Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Compozitii > Mobil |   


Autor: Al Florin Ţene         Publicat în: Ediţia nr. 438 din 13 martie 2012        Toate Articolele Autorului

Revista Echinox- între libertatea creaţiei şi presiunea ideologică comunistă, studiu de dr.Ionuţ ŢENE
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Studiu de dr.Ionuţ ŢENE 
  
Revista Echinox – între libertatea creaţiei şi presiunea ideologică comunistă 
  
Revista Echinox a generat un fenomen literar excepţional la Cluj-Napoca în perioada comunismului. Început ca un cenaclu literar studenţesc în curând a devenit proiect literar şi o certitudine culturală în anii de deschidere şi liberalizare a comunismului de la sfârşitul anilor 60. Iniţiativa creării reviste a avut-o un grup de tineri studenţi ce cochetau cu literatura de la Facultatea de Filologie a UBB şi repede a devenit un proiect oficial asumat de structurile UTC, ASC şi Judeţenei de Partid Cluj. Este remarcabil cum un grup de studenţi au reuşit să implementeze o mişcare literară autentică pornind de la o acţiune exterioară cadrului politic şi administrativ universitar. Studenţii de la Filologie din anii I şi II au impus de fapt regimului comunist şi structurilor osificate de partid să accepte înfiinţarea unei reviste literare de cea mai bună factură şi care a făcut istorie în epocă. Aradoxal, totul a început ca un joc al destinului unor tineri studioşi cu lumea literară boemă şi extra-universitară. „În reveriile mele, anul 1968 reprezintă o heterotopie (în expresia lui M. Foucault) care argumentează, paradoxal, despre beneficiile iraţionale ale unei ideologii dogmatice. Echinoxul a fost şi el o asemenea heterotopie, explicabilă mai curând prin probabilitate şi interdeterminare decât prin nişte cauze precise. De aceea, nu voi pune apariţia revistei în relaţie cu primăvara de la Praga, bunăoară, şi nici cu deschiderea spre Occident a politicii partidului comunist. Acestea au favorizat, probabil, decizia administrativă privind înfiinţarea publicaţiei, însă n-au determinat impulsul originar al fenomenului echinoxist.” Criticul literar Petru Poantă a trăit de la începuturi „reverie” naşterii unui fenomen literar local în capitala Transilvaniei. El a văzut naşterea revistei din entuziasmul unei generaţii care îşi redescoperea valorile şi tradiţiile interbelice ocultate de comunismul bolşevic al anilor 50. „Primul număr al revistei apare în decembrie 1968. Nu mai ştiu din ce motive, pe frontispiciu lipsesc luna şi anul. Are 20 de pagini şi un tiraj de 4000 de exemplare. Este trilingvă (cu trei pagini în maghiară şi una în germană). Nu conţine un manifest sau un program afişate ca atare. Se observă numaidecât că e preponderent literară. Publică versuri: Ion Mircea, Dinu Flămând, Gavril Moldovan, Iustin Moraru, Franz Hodjak (traducere de Petru Poantă), Kenez Ferenc (traducere de Ovidiu Marcovici), Irinyi Kiss Ferenc şi Balla Zsófia (în maghiară). Proză: Cornel Udrea şi Kozma Maria. Critică şi eseuri: Petru Poantă şi Marian Papahagi (cronica literară), Ion Pop, Gheorghe Buş, Mircea Muthu, Huszár Vilmos, Peter Motzan, Bernad Kolf, Dinu Flămând (rubrica: „Însemnările lui Lafcadia”) Florin Maxa (despre colajul în artele plastice). Trebuie precizat că Ion Pop scrie despre dadaism, iar Peter Motzan despre R.M. Rilke. Pe ultima pagină, Marian Papahagi publică traduceri din poezia lui Cesare Pavese. Dar, probabil, evenimentul cel mai scandalos al numărului îl constituie textul amplu, pe aproape trei pagini, Ce este filosofia? de Martin Heidegger, în traducerea lui Radu Mihai. De reţinut şi articolul Despre universitatea din Virginia al lui Steven L. Blake. Cu puţine excepţii (Ion Pop, Gheorghe Buş, Vasile Muscă), colaboratorii sunt studenţi. Frapează aici multiculturalismul (poate o premieră europeană) şi diversitatea cosmopolită. Conţinutul acesta al primului număr avea, de fapt, semnificaţia unui manifest. La el însă voi reveni. Deocamdată, să pun în ordine faptele de istorie literară. Iată cum arată caseta redacţională iniţială: Revista „Echinox”, organ al Comitetului Uniunii