Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Modele > Mobil |   


Autor: Roni Căciularu         Publicat în: Ediţia nr. 1162 din 07 martie 2014        Toate Articolele Autorului

Roni CĂCIULARU - PRIN ABURUL CAFELEI DE ELRON
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Convorbire cu doamna avocat LIDIA ELRON, soţia marelui pictor BARUCH ELRON.  
 
Prin fereastra din salon se vede un măslin. În jur păsări ciudate. Şi nişte scoici. Nişte case de melci, mai mari decât sunt ele, de fapt. Şi geamu-i spart. Lumina de afară nu mai este aceiaşi. Atmosfera dinăuntru – aparte. Iar eu - în salon, la o cafea... Sunt în casa lui, un străin, un trecător, un indiscret. Curios. Copleşit. Încurajat de-un zâmbet decent şi cald, al Doamnei sale. Totul e frumos şi bine aranjat aici, dar lipseşte el. Pe care nu l-am cunoscut. Pe care-l regret...  
 
Bulevardu Hen, nr. 43, din Tel Aviv. Mă-ntreb cum s-ar fi desfăşurat o întâlnire între noi, aici, dacă... Dar Pictorul lipseşte. E doar aerul lui, lumina lui diferită şi specială, sunt în aer liniile lui drepte, rotunde, ori contorsionat împletite, sunt idei şi şoapte, ori strigăte neauzite... Ele sunt pe aici, prin cameră, unde la masa din mijloc stau eu, la o cafea cu o femeie pe măsura locului, amabilă, primitoare, raţională, dar în special atât de adevărată şi de vie! E doamna Lidia Elron, soţia pictorului. În vremea din urmă, încerc să-l cunosc, să mă apropii – dacă mi-e permis – de acest mare pictor, care a fost soţul Doamnei. Ea are amabilitatea de a mă primi în acest spaţiu sfânt. Pictorul îmi vorbeşte, încerc să-l înţeleg, îl simt, îl am aproape, dar, deocamdată - doar parţial. E mare, e copleşitor, e esenţial. Şi-i atât de complex! Eu cred că-l înţeleg. Insă doar mi se pare. Am stat prea puţin în faţa scrierilor lui cu pensula. Căci, fără îndoială, Baruch Elron gândea, gândeşte, nu doar cu cuvinte, ci prin imagini. Colosale, speciale, deosebite. Lumea lui e un pic şi lumea mea, dar, de fapt, e mult mai mult, e lumea marilor gânditori dintotdeauna. E un pictor, e un filozof, e un poet. E un revoltat, un ironic şi un evadat. Aşa mi se pare. Şi nu numai atât... Dar şi ce om! Ce forţă! El e o lume, iar lumea noastră trebuie să ştie această lume, care poate fi nu numai un amplu semn de exclamare, ci ne poate şi schimba. Dacă o cunoaştem. Dacă o vom cunoaşte în profunzimea şi splendoarea ei întreagă. Ne poate schimba! In bine. In frumos. Cu înţelegere, cu resemnare şi răscoală.  
 
Cafea bună! Printre rafturi de cărţi, picturi, amintiri ce nu le ştiu şi, într-o aparte - o colecţie de linguri din lemn... Lidia Elron, zâmbet şi inteligenţă, măsură şi bun simţ, eleganţă şi dezinvoltură, energie şi fapte, dinamică şi romantică. Mă tratează ca pe un bun amic, ceea ce mă face să mă simt mai puţin stingher. Stingher, da, printre altele, pentrucă intenţionez să comit un fel de sacrilegiu pozitiv şi, în loc să-l fac şi mai cunoscut pe teribilul pictor care a sălăşuit şi creat aici, eu vreau s-o cunosc şi s-o prezint publicului pe soţia lui. Şi asta - pentru că are o neistovită activitate de, aş zice, uitare de sine şi propulsare a creaţiei marelui pictor, deja atât de apreciat (în ţară şi peste hotare). „Dar oricât este de cunoscut şi preţuit - îmi spune ea - nu-i suficient! Baruch merită şi mai mult!”. Îi dau dreptate, dar încerc s-o aduc spre subiectul meu de acum, care ar fi Lidia şi (de data asta) nu Baruch Elron. Îmi păstrez, se înţelege, dorinţa de a scrie un pic – atât cât voi putea - despre pictorul Baruch Elron, atunci când îl voi cunoaşte mai temeinic, când voi fi mai mult în interiorul oprei sale, mai împreună cu gândurile şi sentimentele sale. Cu greu acceptă interlocutoarea mea o astfel de întreprindere, dar, la urma urmei, şi eu ştiu să fiu încăpăţănat!  
 
