Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Carti > Mobil |   


Autor: Marin Voican Ghioroiu         Publicat în: Ediţia nr. 516 din 30 mai 2012        Toate Articolele Autorului

ROMÂNIA ÎNTRE SCUTUL ANTIRACHETĂ AMERICN ŞI KATUŞA RUSEASCĂ. TIMP ŞI DESTIN
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
GHEORGHE DRAGOMIR ROMÂNIA ÎNTRE SCUTUL AMERICAN ANTIRACHETĂ şi KATIUŞA RUSEASCĂ. TIMP ŞI DESTIN CAP. I POPORUL ROMÂN, DESCENDENT AL DACILOR HIPERBOREENI 1. Râdăcinile poporului român în istoriografia română şi străină MOTTO: „Suntem unul dintre cele mai vechi popoare ale Europei şi cel mai vechi din sud-estul european. Strămoşii noştri dacii şi geţii locuiau acest pământ cu optsprezece veacuri înainte de HRISTOS. Itsoria nu recunoaşte altă patrie decât aceea în care trăiesc şi astăzi urmaşii lor. „Noi suntem aici”, în timp ce toţi vecinii noştri au venit mai târziu în ţările pe care le ocupă acum”. 1 Continând pe firul acestei aprecieri formulate de marele istoric şi patriot român, MIRCEA ELIADE, voi prezenta cititorului argumente suplimentare de necombătut, care au la bază lucrările unor istorici ai antichităţii, dar şi referiri la unele izvoare aparţinând Evul Mediu timpuriu, care întăresc convingerea continuităţii neîntrerupte pe actualul teritoriu şi nu numai, a poporului român descendent al dacilor hiperboreeni. Formarea Daciei este pusă de Vasile Lovinescu în legătură cu „acele migraţiuni de la Nord spre Sud ale popoarelor hiperboreene, atestate de multe mituri şi mulţi autori antici. O astfel de etapă a migraţiei a fost cea dacică. În cetatea naturală a Carpaţilor s-au „precipitat” ca într-o imensă cupă cosmică, popoare geto-dacice şi nu au mai părăsit-o nici până astăzi. Explicaţia ne este dată de geografia sacră a cestor ţinuturi. Dacă pământul nu este decât o oglindă a cerului, după această geografie, să observăm că lanţul Carpaţilor are forma constelaţiei Dragonului, cu capul în Platoul Boemiei, corpul (inima) în Carpaţii noştri şi din perspectivă mitică, motivul opririi daco-geţilor în acest platou „sacru” este coada în Balcani. Polul cerului care se găseşte în spira principală a corplui Dragonului, proiectat pe pământ apare în platoul transilvan, determinând aici un important centru spiritual”. 2. Iată deci, Dacia a fost timp de câteva milenii „centrul suprem” al HIPERBOREEI şi în consecinţă al lumii, în migrarea sa către Sud şi înainte de mutarea centrului spre Orient. Denumirile de: „GETICUS POLUS”, „AXIS, BOREUS” , „CARDINES MUNDI” sunt de fapt reprezentări ale polului care există în România în Munţii Carpaţi (MUNŢII RIPHEI), pe vârful Omu, pe care le regăsim sub diverse simboluri şi descrieri în lucrările anticilor: MACROBIU, APOLLONIUS din RHODOS, PLINIU cel BĂTRÎN, OVIDIU, VIRGILIU, HEERODOT, DIODOR din SICILIA, HECATEU din ABDERA (care vorbea de o insulă ALBĂ în care se află templul lui Apollo – Insula Şerpilor). Analizând din perspectiva geografiei sacre, care dintre toate ştiinţele tradiţionale este cea mai ignorată şi uitată în mod voit de occident, vom observa că forma teritoriului din vremea Daciei hiperboreene era aproape rotundă, semănând în mod paradoxal cu insula fericiţilor descrisă în „Utopia” de Thomas MORUS. „Apele româneşti între NISTRU şi TISA, izvorăsc şi se varsă în Dunăre, curgând numai printr-un teritoriu românesc. S-ar putea vorbi de un destin românesc al apelor care izvorăsc din podişul Ardealului ori din munţii ce înconjoară acest podiş, răspândindu-se către cele patru zări ale lumii. Aidoma acestor ape, podişul Ardealului este înconjurat din toate părţile de un brâu dens şi extins de populaţie românească, Ardealul situându-se astfel în centrul teritoriului de viaţă românească”. 