Tineretului Comunist şi al Consiliului Uniunii Asociaţilor Studenţeşti al Universităţii „Babeş-Bolyai” Cluj. Colectivul de redacţie: Eugen Uricaru, redactor şef. Rostas Zoltan, redactor şef adjunct. Petru Poantă, redactor şef adjunct. Vincenţiu Iluţiu, secretar de redacţie. redactori: Dinu Flămând, Radu Mihai, Olimpia Radu, Viragh Denes, I. Maxim Danciu, Peter Motzan, Marcel Runcanu, Grigore Călugăreanu. Prezentare grafică: Mircea Baciu, Florin Creangă. Tehnoredactare: Alexandru Dănescu. Adresa: str. Universităţii, nr. 7; Cluj. Decembrie 1968, Cluj. De remarcat mai întâi absenţa tripletei care se va afla ulterior la conducerea revistei: Marian Papahagi, Ion Pop şi Ion Vartic. Peste ani, în diverse evocări, cei trei vor figura drept întemeietorii „Echinoxului”. Dar, aşa cum se vede, adevărul este altul. Însă situaţiile lor sunt diferite. Marian Papahagi, coleg de an la Filologie cu Eugen Uricaru, Adrian Popescu şi Marcel Runcanu, este, într-adevăr, un echinoxist fondator. La drept vorbind, el şi Eugen Uricaru au fost iniţiatorii propriu-zişi şi s-au ocupat cu foarte complicata birocraţie a aprobărilor publicaţiei. Marian, însă, lipseşte din redacţie pentru că plecase chiar în acel an student la Roma. Ion Vartic, în schimb, nu făcea parte din grupul nostru. Absolvise Facultatea în 1967, iar în 1968 era asistent la catedra de literatură universală. El intră în redacţie, ca redactor şef adjunct, abia din 1972. Nici Ion Pop nu a participat de la început la „aventura” noastră, deşi încercasem să-l atragem, el având deja o anumită notorietate literară. Ar fi de spus, totuşi, că în ambianţa Facultăţii de Filologie exista o elegantă reticenţă faţă de această iniţiativă. Se pare că promoţia lui Ion Pop eşuase într-una similară, astfel că întreprinderea unor studenţi de anii doi şi trei nu putea fi privită decât ca o utopie penibilă. Mai mult, conducerea refuzase să ţinem cenaclul în incinta Facultăţii. O ostilitate gratuită, mai ales că nici unul din grupare nu era student indezirabil. Oricum, apariţia primului număr a fost un şoc. Deveniserăm, dintr-o dată, vedete şi ne întorceam triumfal „acasă”. Dar între timp se întâmplase ceva: succesul numărului inaugural (inclusiv în presa din capitală) i-a alarmat pe politruci. Oficial, ni s-a reproşat tentaţia unui anume evazionism, respectiv absenţa preocupărilor pentru „viaţa studenţească”, a „ancorării” în realitatea universitară socială. În concluzie, era necesară o conducere matură, cu prestigiu universitar. Însă nu ni s-a dat dreptul de a opta şi, astfel, începând cu numărul doi, care a apărut în martie 1969, noul redactor şef era Ion Pop; o alegere providenţială, judecând după evoluţia ulterioară a lucrurilor. Au mai venit în redacţie Delia Crişan, Liviu Zăpîrţan, Ionel Reghini (atunci preşedinte al C.U.A.S. al Universităţii, astăzi un eminent jurist) şi Gaal György, în locul lui Viragh Denes. Absenţa a încă trei nume poate nedumeri: Horia Bădescu, Adrian Popescu şi Ion Mircea. Ei sunt, împreună cu Dinu Flămând, primii poeţi echinoxişti cu „marcă”, însă din diverse motive nu au fost cooptaţi în redacţie. Horia era student în ultimul an şi nici nu se antrenase în bătălia administrativă pentru revistă. Ion Mircea purta „stigmatul” boemei. Îşi asumase rolul de „copil teribil” al generaţiei. Rămăsese repetent în anul doi, într-un gest de sfidare a convenţiilor universitare, încercând să-şi acrediteze imaginea nu atât a unui „om revoltat”, cât a poetului „decadent”. Adrian, în schimb, era figura „angelică” a grupării, cu o ciudată vocaţie a marginalităţii parcă, lipsit, cel puţin în aparenţă, de instinctul parvenirii. Ar mai fi de observat că nu toţi redactorii amintiţi au contribuit efectiv la apariţia revistei. Fondatorii de drept şi de fapt sunt studenţii de la Filologie: Eugen Uricaru, Marian Papahagi, Petru Poantă, Dinu Flămând, Olimpia Radu, Vincenţiu Iluţiu, Marcel Runcanu, Peter Motzan şi Adrian Popescu. După mulţi ani, au început să apară legende apocrife despre fondatori. De exemplu, în numărul aniversar din 1994 (25 de ani de la apariţie), pe prima pagină este reprodus un