precum vezi.” Acela, răspunzându-i, zice: “E acela, fiule.” La acest cuvânt, el îl vede din nou şi puţin câte puţin se curăţeşte deplin, iar curăţindu-se, capătă îndrăzneală şi-L întreabă pe Acela şi zice: “Dumnezeul meu, Tu eşti?” şi Acela îi răspunde şi zice: “Da, Eu sunt Dumnezeu cel Care M-am făcut om pentru tine. Şi iată te-am făcut pe tine, precum vezi şi te voi face Dumnezeu “, se destăinuie Sfântul Simeon Noul Teolog.  

În cele din urmă, în direcţia unui apofatism care defineşte şi mai mult abisul ontologic ce desparte pe Dumnezeu de om, mişcarea minţii umane încetează şi chiar rugăciunea îşi schimbă natura. “Sufletul se roagă în afară de rugăciune”. Aceasta constituie isihia, liniştea spiritului, odihna care-i mai presus de orice rugăciune, pacea care depăşeşte orice pace. Este acel “faţă către faţă” îndreptat spre eternitate, când “Dumnezeu coboară în suflet, iar sufletul urcă la Dumnezeu”, potrivit Părintelui Paul Evdokimov.  

Aşadar, rugăciunea trebuie făcută în duh de pace, cu evlavie, cu smerenie şi cu stăruinţă, deoarece: „Mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului” (Iacob 5, 16).  

Ştefan Popa  

 

 

 

Referinţă Bibliografică:
Rugăciunea / Ştefan Popa : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1158, Anul IV, 03 martie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Ştefan Popa : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ştefan Popa
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!