3 Această sugestivă descriere aparţine scriitorului poet ION COJA. Vorbind cu respect şi oarecare amărăciune despre destinul acetui teritoriu sacru al Daciei hiperboreene, savantul MIRCEA ELIADE ţine să atragă atenţia viitorimii că „descindem dintr-unul din neamurile cele mai numeroase din lume şi praful s-a ales de el, nici măcar limba nu i se mai cunoaşte. Am făcut parte dintr-o Românie de trei ori mai mare decât Dacia (care purta cu mândrie numele România încă din secolul IV d.Hr.) şi vicistiudinile istoriei au sfărâmat-o definitiv... Toată lumea e de acord că dacii se aflau pe pământul nostru cu cel puţin o mie de ani înainte de Hristos şi, cu toate acetea, am fost singurul popor european căruia i s-a contestat dreptul de-a stăpâni ţara pe care a locuit-o moşii şi strămoşii noştri”. 4 Lipsa unor izvoare istorice incontestabile care să aducă informaţii relevante privind originile limbii, obiceiurilor şi civilizaţiei multimilenare care au existat pe teritoriul românesc în afara unor dovezi materiale arheologice (obiecte de cult, podoabe, unete, arme) şi a tăbliţelor de la TARTARIA şi SINAIA, care scot la iveală o scriere mult mai veche decât cea aparţinând sumerienilor, ar putea avea explicaţia: „in numeroasele masacre culturale, în primul rând încendierile de biblioteci, care au distrus mare parte din ştiinţa antichităţii... Creştinii au ars cărţile păgâne, musulmanii la fel. Sfântul Grigorie a ars toate cărţile din toate bibliotecile Armeniei. Romanii au distrus bibliotecile de la Alexandria şi Cartagina, apoi arabii au ars din nou biblioteca de la Alexandria. Tot ei au ars valoroasa bibliotecă de la Buda fondată de Matei Corvin, apoi şi-au făcut fitile din manuscrisele greceşti de la muntele ATHOS... Francii au ars trei milioane de manuscrise ale bibliotecii din TRIPOLI (Siria)... De la distrugera cărţilor sacre ale antichităţii, precum „Disciplina etruscă” , de la distrugerea cărţilor sibiline, în timpul invaziei lui ALARIC asupra Romei, de la distrugerea scrierilor mayşe de către spanioli, la arderea cărţilor cu autori evrei de către nazişti şi la cenzura comunistă, motivele au fost mereu aceleaşi: dorinţa obsesivă de control din partea celor aflaţi la putere...” Cuvinte pline de înţelepciune şi realism exprimate de AURORA PEŢAN în prefaţa lucrării distinsului om de cultură şi diplomat, AL. PAPADOPOL CĂLIMAN „Scrieri vechi pierdute atingătoare de Dacia” . 5 Multe din aceste scrieri dispărute ori ascunse ochiului „neavizat” au conţinut cu siguranţă o serie de informaţii extrem de utile arborelui genealogic al poporului român, cât şi referitoare la istora zbuciumată a acestui neam ales de Dumnezeu pentru statornicia sa şi credinţă într-un singur Dumnezeu, indiferent cum l-au numit moşii şi strămăşii noştri. Există şi posibilitatea ca multe din aceste lucrări să fie depozitate sub „şapte siligii” în arhivele secrete ale Vaticanului, fiind în curs de catalogare şi evaluare. Există însă şi opinii potrivit cărora numeroase scrieri nu s-au pierdut ori distrus, şi pentru a fi protejate au fost depozitate în diverse locuri şi descoperite din întâmplare cu ocazia unor săpături arheologice, aşa cum s-a întâmplat şi cu desco-perirea manuscriselor de la Marea Moartă care conţin un repertoriu religios al comunităţii eseniene din zona QUMRAM, cu texte compuse în perioada 170 î.Hr. – 68 d.Hr. Un alt exemplu care poate fi avut în vederea, în susţinerea ipotezei lansate mai sus, ar putea constitui descoperirea în 1975 a câtorva mii de manuscrise antice într-o încăpere secretă zidită din mînăstirea Sfânta Ecaterina de pe Muntele Sinai. Astfel de descoperiri pot aprea oricând, inclusiv pe teritoriul vechii Dacii, care să completeze actua-lele scrieri depre istoria, cultura, religia şi civilizaţia dacilor hiperboreeni. Revenind la modul în care sunt prezentaţi strămoşii noştri în scrierile antichităţii, se cuvine să amintim aici descrierea formulată de „părintele