tablou al pictorului Vasile Gheorghiţă, cu explicaţia: „Grupul întemeietorilor”: Ştefan Damian, Vasile Sav, Marian Papahagi, Mariana Bojan, Ion Pop, Ion Mircea, Olimpia Radu, Eugen Uricaru, Adrian Popescu, Marcel Constantin Runcanu. Echinoxismul a însemnat, fără îndoială, un spirit al locului, devenind extrem de contaminant după apariţia revistei. Gruparea originară însăşi a fost permisivă la adeziunile ulterioare, ratificându-i retroactiv pe Gavril Moldovan, Ştefan Damian, Mariana Bojan, Mircea Ghiţulescu, Mircea Muthu, Vasile Muscă, Andrei Marga, Aurel Şorobetea ş.a. Există, deci, echinoxişti de redacţie, legitimaţi, şi echinoxişti prin adopţie, de regulă colaboratori. Pentru o persoană care nu a cunoscut mecanismul administraţiei comuniste şi relaţia acesteia cu politicul, amănuntele convocate adineauri nu vor avea, probabil, nici o noimă. Astăzi oricine poate edita o revistă şi nu-l împiedică nimeni să fie redactor şef. În celălalt regim, o asemenea apariţie avea nevoie de o decizie politică la cel mai înalt nivel. O revistă însemna, prioritar, un mijloc de propagandă, aşadar un centru de putere, fiind pusă, astfel, sub autoritatea partidului. În cazul Echinox-ului, lucrurile erau şi mai complicate: ca publicaţie „de tineret”, ea trebuia aprobată şi de către U.T.C., şi de către partid, şi asta, de la organele locale până la cele centrale. Pe aceste trasee, înţesate de şefi cu staffurile lor vanitoase, apăreau cele mai surprinzătoare piedici, un soi de „praguri” sau „probe”, precum într-un foarte exigent ritual de iniţiere. Era suficient ca pe traseu o singură persoană influentă să-şi facă suspiciunea credibilă şi totul se ducea de râpă. Local, pragul ultim şi decisiv îl reprezenta Comitetul judeţean de partid, respectiv primul secretar. Din câte îmi amintesc, aici nu am întâmpinat rezistenţă. Primul secretar, care părea un tip simpatic şi colocvial, ne-a primit de câteva ori, până când, în sfârşit, s-a „lămurit”. Cred că şi ideea unei reviste trilingve i-a aparţinut. Dar cam în acelaşi interval se mai întâmplase ceva: nu ştiu pe ce filieră, reuşisem să-l invităm la cenaclul „Echinox” pe proaspătul ministru al tineretului, Ion Iliescu, actualul preşedinte al României. Întâlnirea a avut loc la Facultatea de Filologie, în sala nr. 5, şi, în principal, s-a discutat despre înfiinţarea unei reviste studenţeşti la Cluj. Ion Iliescu a surprins printr-un discurs deloc convenţional şi de un liberalism frapant. A lăsat să se înţeleagă că venise tocmai pentru a se interesa de iniţiativa grupului nostru, ceea ce echivala cu însăşi satisfacerea ei. Această disponibilitate neaşteptată a anulat orice reticenţe ale autorităţilor locale. Exista chiar bănuiala că cineva dintre noi are o relaţie ocultă la „vârf”. Oricum, aveam un avantaj şi puteam negocia profilul revistei de pe altă poziţie. Eugen Uricaru, cel mai descurcăreţ şi mai tupeist dintre noi, s-a ocupat, apoi, de toate formalităţile. Controlul oficialităţilor implicate direct s-a relaxat, aşa că ne-am format singuri redacţia şi am construit primul număr fără inhibiţii. Esenţial era ca Echinox-ul să apară şi să fie receptat ca o revistă publică, de interes naţional, şi nu ca o simplă publicaţie universitară, cu un circuit închis. Şi asta am reuşit de la primul număr. A fost pusă în vânzare, inclusiv prin sistemul de difuzare a presei, expediată în celelalte centre universitare şi la redacţiile revistelor din ţară. Un tiraj de 4000 de exemplare asigura un impact semnificativ. Reacţiile favorabile nu au întârziat şi au continuat pe tot parcursul anului 1969. Intrase în conştiinţa publică şi nu oricum. Lumea bună ne lua în serios, până şi cu oferte de colaborare. Nicolae Manolescu, bunăoară, a trimis un text amplu şi foarte critic despre romanul lui Camil Petrescu Un om între oameni, text respins de cenzură. Dar recunoaşterea oficială, cea mai măgulitoare atunci, a venit din partea Uniunii Scriitorilor. În decembrie 1969, revista Steaua sărbătorea 20 de ani de la apariţie. La festivităţi participa un grup de scriitori din capitală împreună cu preşedintele Uniunii, Zaharia