• Doamnă Lidia Elron, patima dumneavoastră de a vă consacra şi acum memoriei şi valorii soţului dumneavoastră, lângă care aţi trăit cam o jumătate de secol, este atât de luminoasă, încât nu pot să nu vă-ntreb, de la început, naiv şi pueril: de ce?  
Simplu. Din dragoste! Şi pentrucă a fost, în ochii mei, „cel mai!”. Dar sunt sigură că subiectivitatea mea se întemeiază pe o realitate foarte puternică!  
 
• Cum v-aţi cunoscut cu cel care urma să vă fie soţ?  
Ei, parcă a fost ieri... Eu eram studentă la „Drept”, în anul doi, iar el era în patru, la Arte Plastice, la Institutul „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti. Eram o puştoaică, aveam 17 ani. Fusesem invitată la un „ceai”, cum era obiceiul în Bucureştii de atunci, iar Baruch m-a remarcat, şi a-nceput să-mi facă curte. Intr-o după amiază, pe seară, m-a aşteptat să ies de la Facultate. El era vizavi, cu o mână-n buzunar. Mă apropii, scoate mâna din buzunar şi văd că are un bucheţel de violete. M-a făcut praf! A fost o seară minunată, într-un Bucureşti cum nu mai poate fi... Apoi, mergeam la ceaiuri, ne plimbam, ieşeam împreună, la cinema, la teatru sau la Operă. El era un băiat foarte frumos. Avea nişte ochi verzi, ceva extraordinar! Dar m-a vrăjit, pur şi simplu, cu cantitatea lui de cultură. Puteai să vorbeşti cu el despre orice, muzică, literatură, istorie, ori ce vrei.  
Ori ce întrebare ai fi avut, aveai pe cine să întrebi. Mi-a plăcut felul său frumos de a se exprima, dar mai ales fondul lui pozitiv. Şi uite-aşa!... Apoi a venit la noi acasă (totul se petrece-n Bucureştii mei) şi s-a-mprietenit cu tatăl meu.  
 
• Cu ce se ocupa tata?  
Tata era negustor, textile, asta era meseria lui. După război a făcut pâine din ori ce. Tata a ştiut să se descurce întotdeauna! Iar mama, care n-a lucrat niciodată în „câmpul muncii”, a avut grijă ca eu „să nu am timp”. A investit în mine tot ce a putut. A avut grijă să învăţ limbi străine, ceea ce mi-a prins foarte bine în viaţă, de asemenea s-a îngrijit să fac pian şi desen şi tenis... Adevărul e că nu prea s-au lipit de mine chestiile astea, dar am auzit-o vorbind cu prietenele ei, că urmăreşte ca eu să fiu ocupată, ca să nu am timp de prostii...  
 
• Revenim la „curtea” care v-a făcut-o acel student de la Arte Plastice, care, după cum s-a văzut mai târziu, vă era predestinat?  
Adevărul este că Bik (căci aşa-i spuneam) a ştiut cum să se poarte cu mine. A fost o perioadă romantică deosebit de frumoasă. S-a purtat cu mine extraordinar de corect, cu un deosebit respect. A fost primul şi singurul! Până la el, mai înainte, ca elevă de liceu, nu aveam timp de astfel de lucruri!  
 
• Ce va rămas întipărit cel mai mult, din această perioadă de începuturi cu Bik al dumneavoastră?  
Greu de spus. Poate că primul sărut, într-o seară, la poarta casei mele.  
 
• Obişnuia să recite versuri?  
Nu, dar cânta tare frumos. Şi-mi cânta sentimental, dar şi vesel. Şi la petreceri, cu prietenii, cânta fără să se lase rugat. Cânta admirabil. Era un bas-bariton care te cucerea imediat. Era deosebit de sociabil. Putea să povestească toată seara, să spună bancuri, să discute, desigur, şi lucruri foarte serioase, dar era întotdeauna cu vorba potrivită la momentul potrivit.  
 