istoriei” HERODOT, care ţinea să sublinieze că geto-dacii au fost un popor de elită al antichităţii admirat pentru dârzenia şi vitejia lor în luptă, abilitatea în negocierile diplomatice şi dispretul lor în faţa morţii. Religia dacă, a fost întotdeuna un prilej de admiraţie pentru scriitorii lumii greco-romane, iar credinţa statornică a dacilor în nemurirea sufletului, a permis să adopte creştinismul de timpuriu, fiind cel mai vechi popor creştin din sud-estul european, toţi ceilalţi vecini ai noştri fiind creştinaţi la o jumătate de mileniu în urma noastră. Un alt fapt care exprimă continuitatea poporului român în aceast areal în ciuda avatarurilor istoriei, îl poate constitui menţinera neîntreruptă a vieţii politice şi sociale de la începuturi şi până înprezent, în condiţiile în care bulgarii, sârbii, ungurii, polonii au discontinuităţi în viaţa lor de stat şi de câteva secole. Citind lucrarea marelui cărturar român din secolul al XIX-lea, Alexandru Papadopol Căliman, trebuie să menţionez că aceasta reuneşte 228 nume de autori care au făcut referire la Dacia şi la daci, fiind rodul unei ample documentări în enciclopedii, monografii, culegeri de texte din latina şi greaca veche. Culegerea de texte acoperă o perioadă întinsă de timp începând cu secolul VI î.Hr. până în secolul al XIII-lea. Dar să trecem în revistă, făcând recurs la izvoarele itorice ale antichităţii şi Evului Mediu, principalele momente ale evolutiei societăţii româneşti din cele mai vechi timpuri şi până la Marea Unire de la 1 Decembrie 1918. 1. RĂDĂCINILE POPORULUI ROMÂN Constituirea statului centralizat sub regele BUREBISTA, în jurul anului 70 î.Hr. a fost rezultatul dezvoltării vieţii materiale şi spirituale pe teritoriile locuite de geto-daci, care făceau parte din marea populaţie a tracilor, cu adânci rădăcini în întregul spaţiul carpato-danubiano-pontic. Influieţa puternică asupra dezvoltării materiale şi culturale a Daciei au avut-o contactele largi cu cele mai avansate civilizaţii ale antichităţii greacă, romană şi persană. Statul dac a cunoscut o puternică inflorire economico-socială în sec. I d.Hr. sub conducerea regelui DECEBAL (84-106 d.Hr.), care a reuşit unirea triburilor geto-dacice care se răspândiseră pe întreg teritoriul după fărămiţarea imperiului geto-dac, oadată cu moartea lui BUREBISTA. Bogata moştenire de cultură spirituală şi materială a tracilor, relevată de scriierile antice, cât şi de descoperirile arheologice, este astazi un bun comun al tuturor popoarelor din zona sud-est a Balkanilor şi a întregii comunităţi europene. Existenţa puternicului stat geto-dac la graniţele de est ale Imperiului Roman devine de temut întrucât nu se jena să interfereze în jocurile politice ale Romei, sprijinind diferite facţiuni ori organizând cu alte state aflate în sud-estul imperiului, incursiuni ori incitând la revolta popoarelor aflate sub domi-naţia romană. Interesele geopolitce şi geoeconomice ale Imperiulu Roman impuneau măsuri militare deosebite pentru inva-darea acestui vecin incomod. Crâncenele încleştări armate dintre cele două state au demonstrat romanilor hotărarea fermă a dacilor de a-şi apăra fiecare petec de pământ, au cauzând pierderi materiale şi umane de ambele părţi, rezistenţa eroică a dacilor stârnind aprecieri elogioase ale istoricilor vremii. Cuceritorii romani, conduşi de împăratul TRAIAN, au tratat cu respect şi bunăvoinţă acest popor mândru şi curajos care, deşi copleşit numeric şi tehnic de trupele romane, totuşi a reuşit să-şi păstreze o parte din teritoriu liber, ce s-a constituit în ţinutul „Dacilor liberi”. Dacia cucerită de împăratul NERVA TRAIAN a fost transformată în provincie romană împărţită în mai multe colonii romane, din Transilvania, Moldova, Valahia, Serbia şi o parte a Panoniei care reprezentau de fapt teritoriile ce se