Stancu. Spre consternarea oficialilor clujeni, acesta a acceptat o întâlnire protocolară cu echinoxiştii la sediul Asociaţiei Scriitorilor, declarându-şi ritos solidaritatea cu „mai tinerii colegi”; o întâlnire valorantă care ne satisfăcea orgoliul de scriitori şi confirma statutul public, extra-universitar, al revistei. Gestul lui Zaharia Stancu ne situa, în fond, pe acelaşi nivel cu Steaua. Din perspectiva unui posibil „proces al comunismului”, aş putea imagina un scenariu paranoic referitor la aceste evenimente deloc eroice, lipsite de dramatism. Astfel, primii echinoxişti nu ar fi fost decât victimele inocente ale unei cinice manipulări. Partidul ar fi confiscat din mers un proiect cultural consistent, încurajând chiar „devierile” ideologice ori micile disidenţe în forma lor estetizată. Dar adevărul e că acţiunea noastră a avut spontaneitatea şi naturaleţea unei intemperii misterioase. Ea a căzut atât de intempestiv, încât a fost considerată absolut firească în nefirescul ei. Existau două moduri de înţelegere a situaţiei. Oficialităţile credeau că aprobă un fel de buletin informativ în care se vor publica şi „încercările” literare ale unor studenţi; ceva de genul unei foi volante cu circuit închis. Pe de altă parte, noi voiam totul sau nimic. În această naivitate vehementă şi patetică a constat, în bună parte, şansa noastră. Era însă naivitatea nu doar a unui grup, nici a unei generaţii, ci a societăţii în general. Şi arta însemna o stare genuină de entuziasm colectiv, inanalizabilă aproape, greu de explicat. Se născuse în afara oricăror discursuri „mobilizatoare”. Oamenii începeau să trăiască frenetic, cu un straniu sentiment al lumii. Viaţa cotidiană devenea spaţiul „visceralităţii” explosive, ca într-un soi de idilism social al simţurilor, în care, însă, unui rafinament al convenţiilor i se substituia vitalitatea elementară. Individul îşi redescoperea instinctele şi naturaleţea, codificate sumar într-o etică a entuziasmului. Dar eu nu pot dovedi nimic din toate astea. Realităţile cotidiene ale acelor ani au fost i-realizate de clişeele retoricii oficiale. Limbajul din presa vremii nu îl mai percepem decât ca pe o idealizare grotescă, iar alte limbaje, cel literar, de exemplu, sunt şi ele afectate de relaţia cu puterea, fie ele chiar şi parodice. Societatea românească din intervalul 1948-1989 e reprezentată integral ca o distopie şi devalorizată până la condiţia unei „mase” amorfe. Nu încerc o reabilitare a acelei epoci şi nici nu vorbesc în numele „celorlalţi”. Eu caut semnificaţia unor evenimente discontinui sub acest discurs negativist univoc, instaurat de un subiect constituant.” Mărturia lui Petru Poantă este revelatoare privind mecanismele ideologice care au permis naşterea unei reviste, care recuperează o axiologie culturală şi o tradiţie literară interbelică, cu inflexiunile unei modernităţi ce se sincroniza la fenomenul spiritualităţii occidentale. Deşi a devenit redactor la al doilea număr al apariţiei revistei Echinox, profesorul Ioan Pop, atunci tânăr asistent, se consideră unul dintre iniţiatorii şi fondatorii fenomenului literar: „O revistă ca „Echinox” n-ar fi putut apărea decât într-un moment de relativă destindere, de „liberalizare” a regimului comunist, care a atins punctul maxim în 1968, anul spectaculoasei afirmări a unui soi de independenţă faţă de Moscova, începută prin 1964, cu o expresie majoră în refuzul de a participa la invazia Cehoslovaciei de către trupele ţărilor-surori din lagărul socialist. Până atunci exista doar o singură revistă a tinerilor, Amfiteatru, la Bucureşti, cu o echipă de scriitori şi publicişti foarte înzestrată. În 1968 au apărut însă reviste în marile centre universitare, „Alma Mater” la Iaşi, „Forum studenţesc” la Timişoara. Cu vreo doi ani în urmă, încercasem să obţinem de la conducerea Universităţii clujene sprijin pentru editarea unei reviste a studenţilor – eram într-un fel de mică delegaţie cu Ana Blandiana, Romulus Rusan, Nicolae Prelipceanu, primită de rectorul Constantin Daicoviciu, însă nu s-a obţinut nimic concret. „Nu era momentul” ... Exista, la Facultatea