• Apropo de bancuri, la petreceri? Şi dumneavoastră eraţi în ton cu Bik? Spuneaţi anecdote?  
Nu, eu le stricam. Azi am ceva mai multă siguranţă, uneori reuşesc să spun vreo glumă, dar atunci, nu.  
 
• Sunteţi un om optimist.  
Da.  
 
• Ce momente de tristeţe păstraţi în suflet?  
Mi-e greu să revin la aceste momente.  
 
• Totuşi...  
Cele mai grele momente au fost atunci când Bik s-a îmbolnăvit şi în toţi cei 7 ani care au urmat. E vorba de o maladie vasculară, de care prefer să nu-mi amintesc...  
 
• Dar până la această perioadă?  
Desigur aveam şi noi tot felul de întâmplări, nu întotdeauna plăcute. Adevărul e că ne-a mers bine, amândoi aveam succes la servici, la locul de muncă... Drumul s-a scurs frumos. Poate că un om cu firea mea ţine minte în special lucrurile bune. El primise imediat un serviciu excepţional, ca grafician, la ONT „Carpaţi”. Eu, de asemenea: jurist în Bucureşti. Salariile deci, ne erau asigurate. In condiţiile acelea grele de la sfârşitul anilor ‘50 şi începutul anilor '60, noi ne descurcam, nici nu aveam prea mulţi termeni de comparaţie... Viaţa noastră a curs bine, au fost satisfacţii, bucurii, tot felul de întâmplări. In general, aş spune că a fost o viaţă bună. Momente triste, momente foarte grele, cum spuneam, au fost în ultimii şapte ani ai lui Bik. Se străduia să nu fie un om dificil, dar, din păcate, totul a fost dificil. Au fost ani grei, cu diverse operaţii, una mai grea decât cealaltă. Ţin minte că mă-ntrebam cum se poate ca un singur om să înfrunte asemenea poveri. El le-a înfruntat cu un curaj şi o forţă deosebite. Interesant este că în toată lupta asta, arta lui l-a ajutat enorm. A făcut atunci nişte lucrări de un optimism deosebit. Lucrări vesele, culori luminoase!  
 
• Exact invers decât realitatea imediată.  
Exact, exact. Uite, de exemplu, la profesorul Aşkenazi se află o pictură - cred că se numeşte „Carnaval în natură”, sau ceva în genul ăsta -, la care a lucrat după una din operaţiile lui grele de tot. Este o pictură cu un umor şi o bună dispoziţie uimitoare, cu personajul mitologic, având ochelari de ăştia, moderni, rotunzi; sunt acolo nişte personaje vesele, care dansează; iar culoarea e plină de optimism şi este pur şi simplu greu de înţeles cum se poate ca, în stări sufleteşti din astea, când eşti lovit şi eşti lovit şi iarăşi eşti lovit, să spui nu, mă opun acestui destin, eu merg înainte, eu am drumul meu, peste durere, peste suferinţă.  
 
• Aş deduce că avea o mare putere de dedublare, că viaţa lui personală era una, iar cea din arta lui, mai devărată decât realitatea, era alta...  
Viaţa îl influenţa. Nu trăia într-un „turn de fildeş”...  
 
• Dar lumea imediată se reflectă cu totul altfel în picturile lui. In unele, desigur.  
Se poate, nu mi-am pus problema. Eu îl înţelegeam aşa cum era şi se exprima el. Şi în viaţă şi, cred, şi în arta lui. Mi-aş replica mie însumi că, de fapt, el vorbea - adică picta - metaforic, simbolic, şi dădea glas unui înţeles filozofic al lucrurilor, al vieţii. Un înţeles decantat, poate chiar secret, după multă meditaţie, după un întreg proces creator, în care talentul, simţirea şi cultura se împreunau ca să ne arate ceea ce nu se vede imediat... Suferea, dar nu credea în suferinţa sa imediată, credea poate în destinul său superior... Iţi vorbeam de optimisul său. Iată un alt exemplu, pe care mi-l amintesc acum. După una din operaţiile grele, Bik a creat un „David şi Goliat”... Ce să-ţi spun? Ceva extraordinar! Adică „Ştii ceva? Eu sunt David şi am înfrânt boala, am învins!”  
 
• Era un cerebral sau un afectiv?  
Era o combinaţie. Erau perioade când predomina cerebralitatea lui, erau altele când mai mult era afectiv. In ansamblu, era un echilibru!  
 