încorporau în regatul lui BUREBISTA. Marele geograf egiptean, CLAUDIUS PTOLEMAIOS (100-170 d.Hr.) din Alexandria, descrie aşezarea Daciei ca „mărginindu-se la Miazănoapte cu acea parte a SARAMŢIEI europene, care se întinde de la muntele CARPATOS pînă la cotitura pomenită a fluviului TYRAS – care, după ce s-a spus, se află la gradele 480 38’ – la apus cu iazygii metanasi de lângă râul TIBISCOS până la la miazănoapte cu acea parte a fluviului DANUBIUS care merge de la vărsarea râului TIBISCOS, până la AXIOPOLIS, de unde, până la PONTOS şi la gurile sale, DANUBIOS se numeşte ISTROS” 6 În lucrarea „DE BELLO GALLICO” , IULIUS CAESAR face prima menţiune în limba latină denumindu-i pe daci: „Pădurea HERCYNIA începe de la hotarele helveţilor şi nemţilor şi rauracilor şi, mergând paralel cu fluviul DANUBIUS, ajunge până la hotarele dacilor şi anarţilor, de aici coteşte stânga depărtându-se de fluviu, şi datorită întinderii ei atinge hotarele multor seminţii...” , însă prima atestare în limba latină a cuvântului DACIA, indicând ţara, provine de la CAIUS PLINIUS SECUNDUS (23-79 D.Hr.) în lucrarea „NATURALIS HISTORIA” , în CARTEA a II-a se referă la aşezarea geografică a popoarelor „DACIEI, SARMAŢIEI, SCIŢIEI, a insulelor din PONTUS”. În „GEOGRAFIA” STRABON vorbeşte despre limba unică a dacilor şi geţilor: „Prin ţara lor curge râul MARISOS, care se varsă in DANUBIUS. Pe acesta îşi făceau romanii aprovizionările de război. Ei numeau DANUBIUS partea superioară a fluviului şi cea dinspre izvoare până la cataracte. Ţinuturile de aici se află, în cea mai mare parte, în stăpânirea dacilor. Partea inferioară până la PONTUS, de-a lungul căruia trăiesc geţii, ei o numesc ISTROS. Dacii au aceeaşi limbă ca şi geţii. Aceştia sunt mai bine cunoscuţi de heleni, deoarece se mută des de o parte şi de alta a ISTROSULUI şi totodată mulţumită faptului s-au amestecat cu thracii şi cu mysii”. PUBLIUS OVIDIUS NASO, poet roman (43 îHr. – 18.d.HR.), trimis în exil la TOMIS în anul 8 d.Hr. menţionează în corespondenţa sa cu prietenii de la Roma că „nu trebuie să te mire dacă sunt cumva rele versurile mele; eu care le fac am devenit aproape poet get. Ah! Mi-e ruşine, am scris o cărţulie în limba getică, în care cuvintele barbare au fost asezate după ritmul versurilor noastre, şi le-au plăcut – felicită-mă, şi am început să am nume de poet printre geţii sălbatici. Mă întrebi de subiect? Am adus laude împăratului... Când am terminat de citit aceste versuri inspirate de de o muză străină, când ultima pagină a venit prin degetele mele, toţi au dat din cap şi şi-au mişcat tolbele pline; un murmur lung s-a auzit din gura geţilor. Iar unul dintre ei spuse: deoarece scrii astfel de lucruri despre împărat, ar trebui să fii trimis înapoi sub stăpânirea împăratului. El a grăit întocmai, dar iată CARUS, pe mine acum a şasea iarnă mă vede sub polul acoperit de zăpadă” („EPISTOLAE EX PONTO” IV). Despre obştea teritorială la daci, LUCIUS QUINTUS HORATIUS FLACCUS (65 î.Hr. 8 d.Hr.) în ODE ne vorbeşte astfel: „O viaţă mai bună duc sciţii din stepă, care au obiceiul să transporte pe care, casele lor rătăcitoare, la fel şi geţii cei aspri, cărora pământul nehotărnicit le dă roade şi cereale libere, nu le place să cultive acelaşi ogor mai mult de un an, iar după ce au îndeplinit toate muncile, alţii urmează în aceleaşi condiţii, le iau locul”. Cunoscutul poet şi filosof elen ARISTOCLES (PLATON) care a a trăit la Atena între anii 427 – 342 î.Hr. ne vorbeşte despre gândirea şi religia geţilor: „Tot aşa e CHARMIDES şi cu descântecul nostru. L-am deprins în tabără de la un trac, unul dintre medicii lui ZALMOXIS, despre care se spune că stăpânesc meşteşugul de a te face nemuritor. Şi spunea tracul acesta că medicii heleni pe bună dreptate iau seama tocmai la ceea ce pomeneam, numai că ZAMOLXIX, adaugă