de Filologie, doar un fel de modestă gazetă literară de perete, a cenaclului studenţesc, pe care am intitulat-o sadovenian „Anii de ucenicie”, la care publicau Ion Alexandru, Gheorghe Pituţ, Matei Gavril, Prelipceanu ... „Echinox”-ul a apărut, aşadar, în acest nou context mai favorabil, pornind de la un cenaclu astfel botezat de Marian Papahagi, care îşi desfăşura reuniunile în astăzi aproape legendara cramă de la restaurantul „Metropol”, unde şef de sală era un tânăr de treabă, Romulus Pop, poreclit „Mongolu”, rămas prieten până astăzi al echinoxiştilor ... Eu n-am făcut parte din grupul fondatorilor, toţi studenţi, printre care Eugen Uricaru, Petru Poantă, Olimpia Radu, Marcel Constantin Runcanu, Dinu Flămând, Adrian Popescu, Ion Mircea, Horia Bădescu, prin urmare nu pot spune lucruri foarte precise despre demersurile făcute de cenaclişti pentru înfiinţarea unei reviste. Cred că şi un număr de studenţi de la secţia maghiară au cerut tipărirea unei publicaţii culturale specifice – şi în acest cadru s-a ajuns la acceptarea unei reviste care să reunească, conform lozincilor zilei, tinerii scriitori români, maghiari şi germani. Fapt e că de data aceasta demersurile studenţeşti au avut succes şi primul număr din „Echinox” a fost imprimat în decembrie 1968, în formula trilingvă amintită. Sloganul devenit clişeu propagandistic, al înfrăţirii, a devenit realitate productivă în acest caz şi a contribuit în timp la o colaborare frumoasă între vorbitorii şi scriitorii tineri ai celor trei limbi. Redactor-şef a fost numit Eugen Uricaru, însă, cum se ştie, el a fost înlocuit imediat după apariţia primului număr, fiindcă s-a publicat aici un text al lui Heidegger, Ce este filosofia?, iar o asemenea eroare şi lipsă de maturitate ideologică se cuvenea, nu-i aşa, sancţionată ... Aşa se face că, de la numărul 2, am fost numit eu redactor-şef, chemat de studenţii redactori şi aprobat de conducerea Universităţii, în ideea că un tânăr asistent ar fi mai matur din punct de vedere politic decât un student şi ţinându-se seama, desigur, şi de faptul că aveam o responsabilitate culturală în cadrul Asociaţiei Studenţilor, ocupându-mă şi de cenaclul literar al Facultăţii. Eugen Uricaru a trecut în poziţia de redactor- şef adjunct, alături de colegul maghiar de la Filosofie, Zoltán Rostás.” Pentru Ioan Pop a fost o rampă de lansare în cariera universitară apartenenţa la mişcarea literară echinoxistă: „Episodul universitar parizian a fost, într-adevăr, o şansă uluitoare pentru tânărul care eram, mai ales dacă ţinem seama de dificultăţile cu care se „ieşea” în acei ani din ţară. Pe deasupra, nu eram încă nici căsătorit, şi nu puteam lăsa pe nimeni „zălog” acasă, ca garanţie a întoarcerii. Şansa mea se numeşte profesorul istoric Ştefan Pascu, rectorul de atunci al Universităţii din Cluj, care a avut faţă de revista şi redactorii de la „Echinox” o atitudine mai mult decât binevoitoare. Or, s-a întâmplat ca, aflându-mă într-o zi de pe la sfârşitul anului 1971 sau începutul lui '72, la Rectorat, să aud din gura rectorului o frază care suna cam aşa: „Dragă Pop, fiindcă ai făcut din revista „Echinox” o publicaţie care face mare cinste Universităţii noastre, eu vreau să ajungi într-o zi lector la Roma, unde am fost şi eu bursier în tinereţe, la Şcoala Română de acolo şi ştiu ce poate însemna pentru un tânăr o asemenea experienţă”. M-am bucurat, desigur, de această apreciere, dar nu-mi imaginam că va avea şi urmări concrete. Or, profesorul Pascu s-a chiar ţinut de cuvânt, aşa încât mi s-a comunicat, spre sfârşitul acelui an universitar, că voi fi trimis pe un post de asistent asociat în străinătate, dar la Universitatea Paris 3-Sorbonne Nouvelle, unde tocmai se înfiinţase o mică secţie de Română, în cadrul unui „UER d'Italien et de Roumain”. N-a fost, aşadar, Roma, ci Parisul, însă evenimentul acesta, venit după cel al „Echinox”-ului, a însemnat al doilea mare moment, aş zice şi el decisiv, din viaţa mea. Oricâte vorbe rele s-au putut rosti ori scrie despre istoricul sau omul politic Ştefan Pascu, el se va bucura în amintirea mea de un sentiment de