• Cum l-aţi influenţat în pictură?  
Nu ştiu... Am fost întotdeauna partenera lui, la bine şi la rău. Ne sprijineam unul pe celălalt. Moral, afectiv, mă rog, eram, pe cât se poate, ceea ce celălalt are nevoie. Eu pentru el, el pentru mine.  
 
• Discuta cu dumneavoastră despre tablourile lui?  
Nu. Dacă puneam vreo întrebare, îmi spunea: înseamnă că tabloul necesită explicaţii, înseamnă că am să mai lucrez la el. Nu povestea ce face. Nu-mi explica şi nu-i plăcea să explice. Chiar şi la nenumăratele lui expoziţii, se-ntâmpla să fie întrebat: „Ce-ai vrut să exprimi aici, ce-ai simţit?” Răspundea serios şi calm: „Fiecare înţelege ce vrea, fiecare e liber să-şi imagineze ce vrea”.  
 
• Atelierul său de pictură e în camera alăturată. Când lucra, se putea vorbi cu el, sau se enerva dacă era deranjat?  
Eu da, puteam să-i vorbesc oricând. Dar aveam grijă să nu-l deranjez. Şi-apoi, aveam şi eu cariera mea, lipseam destul de mult de-acasă, încât avea liniştea necesară.  
 
• Şi, fiindcă veni vorba de cariera Lidiei Elron: care au fost succesele ei cele mai importante?  
Cel mai mare succes este că AM REZISTAT. (Şi Lidia Elron râde ca după o glumă buna, satisfăcută fiind că ea este personajul principal al acestui pariu cu viaţa, dar aruncând mai serios o privire în urmă, această rezistenţă se relevă ca un lanţ de fapte mai mici şi mai mari, care înseamnă voinţă, tenacitate, muncă, optimism, învăţătură, dar şi talentul de a exista frumos!). Am deschis – continuă interlocutoarea mea - un Birou de avocatură în Tel Aviv. Asta şi pentru faptul că am avut curajul şi naivitatea entuziasmului tineresc! Acest Birou l-am realizat în colaborare cu un prieten, tot avocat, fost coleg de studenţie. Era greu, era chiar periculos, dar am zis: „Nu se poate să nu reuşim!”. Şi am avut succes! Au fost zece ani grei, de muncă şi frământări, nu uita că nici lumea juriştilor, nu e o lume blândă, şi ca să te afirmi, e nevoie eforturi deosebite, căci te lupţi cu toţi, ba chiar şi cu tine însuţi. Şi uite-aşa, aproape că nici nu ştiu când cei doi băieţi ai mei au apărut în viaţa noastră, au crescut, s-au împlinit... Şi ei sunt un rezultat al acestor ani de tinereţe şi entuziasm. Biroul meu de avocatură a existat din 1969 până în 1979, după care am devenit avocat al Băncii „Hapoalim”. Ei, altă viaţă era aici! În primii ani am considerat că lucrez jumătate de zi, căci la ora trei plecam acasă, nu ca la Biroul de avocatură – unde lucram de dimineaţă până-n noapte. Dar şi aici, la această mare Bancă, cu timpul, am avansat, am fost apreciată şi iată că din nou n-am mai putut să mă uit la ceas, am revenit la programul meu normal de lucru (adică anormal!). Între timp şi copiii au crescut, au evoluat, s-au realizat după cum au vrut, iar casa, gospodăria noastră a mers înainte. Mă achitam şi de atribuţiile pe care le aveam ca mamă, ca gospodină, ca femeie în societate - adeseori, îmi însoţeam soţul, eram alături de el. Cam ăsta este succesul meu şi în activitatea care a urmat după Biruoul independent. Am rezistat. E drept, altă lume era aici, la Bancă, alte reguli, chiar şi altă mentalitate. Dar, cu toate astea, erau şi aici, aceleaşi tare omeneşti. Ca oriunde, de altfel. Totuşi, am progresat, am avut o poziţie apreciabilă. Când soţul meu s-a îmbolnăvit, am fost nevoită să mai lipsesc de la servici. Dar întotdeauna am beneficiat de o înţelegere extraordinară din partea conducerii. Ultima operaţie a lui Bik a fost la Paris, şi mi-am luat concediu pentru trei săptămâni – era în 2002. Dar a survenit o complicaţie la plămâni, care a durat trei luni de zile. Directorul meu mă încuraja telefonic. Salariul meu a mers în continuare. Mai mult, s-a luat legătura cu directoarea Sucursalei noastre de la Paris, şi ea m-a luat sub ocrotirea ei, m-a ajutat, a intervenit, a fost alături de mine. Asta spune ceva, nu-i aşa?!  
 