el, regele nostru care e zeu, arată că după cum nu trebuie să încercăm a vindeca ochii fără să vindecăm capul, ori capul fără să ţinem seama de trup, tot astfel nici trupul nu poate fi însănătoşit fără suflet’’. (PLATON – CHARMIDES, OPERE I). În ISTORII vol. I (Ed. ŞTIINŢIFICĂ 1961) HERODOT ne prezintă elemente despre religia geților. ’’Iată în ce mod se consideră ei nemuritori: credinţa lor este că ei nu mor, că acel care piere se duce ZAMOLXIS, divinitatea lor, pe care unii îl cred a fi acelaşi cu GEBELEIZIS. Mereu în al cinilea an ei aruncă sorţiii, şi întotdeauna pe acela dintre ei pe care cade sorţul, îl trimit cu solie la ZALMOLXIS încredinţându-i de fiecare dată doleanţele lor... ...După câte am aflat de la hellenii care locuiesc pe tărâmurile HELLESPONTOSULUI şi ale PONTOSULUI, acest SALMOXIS, fiind om ca toţi oamenii ar fi trăit asuprit, la SAMOS, ca sclav al lui PYTAGORAS, fiul lui MNESARCHOS. Apoi câştigându-şi libertatea, ar fi dobândit avuţie multă şi, obţinând avere, s-a întors bogat printre ai săi. Cum thracii duceau o viaţă de sărăcie şi erau lipsiţi de învăţătură, SALMOXIS acesta care trăise printre helleni şi mai ales alături de omul cel mai înţelept a HELLADEI, PYTAGORAS îi învăţa că nici el, nici urmaşii thracilor nu vor muri, şi numai se vor muta într-un loc unde, trăind de-a pururea, vor avea parte de toate bogăţiile... ’’ Despre geţi au mai scris FLAVIUS ARRIANUS din NICOMEDIA (95 – 175 d.Hr.) demnitar imperial în timpul lui PUBLIUS AELIUS HADRIANUS (117 – 138), în legătură cu expediţia în NORDUL DUNĂRII a lui ALEXANDRU MACEDON, iar DIODOROS din Sicilia (90 î.Hr. – 21 î.Hr.) ne prezintă întâlnirea dintre regele THRACIEI, DROMIHETE cu regele macedonilor LYSIMACHOS care ne demonstrează gândirea plină de înţelepciune şi diplomaţie a regelui thrac care l-a numit „tată” şi cu modestie l-a dojenit pentru faptul că a „abandonat un trai ademenitor şi o domnie plină de strălucirie, şi l-a cuprins dorinţa să invadeze teritoriile unor barbari, care au o viaţă de sălbătici, locuiesc într-o ţară de geruri şi n-au parte de roade îngrijite”. 7 Sunt şi alte izvoare istorice care ne vorbesc despre organizarea politică, socială, militară şi religioasă după BUREBISTA şi DECEBAL, intenţia autorului a fost să puncteze doar câteva momente mai importatnte care au marcat evoluţia traco-geto-dacilor pe actualul teritoriu al României şi întinderea lor până în Balcanii de sud-vest. După moartea împăratului TRAIAN a fost făcut împărat AELIUS HADRIANUS care a continuat politica predecesorului său de colonizare a DACIEI, în condiţiile în care GRECIA, MACEDONIA, PONTUS, ASIA au fost devastate de goţi. Dacia a devenit astfel un avanpost şi o barieră la frontiera de est a imperiului roman, stavilă în calea migraţiei barbare, însă sub împăratul LUCIUS DOMIŢIUS AURELIANUS (care a deţinut puterea între anii 270 – 275 d.Hr.) Roma este nevoită să-şi retragă în interiorul frontierelor oştile. Dacia a continuat să-şi ducă existenţa prin asimilarea colonilor romane de către populaţia băştinaşă. Retragerea cunoscută sub numele de „AURELIANĂ” a stârnit puternice controverse între istorici, unii având drept izvor lucrarea apocrifă „HISTORIA AUGUSTA” a lui AURELIUS VICTOR EUTROPIUS RUFINUS FESTUS, apoi în secolele următoare a lui OROSIUS, IORDANES, au susţinut teoria potrivit căreia după retragerea aureliană teritoriul Daciei a rămas „terra deserta”, însă cercetările ştiinţifice şi numeroasele descoperiri arheologice au demonstrat continuitatea reală pe aceste meleaguri a poporului daco-roman. (Vezi nota privind împaraţii REGALION, GALERIU cel BĂTRÂN ţi cel TÂNĂR) Menţionăm printre altele lucrarea împăratului IULIAN (331 – 363 d.Hr.) care cuprinde discursuri (panegirice şi elogii) în care apreciază şi judecă faptele şi actele împăraţilor anteriori. Vorbind despre