mare recunoştinţă, iar „echinoxiştii”, în ansamblu, nu cred că uită nici ei uşa mereu deschisă a Rectorului de atunci şi sprijinul important de care s-a bucurat revista sub rectoratul său. Nu la mult timp după momentul dificil al schimbării redactorului-şef, Eugen Uricaru, când soarta revistei era încă destul de nesigură, am putut interveni, graţie medierii sale, pe lângă primul ministru Ion Gheorghe Maurer, atunci deputat de Cluj, în vizită la Universitate, care, ascultându-mă, a spus în final un „să vedem ce putem face”, cu un zâmbet încurajator în momentul dificil de după „accidentul” ideologic redacţional ... ” Dar colaborarea cu gruparea echinoxistă presupunea şi o „curtare” din partea organelor Securităţii comuniste. Rezistenţa la cooperarea impusă de către ofiţerii de securitate putea aduce presiuni sau neplăceri în viitoarea carieră pentru un profesor. De aceea, şi astăzi colaborarea cu temuta instituţie naşte controverse sau este evitată de către profesorii de la UBB. Ioan Pop a avut o astfel de experienţă de „contact” cu ofiţerul repartizat pe facultate: „Ştiţi că există acest mit al colaborării cu „organele” al celor care plecau în misiuni oficiale! A se vedea şi cazul Marino, atât de dezbătut la noi. Înainte de plecarea în Franţa, n-a trebuit să „semnez” nimic şi nici nu mi s-a cerut ceva de genul „notelor informative”, la modă pe atunci. Faptul că am avut recomandarea iniţială şi sprijinul rectorului Ştefan Pascu, membru în Comitetul Central al PCR, mă va fi scutit, providenţial, de astfel de agresiuni. Însă înainte s-a încercat obţinerea unor păreri despre atmosfera de la „Echinox”, o dată chiar la Facultate, într-un cabinet de la Catedra de Limba Română, unde a trebuit să suport întrebările securistului „afectat” Filologiei noastre, botezat, cred că de profesorul Mircea Zaciu, „Uscăţivul”, care a încercat să obţină odată de la mine comentarii despre redacţie şi, probabil, o colaborare. Cred că am mai relatat scena de mare tensiune pentru mine, în care, nefiind eu un fumător serios, mi-am aprins, totuşi, o ţigară, ca să afişez un soi de siguranţă de sine în faţa personajului interesat de isprăvile colegilor mei tineri. Numai că mâna ce ţinea ţigara a început la un moment dat să tremure ... Întâlnirea a fost însă un eşec pentru el, fiindcă insul s-a despărţit de mine nervos, spunând nemulţumit şi cumva ameninţător: „Numai să nu ne căutaţi Dumneavoastră pe noi!” Iar eu ţin minte că i-am replicat cu un: „Sper să nu fie nevoie!” Nu sunt, cum se vede, vorbe de mare curaj, dar nici nu mi-e ruşine de ele, mai ales că închideau o mică anchetă, care nu s-a mai repetat. Ar fi interesant de văzut, desigur, ce se va fi notat prin dosarele „Echinox” ori într-al meu, de va fi fiind unul. Va veni, poate, şi momentul acestei amare curiozităţi, căci ceva trebuie să fie, cum a şi scris, de pildă, Dan C. Mihăilescu, în dosarul căruia se cereau referinţe despre relaţiile sale cu un Ion Pop aflat în corespondenţă cu o franţuzoaică, cu perspective de căsătorie, şi care părea să fie nemulţumit de situaţia din ţară în comparaţie cu cea din Occident ... Nu ascund că mi-e şi groază de ce aş putea descoperi, după ce prietenii mei germani din redacţie au putut afla delaţiuni extrem şocante din partea unora dintre colegii cei mai apropiaţi ... ” O radiografie interesantă şi descriptivă a spiritului echinoxist, care îmbina dinamica şi curajul tinereţii, cu boema şi inserţiile ideologiei comuniste o face exhaustiv criticul literar Roxana Răcaru printr-o recenzie ce transcende cartea unuia dintre fondatori, Petru Poantă: „Despre revista Echinox se vorbeşte (se scrie) din ce în ce mai puţin; despre gruparea de scriitori şi critici, istorici, eseişti, din jurul acestei reviste, doar accidental şi rareori în cunoştinţă de cauză. Cartea pe care o prezentăm aici (Petru Poantă – Efectul „Echinox” sau despre echilibru) este, din această perspectivă, un gest reparator – corectează câteva din clişeele şi omisiunile privitoare la literatura perioadei 1968-1989 (la gruparea Echinox). Dar să spunem câteva lucruri despre revistă: apare din decembrie 