• Să revenim la vremurile bune. Care era anturajul dumneavoastră?  
Am avut mai multe cercuri de prieteni. Dar primul grup, era cel de originari din România, cu care am continuat tot timpul. Vorbim, desigur, limba română, avem aceleaşi obiceiuri, aproape chiar aceeaşi conduită... Ne-am sprijinit mereu unii pe alţii, eram vreo 16 persoane, cu timpul am rămas mai puţini...  
 
• Care au fost momentele cele mai frumoase din viaţa dumneavoastră?  
Apariţia copiilor şi toate bucuriile esenţiale legate de ei şi de viaţa lor, de întreaga familie. Apoi – nepoţii. Acum sunt şi străbunică. Dar să nu uităm expoziţiile, acestea s-au constituit în momente extraordinare, iniţial în Israel, iar apoi, cam peste tot în lume. Vorbesc de Europa, vorbesc de America, vorbesc de Africa...  
 
• Cum se comporta Baruch Elron înainte, în timpul şi după o expoziţie a tablourilor sale?  
Inainte de vernisaj, era ca înaintea unui examen. Cu toată experienţa, cu tot talentul, cu toată perfecţiunea tehnică şi cu toată frumuseţea tablourilor sale, deşi ar fi trebuit să fie plin de curaj, Bik întotdeauna avea emoţii, griji, semne de întrebare pe care şi le punea doar lui însuşi. Iar după deschiderea expoziţiei, după succesul evident, se comporta cu o modestie de-a dreptul revoltătoare. O modestie cum nu s-a mai văzut!  
 
• Adică?  
Primea lucrurile cu plăcere, cu zâmbet, dar nu făcea din asta un eveniment despre care să vorbească şi să povestească, că uite ce bine a fost, şi uite-aşa şi-aşa...  
 
• Avea frână bună...  
Exagerată! Mă rog, asta e părerea mea. Pentrucă ceea ce fac eu acuma, trebuia făcut acum 30 de ani. Era modest şi nici nu avea nici cel mai elementar spirit comercial. Eu nu m-am amestecat niciodată. De fapt, cred că mă molipsisem şi eu de această maladie, care s-ar chema bun simţ, modestie, discreţie... El te influenţa prin el însuşi!  
 
• Era dominant?  
Fără îndoială. Eu îi spuneam: „Eşti un vulcan, eşti puternic...!” Sigur că domina – pozitiv. De altfel, şi piatra lui funerară nu e o formă geometrică obişnuită, e o bucată de bazalt negru, cu forme neşlefuite, pe care scrie doar un cuvânt: ELRON. De jur împrejur cresc cactuşi, pentru că asta-i plăcea. Am spus că era dominant-pozitiv. El se simţea împlinit, atunci când comunica. Şi foarte important, extraordinar de important, este un element care i-a întărit şi lui încrederea în viaţă, în reuşită, ajutându-l chiar să treacă, mai târziu, prin momentele grele. Este vorba de abnegaţia şi dragostea şi priceperea cu care a predat cursurile lui de pictură. Cursanţii lui erau de-a dreptul vrăjiţi de el, l-au iubit, pur şi simplu, iar el i-a iubit cu patimă şi pasiune. Erau o dragoste şi un respect reciproc. I-a iubit aşa cum ştia el s-o facă... A predat la „Beit Halohem” („Casa Luptătorului”), unde a avut ca studenţi câteva cazuri de oameni pierduţi, răniţi în războaiele ţării, erau militari care nu mai puteau face aproape nimic, şi pe care el i-a readus la viaţă, cu ajutorul picturii. A predat, de asemenea, la Universitatea Populară, aici, în Tel Aviv. Ca şi la Muzeul din Herţlia, unde noi am locuit în acel oraş 20 de ani...  
 