campania militară din 332 a împăratului CONSTANTIN în nordul Dunării, menţionează că după ce i se dădu cuvântul lui CONSTANTINOS acesta a spus: „Iată de ce valorez mai mult decât MACHEDONOS, pentru că am luptat cu romanii şi cu seminţiile germanice, şcitice, nu cu barbarii din Asia... Prin faptele săvârşite împotriva uzurpatorilor sunt mai presus decât TRAIANUS, şi sunt fără îndoială egalul lui în reluarea ţinuturilor pe care el le dobândise mai înainte, dacă nu valorează mai mult să recâştigi un lucru decît să-l câştigi...” Inscripţia din secolul al IV-lea d. Hr. pe un donariu din bronz, descoperită în 1775 în comuna BIERTAN, judeţul Sibiu, atestă răspândirea creştinismulu pe teritoriul Daciei şi continuitatea neîntreruptă a ppoporului român. PAULUS OROSIUS, cronicar de la sfârșitul secolului al IV-lea d.Hr. în lucrarea sa „HISTORIARUM ADVERSUS PAGANOS”, LIBRRI VII ne vorbeşte despre Dacia ca realitate contem-porană, fiind mărginită de ALANIA şi GOTHTIA. „La răsărit se găseşte ALANIA, la mijloc DACIA unde este şi GOTHŢIA (teritoriul ocupat de goţi), apoi se află Germania, din care cea mai mare parte este ocupată de suebi...” În timpul migraţiei hunilor sub regele ATILA, PRICUS PANITES descrie călătoria făcută alături de solii împăratului BIZANŢULUI, THEODOSIUS al II-lea la regele ATILA (448 d.Hr.) trecând prin satele locuite de sciţi care s-au dovedit ospitalieri, primindu-i în casele lor. THEOPHYLAKOS SIMOCATTES în opera de seamă între anii 610-641 d.Hr. vorbeşte despre expediţia spre ASTICE din 587 a lui COMENNTIOLOS, omul cel mai de seamă din garda împăratului, când s-a produs învălmăşală în armata romană în urma unui incident, ostaşii înţelegând că este semnal de retragere ca şi cum duşmanii s-ar fi apropiat prea mult de liniile de apărare romane...”Fiecare striga să se întoarcă şi se îndemna unul pe altul în limba băştinaşe să se întoarcă, grăind cu foarte mare tulburare: torna, torna, ca şi cum li s-ar fi ivit pe neşteptate o luptă în timpul nopţii...) Interpretarea acestor cuvinte de către savanţii români şi străini a dus la concluzia că într-o zonă întinsă din sud-estul euro-pean trăia o numeroasă populaţie care folosea o limbă tipic romană, în care se accentuau trăsături noi, considerate drept expresii ale limbii romane comune incipiente. Despre acest icident din rândul armatei romane în luptele cu avarii (sec. V d.Hr.) ne vorbește în ‚,CRONOGRAFIA’’ , THEOPHANES CONFESSOR. Cronicarul armean, MOISE CORNIAȚI, în ‚,Cartea despre și de fabule, care e Cartea Vulpii”; menționează în secolul al IX-lea existența țării BALAK. „Ţara sarmaţilor, din care o parte este la răsărit de ZAGHURA, care este ţara bulgarilor şi a germanilor, se întinde înspre Oceanul nordic până la ţara necunoscută, căreia îi zic BALAK şi până la muntele RIVBIA, de unde iese râul DONAVIS”. AUREL DECEI în „Românii din veacul al IX-lea până în al XIII-lea în lumina izvoarelor armeneşti” (vol. VII 1939) ne demonstreaza că „BLAK de esenţă slavonă indică un teritoriu după munţi, adică zona de nord de BALKANI, până la DUNĂRE, mai jos RIVBIA (CARPAŢII), DONAVIS (DONUL)” . Menţionăm după provenienţa blachilor, adică a românilor din daci face şi cronicarul lKEKAUMENOS. Tot în sec. al IX-lea, cronica regelui englez, ALFRED cel Mare (871- 901), pornind de la textul lui PAULUS OROSIUS, pe care îl dezvoltă şi-l completeză, menţionează DACIA în seria de ţări şi popoare din sud-estul EUROPEI. ANNA COMNEANA, fiica împăratului bizantin AXIOS COMNENOS, în „ALEXIADA” vorbeşte despre căpeteniile politice de la Dunărea de jos (1086): „TATOS numit şi CHALIS, SESTALB şi SAŢA, unul ţinînd în stăpânire DISTRA (SILISTRA), ceilalţi VICINA” , iar poemul epic german – care a fost compus între anii 1140 – 1160, dar se bazează pe un text din secolul al IX-lea,numit „Cântecul Nibelungilor” (Nibelungenlied), ne