1968 (de ceva mai mult de 35 de ani) la Cluj-Napoca, autorii echinoxişti afirmaţi de-a lungul vremii sunt aproximativ 230, aproape toţi foşti redactori ai revistei; orientarea ei e predominant literară şi gruparea se revendică, în majoritate, de la modernismul târziu. Revista are de ceva vreme şi site pe Internet, la adresa: http://lett.ubbcluj.ro/îechinox. De „pe la începutul lui 1968, probabil la echinoxul de primăvară” membrii grupării se întrunesc şi într-un cenaclu. Această longevitate şi auto-regenerare („în cei 35 de ani de existenţă, revista a produs ritmic scriitori, consacraţi ulterior, cu foarte puţine excepţii, în spaţiul literaturii naţionale”) nu se explică numai prin codul profesionist pe care l-ar fi impus primii săi membri în redacţie, e nevoie de încă ceva: un anumit climat intelectual şi moral (de exemplaritate), un „model iradiant”. O ipoteză seducătoare pe care Petru Poantă o dezvoltă dintr-o formulare a lui Laurenţiu Ulici e aceea conform căreia „promoţia „70” ar fi un efect al Echinoxului. Dacă ar fi să extragem câteva din acele elemente care definesc spiritul echinoxist, am începe cu valorizarea esteticului („evazionismul”) şi, corolar ei, nostalgia arhetipului cultural (Biblioteca – Universitatea – Cultura ca spaţii formatoare, înţelese elitar). Apoi constatăm un anume conservatorism şi inapetenţa pentru teribilism sau avangarde: „nu-i vorba de o rezistenţă la ideile inovative, ci de un soi de sensibilitate academică pe care Clujul profund o conţine generic şi care are forţa unei nisus formativus. Consecinţele ei vizibile sunt livrescul, în creaţie, erudiţia, în discursul critic, şi disciplina învăţăturii, în didactica de tip universitar”. De altfel, „echinoxismul s-a regenerat prin conservarea orgolioasă a propriei tradiţii care a constat mereu în prioritatea valorii estetice. O schimbare radicală de paradigmă nu s-a produs nici cu afirmarea scriitorilor aparţinători de drept generaţiei „80”.  
  
La aceste principii adăugăm o serie de caracteristici ale portretului moral al echinoxiştilor (schiţat de Laurenţiu Ulici), care ar cuprinde: creditarea diversităţii şi a liberului arbitru estetic, cultul valorii, ignorarea sentimentului de competiţie în materie de literatură, considerarea Binelui sub orizontul exclusiv al Adevărului, auto-marginalizarea, preferinţa pentru exprimarea prin operă etc. Revista a profitat de anii deschiderii culturale (până prin 1971) şi Petru Poantă, memorialist aici într-o mai mare măsură decât istoric literar, încearcă să evoce, pentru cei care nu ştiu decât scrierile carcerale de pildă, bizara libertate care se simţea: „noi eram independenţi: nici revoluţionari, nici obedienţi, ci „suspendaţi” în intervalul unei carenţe a ideologiei oficiale. Într-o perioadă foarte scurtă s-a întâmplat ceva dacă nu imposibil de explicat, greu de admis astăzi: trăiam cu sentimentul viu al emancipării de orice servituţi conjuncturale”. Vorbind despre Echinox, Petru Poantă vorbeşte de fapt despre formarea sa şi a generaţiei sale (a celorlalţi echinoxişti); în pagină intră întâmplări, anecdote sau întâlniri memorabile, e povestea unor destine (eroii) şi a unor cărţi: „această forfotă duminicală de nume şi cărţi are pentru mine o încărcătură epifanică. Spaţiul evocării devine asemenea unui paradis regăsit, de o luminozitate intensă şi omogenă, unde eu sunt singurul nomothet”. Dincolo de aceste mărturisiri, pe jumătate jucate, pasajele encomiastice sunt contrabalansate de un constant efort analitic şi de un (prim) impuls polemic al cărţii. Nu numai oamenii sunt cei care trezesc glasul memorialistului, ci şi locurile. Petru Poantă ştie să întoarcă subtil evocarea apreciativă în (blândă sau tăioasă) ironie. Ne rămâne în minte după lectură evocarea Clujului intelectual, dar ea capătă contrast şi adâncime dacă o suprapunem atmosferei din Facultatea de Filologie, cu foarte mulţi studenţi – peste 400 într-un singur an, apreciază autorul: „veniseră în prima zi de cursuri cu un aer duminical, îmbrăcaţi cu hainele cele bune [...]; o lume care, în fond, îşi masca stângaci perplexitatea şi