• Stimată doamnă, sunt nevoit să constat că discuţia asta a noastră, contrar intenţiei mele iniţiale, se desfăşoară pe două planuri. Eu vroiam să aflu mai multe lucruri, în special, despre Lidia Elron... Dar iată pictorul Bik-Baruch reapare mereu în prim plan.  
Ce să fac?! Lucrurile, faptele, gândurile mele sunt inseparabile de ceea ce am iubit, de ce mai iubesc încă, de ce voi iubi până în ultima clipă a vieţii mele.  
 
• Normal. Dar...  
Sincer vorbind, eu nu m-am desprins de ideea Elron, de omul Elron. Admiraţia faţă de tot ce a fost şi este, nu se opresc, nu se pot stopa. Ele sunt în mine, vii şi prezente!  
 
• Aveţi un anume program, în scopul eternizării lui Baruch Elron? Termenul „eternizare” este dureros de mare, aproape ireal, dar cred că în cazul nostru, el este cel adecvat.  
Am angajat un anumit Birou de Relaţii Publice (al doamnei Defeses, din Madrid), care a conturat câteva planuri de acţiune. Privind retrospectiv, pot spune că prima realizare a fost lansarea unei cărţi, un studiu valoros, despre pictura soţului meu. Dar mai înainte de asta - ca să vezi cum s-au desfăşurat lucrurile - în 2010 a fost organizată o expoziţie de răsunet la Iaşi. Tot în cadrul preocupărilor mele de răspândire a valorilor lui Elron, a fost şi introducerea unei bune părţi a creaţiei sale pe internet. Ca urmare - aceste imagini au fost văzute şi de scriitorul şi criticul de artă Hector Martinez Sanz din Spania (Madrid). Doamna Eva Defeses, mi s-a adresat - în numele ei, dar şi în numele criticului amintit, ca şi al editurii Niram Art, din Madrid - şi aşa a apărut, în Spania, cartea domnului Martinez Sanz despre Baruch Elron. A început o activitate foarte intensă, au fost întruniri publice la Berlin, în legătură cu arta lui Elron, de asemenea la Universitatea de la Madrid... Au fost multe, multe astfel de întâlniri, colocvii, dezbateri ilustrate etc. A fost conturat, în acelaşi timp, un program de expoziţii şi alte evenimente consacrate lui Baruch Elron. Iar cartea asta, tipărită în Spania, urma să fie tradusă în engleză şi să fie lansată la Londra (împreună cu o expoziţie) şi, de asemenea, în Statele Unite. Deocamdată, va avea loc, tot la Madrid, lansarea celei de a doua cărţi despre soţul meu, carte este realizată tot sub egida domnului Hector Martinez Sanz. Este o culegere de articole, studii, comentarii, scrise de critici de artă, de istorici ai artei, de proprietari de galerii şi chiar de artişti plastici. Este o carte deosebit de interesantă şi probabil că va apărea în primăvara asta.  
 
• Toate bune şi frumoase. Dar vă preocupă ideea de a traduce aceste cărţi şi în limba română.  
Da. Dar trebuie să recunosc că încă n-am întreprins nimic concret în acest sens. Asta nu înseamnă că neglijez acest aspect... Dar să revin. Una din aspiraţiile cele mai importante pe care le am, este realizarea unei Expoziţii la unul din muzeele de artă modernă din Spania. Asta cred că mi-ar deschide porţile şi la Muzeul de Artă din Tel Aviv. Aicea, recunosc, nu îndrăznesc să mă adresez. Poate că asta ţine şi de firea mea... Conducerea anterioară a acestui Muzeu, cum să spun, nu am observat a fi deosebit de amabilă şi cu receptivitatea cuvenită. Acum situaţia e alta, chiar şi deschiderea ei spre o artă ca cea a soţului meu este acum, mi se pare, mai demnă de luat în consideraţie. Lui Baruch Elron i se cuvine un loc de cinste în pictura contemporană. Şi, în lume, acest deziderat se realizează. Dar el a trăit şi a creat aici, în Tel Aviv, este o cinste şi un noroc pentru această metropolă. Deci mă aştept la receptivitate şi însufleţire din partea unor diriguitori!  
 
• Parcă aveţi o anume reţinere...  
Am să-ţi destăinui, căci ai intuit bine, am să-ţi vorbesc despre un proiect de-al meu, de fapt cel mai mare, dar care este deocamdată în faza de idee, şi nu-mi prea place să anticipez faptele. Sper că el se va realiza. Este vorba despre înfiinţarea unui Centru cultural „Baruch Elron”, în Tel Aviv. Sigur, eu aş vrea ca asta să se întâmple cât mai repede, dar, din păcate, nu depinde numai de mine.  
 