vorbeşte de ţara vlahilor. „...Venea pe cai sălbati, cu şapte sute de ostaşi, insuşi RAMUNC herţegul, care stăpânea în ţara vlahilor, zburau sirepii lor, Sasi şi prinţul GIBE, învăluit în colb ca într-un nor”. De asemenea, în CRONICA RUSĂ din secolul al XI-lea, numită şi CRONICA lui NESTOR întocmită în secolul al XI-lea la KIEV, este păstrată prin două manuscrise: unul provenind din SUZDAL (1377), iar altul cu mulţi ani mai târziu, provenind din KOSTROMA. „De IAPHET aparţin: varegii, svezii, norvegii, goţii, leşii, anglii, galicianii, vlahii, rimleanii, neamţii, korlezii, veneţienii, francii şi alţii aşezaţi de la apus spre miazăzi şi se învecinesc cu seminţiile HEM... Mulţi ani în urmă, sloveanii (slavii) se stabiliră la Dunăre, unde acum este ţara ungurilor şi a bulgarilor. De aici slovleanii se răspândiră pe pământ şi şi-au primit numele după ţările în care s-au aşezat... Iar când vlahii atacară pe sloveanii de la Dunăre şi se stabiliră între ei şi-i asupriră, aceşti sloveani plecară şi se stabiliră pe VISTULA şi se numiră leaşi”. Ungurii trecură pe lângă KIEV, peste muntele care şi acum se numeşte UGORSKIE şi au ajuns la DNIPRU şi-şi întinseră corturile, deoarece erau nomazi cum sunt şi poloviţii. Venind din răsărit mergeau mereu grăbiţi prin munţii cei înalţi, care s-au numit Ungureşti şi începură să lupte cu cei care trăiau acolo, vlahii şi sloveanii. Pe urmă însă ungurii, înlăturară pe vlahi şi luară în stăpânire această ţară şi se aşezară cu sloveanii împreună pe care îi supusese, şi de atunci ţara se numeşte UNGARIA”. Dar să înceheiem aici rememorarea etapelor de formare ale poporului şi limbii române şi să lăsăm istoricilor sarcina de a aprofunda acest subiect pornit de la izvoare bizantine, slave, ungare, ori din arhivele VATICANULUI şi din descifrarea şi interpretarea mărturiilor materiale descoperite de arheologi de-a lungul secolelor. Ajungând pe firul ARIADNEI prin labirintul întunecos al veacurilor, ne vom opri pentru o clipă a semnala cititorului Diploma dată de regele ungur, BELA al IV-lea la 2 iunie 1247 Cavalerilor Ioaniţi, din care rezultă existenţa formaţiunilor statale româneşti: „ cnezatele lui IOAN şi FARCAŞ până la OLT şi cnezatul lui LITOVOI” (anexăm facsimilul numitului document aflat în Arhivele VATICANULUI). Edificatoare sunt şi actul de danie emis la 8 ianuarie 1285 de regele Ungariei, LADISLAU în care se vorbeşte de LITOVOI si fratele sau BĂRBAT, documentul regelui Ungariuei, CAROL ROBERT (26 Iulie 1324), din care rezultă existența voievodului BASARAB (BAZARAB) care domneşte în TRANSALPINA (denumire latină) cât şi actul de danie al regelui Ungariei LUDOVIC I (datând din 1353) din care rezultă existenţa anterioară a românilor în MARAMUREŞ. Referindu-ne la întemeietorii primelor formaţiuni statale româneşti medievale, se cuvine să amintim că principii au „descălecat” toţi din Transilvania, care a fost din toate timpurile centrul spiritual al Daciei. Conform miturilor şi religiilor care ascund înţelesuri tainice pline de simboluri, Valahia a fost întemeiată de NEGRU-VODĂ BASARAB care a descălecat din ţara transilvană a Făgăraşului prin „cheile” Munţilor Carpaţi. El şi-a stabilit capitala pe Argeş unde a ridicat mănăstirea Curtea de Argeş, de care se leagă legenda meşterului Manole. VASILE LOVINESCU evocă simbolistica ascunsă a figurilor încrustate în paftaua lui Neagoe Vodă şi anume: ”o lebădă cu gât de balaur şi cu cap de femeie, ceea ce ne duce cu gîndul la imaginea celestă a constealţiei LEBEDEI situată în vecinătatea Constelaţiei DRAGONULUI, care poate fi considerat un alt simbol hiperboreean, în tradiţia dacică”. Principatul Transilvaniei a fost fondat de celebrul căpitan IOAN CORVIN de HUNIADE, rosicrucian şi Roza-cruce. A fost unul dintre cei mai mari căpitani ai secolului XV, care împreună cu domnul Moldovei, ŞTEFAN şi VLAD ŢEPEŞ al VALAHIEI, a organizat rezistenţa pentru o sută de ani şi a îndepărtat de Europa invazia turcească, lăsându-i timp să-şi organizeze apărarea. Fondatorul Moldovei a fost voevodul maramureşan DRAGOŞ, care a descălecat în Moldova prin „cheia” Prislopului. Pe locul unde s-a înecat bourul pe care-l urmărea, şi căţeaua MOLDA, a ridicat cetatea BAIA, care a fost şi prima capitală a Moldovei, iar capul de bour a fost inclus în stema ţării. Şi acest principe face parte din categoria marilor iniţiaţi care a avut drept misiune întemeierea în ORDINE şi LEGITIMITATE a noului PRINCIPAT, după intenţia celui care i-a încredinţat misiunea. Mitul nu este decât o proiecţie în exterior a lui DRAGOŞ DRAGONUL”. 8 În încheierea prezentului subcapitol voi supune atenţiei cititorului câteva concluzii, de altfel formulate în operele unor scriitori şi istorici rămase în patrimoniul cultural al Europei. Mă voi referi la ABDOLONYME HONORE UBICINI care în lucrarea sa „LES ORIGINES DE L’HISTOIRE ROUMANIE” 8, sublinia că „Românii, în decursul veacurilor, au dăinuit refugiaţi în munţi la adăpost de şuvoiul invaziilor. Barbarii îşi aveau calea lor bine trasată, etapele stabilite dinainte, de la răsărit la apus. Dacă, din întâmplare, se aventurau spre nord, se loveau de Carpaţi ca de o barieră de netrecut. Aceşti munţi erau, de altfel, excelent plasaţi pentru acest rol defensiv. Timpul n-a avut darul să ştirbească forţa, nici să slăbească speranţa daco-romanilor. Rămăsese aceeaşi rasă rezistentă, răbdătoare, întrucât se considera nemuritoare. Românul nu piere, sună un dicton popular în toate regiunile României...” Din lucrarea „HISTOIRE POLITIQUE ET SOCIALE DES PRINCIPAUTES’ DANUBIENS” , ELIAS RGNAULT îşi exprimă admiraţia pentru puterea de rezistenţă şi regenerare a poporului român în ciuda vicistitudinilor istoriei propii şi a popoarelor vecine subliniind că: ”Dacă e ceva demn de remarcat în mod deosebit, e faptul că, deşi aflată în calea marilor invazii, străbătută în toate direcţiile de cete înarmate ale migratorilor, România conservă o populaţie neamestecată şi rămâne mereu aemănătore cu ea însăşi, chiar şi atunci când în jurul ei lumea întreagă se frământă şi se transformă. Imperiul roman dispare, dar colonia romană din Dacia rămâne în picioare. Imperiul Bizantin se năruie, iar invadatorul otoman se aşezase la Dunăre, precum descendenţii lui ATILA, iar pe malul NISTRULUI se opreşte înaintarea slavilor veniţi din Polonia. Şi astfel, în mijlocul catolicismului universal, când toate neamurile pământului cădeau pradă dezastrului istoric, colonia romană păstra antica ei naţionalitate şi şi ne transmitea ultimile vestigii ale idiomului popular roman, care deja nu se mai vorbea la Roma din vremea lui CICERO şi a lui VERGILIU”. 9 Dar să ascultăm şi părerea unui renumit etnograf şi istoric contemporan, MARIJIA GIMBUTAS care ţinea să precizeze că: „România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între 6500-3500 î.Hr. A devenit evident că această străveche civilizaţie europeană precede cu câteva milenii pe cea sumeriană... a fost o perioadă de reală armonie în deplin acord cu energiile creatoare ale naturii.... trebuie ca de acum încolo să recunoaştem importanţa spiritualităţii Vechii Europe ca o realitate a istoriei noastre”. 10 Va urma: CAP. I 2. Miturile şi legendele: izvoare valoroase ale etnoculturii şi istoriei neamului românesc.
Referinţă Bibliografică:
ROMÂNIA ÎNTRE SCUTUL ANTIRACHETĂ AMERICN ŞI KATUŞA RUSEASCĂ. TIMP ŞI DESTIN / Marin Voican Ghioroiu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 516, Anul II, 30 mai 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Marin Voican Ghioroiu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Marin Voican Ghioroiu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!