• Doamnă, sunteţi un om fericit?  
În felul meu! De fapt ce înseamnă fericirea? E ceva aşa de complex, încât nu ştiu dacă o putem cuprinde... Eu sunt fericită când ştiu că în familia mea este totul în regulă, când există sănătate şi când mi se îndeplinesc visele, idealurile pe care mi le-am făurit... Dar vezi, eu pot să fiu fericită şi cu o floricică, pe care o primesc. Fericirea este un fenomen atât de complex şi de deplin. Dar dacă lipseşte, să zicem, din coaja unui ou - care poate fi asemuit, oarecum, cu noţiunea de fericire - dacă lipseşte doar o bucăţică din el, mai este vorba de deplinătatea sa, de fascinaţia grandioasă care o implică?  
 
• Să înţeleg că sunteţi un om fericit, dar nu pe deplin?  
Nu ştiu, nu mi-am pus niciodată întrebarea asta.  
 
• V-o pun eu.  
Aş putea, cumva, să spun că sunt un om fericit, dar sunt singură, îmi lipseşte Bik, îmi lipsesc părinţii, prietenii pe care i-am pierdut, asta-i natura, asta-i viaţa... Nu pot să uit toate astea şi să spun că sunt fericită... Sunt multe lucruri frumoase, bune, dar nu e ceva deplin.  
 
• Să schimbăm termenul: sunteţi un om mulţumit?  
Da! Mă gândesc, mai întâi, la împlinirea visurilor mele.  
 
• Visaţi, în continuare?  
Da!  
 
• Sunteţi un om romantic?  
Nu ştiu. Dar, te rog, să ai în vedere că eu am vise pe baze foarte reale. Proiectele legate de răspândirea tot mai mare a numelui şi creaţiei soţului meu, de exemplu, sunt întemeiate nu pe iluzii, nu pe năluciri, ci pe o creaţie artistică superioară, serioasă, esenţială.  
 
• Sunteţi un om norocos?  
N-am câştigat niciodată la vreo loterie.  
 
• Sunteţi agreată în societate. De ce?  
Nu ştiu. Probabil pentru că firea mea este o fire comunicativă...  
 
• Sunteţi altruistă?  
Sunt un om care unde simte că e nevoie de o mână de ajutor, sunt gata s-o dau. Bine-nţeles, în măsura posibilităţilor mele.  
 
• Sunteţi egoistă?  
Nu cred. Am grijă de interesele mele, dar nu cred că sunt egoistă, pentru că împart tot ce am cu cine trebuie.  
 
• Care ar fi cel mai frumos lucru din viaţa dumneavoastră?  
Păi, care? Tot visele şi realizarea lor! Visele legate de familia mea şi, în primul rând, de Bik.  
 
• Distinsă Doamnă – vă admir pentru visele dumneavoastră !  
Vă mulţumesc!  
 
***  
 
Dau să plec... Prin geamul spart, pătrunde în salon un sunet de claxon, sau de trompetă şi pe lângă măslinul cu frunze brumate, de-afară, trec un măr cu aripi şi o bicicletă care pluteşte în aer... Din ceaşca cu zaţ negru-maroniu, zaţ rece şi inert, ies aburi aromaţi. Mulţi aburi. E-o ceaţă străvezie şi specială. Doamna Lidia Elron, pe-un scaun - vizavi de mine. Observ cum capul ei frumos e împestriţat de flori multicolore. Iar fruntea ei s-a desprins, lăsând loc unei păsări, să zboare prin fereastra salonului, spre cerul Tel Avivului, spre cerul lumii. La revedere, doamnă! Şi vă rog să primiţi, din partea mea, în aburii ireali ai unei cafele matinale, o simplă floare mov.  
 
....În amintirea soţului dumneavoastră.  
 
----------------------------------------------------  
Roni CĂCIULARU  
Tel Aviv, Israel  
martie 2014  
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
Roni CĂCIULARU - PRIN ABURUL CAFELEI DE ELRON / Roni Căciularu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1162, Anul IV, 07 martie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Roni Căciularu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Roni Căciularu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!