precaritatea intelectuală. După cinci ani de studii, ei deveneau profesori, însă destul de puţini aveau să ştie citi şi valoriza critic o carte. La sfârşitul Facultăţii, cultura lor critică era uimitor de pauperă”. Cafenelele din centrul oraşului, „numite oficial cofetării, mai toate celebre”, „mai păstrau aici ceva din atmosfera crepusculară a cafenelei vieneze”. De partea cealaltă, emblemă şi ea a lumii literare a Clujului, era boema, „în varianta ei fundamentalistă: boema alcoolică. Deceniile literare şase, şapte şi opt au fost deceniile marilor beţivi”. Glisând printre atâtea cărţi şi studii critice, autorul nu poate să nu se oprească la acele puncte din gândirea echinoxistă pe care lumea literară de azi (sau o parte din aceasta) tinde să le devalorizeze. Primul şi cel mai aproape proiectului echinoxist este acela de valoare estetică, devalizat, slăbit, şi de ofensiva în numele postmodernităţii şi de cea în numele eticii şi a disidenţei anti-comuniste. Legat de acesta, autorul discută problema canonului, a schimbări lui mai bine zis: pentru el valorile sunt perene, se situează de partea lui Harold Bloom care consideră modernitatea şi postmodernitatea „epoca haotică” (chiar dacă nu suntem de acord cu acest principiu, multe din observaţii sunt judicioase şi merită toată atenţia). Conceptele delicate le abordează fără teamă de anacronisme: naţionalismul, problema universalităţii şi a importanţei traducerilor, a boemei (din perspectiva valorii şi din cea a disidenţei politice) ş.a.. Primul impuls al cărţii a fost, cum ziceam şi mai sus, polemic: împotriva acestei „uitări” a valorilor fundamentale şi a deformărilor pe care noile clişee, cele anti-comuniste, le operează asupra trecutului apropiat. Dar există şi un al doilea motor al cărţii, memorialistic şi evocator: „Efectul Echinox” este [...] o reverie eseistică şi memorialistică. În al doilea rând, este reconstituirea genezei unui fenomen literar, o geneză aproape voalată în oglinzile deformante ale criticii şi istoriografiei prezentului”. O carte blând-caustică, deci, o pledoarie pentru spiritul Echinoxului: „iar dacă perspectiva mea asupra fenomenului echinoxist va lăsa cuiva impresia idilizării ori a mitizării, mă voi simţi de-a dreptul flatat”. Încă din primul număr al revistei apărut din martie 1969 Echinox s-a bucurat de un cuvânt înainte de încurajare semnat de noul rector al UBB, istoricul Ştefan Pascu: „Pascu încuraja „primăvara” de la Cluj: „Mai întâi a fost ideea, o idee frumoasă, o idee generoasă. I-a urmat iniţiativa concretizării gândului şi apoi înfăptuirea proiectului frământat multe zile şi poate nopţi de mintea tânără şi iscoditoare a celor dornici de a-şi puncta trecerea prin universitate şi cu alte înfăptuiri decât cele înscrise între obligaţiile profesionale şi obşteşti ale studenţimii. S-a născut, astfel, Cenaclul literar al tinerilor prozatori şi poeţi ai universităţii noastre, pe care l-au numit Echinox. Echinox-ul de primăvară fără îndoială şi-a lărgit sfera de cuprindere, şi-a extins preocupările asupra altor domenii, asupra tuturor domeniilor cultural-ştiinţifice cultivate în Universitate, devenind, astfel revista studenţimii noastre, a întregii studenţimi, română, maghiară, germană şi de alte naţionalităţi. Aşa cum se cuvine! Cei ce lucrează împreună, în sălile de curs, în biblioteci, în laboratoare; cei ce se distrează împreună la excursii, spectacole, întruniri tinereşti; cei ce gândesc la fel şi nutresc aceleaşi aspiraţii şi sunt animaţi de aceleaşi idealuri, se cuvine ca împreună să ostenească şi să se bucure de rodul ostenelii lor creatoare. Revista Echinox a studenţimii noastre porneşte la drum, înmănunchind poezii şi povestiri literare, eseuri filosofice şi ştiinţifice, cronici cu privire la mişcarea de idei, la viaţa studenţească, de la noi şi din alte părţi ale lumii. Sunt cuprinse în paginile ei idei originale sau personalizate prin organizarea lor, din cele mai diverse domenii ale gândirii umane. Se desprinde frământarea căutărilor tinereşti, dorinţa de a înţelege, trecând prin sita deasă a propriei judecăţi, actualitatea cultural ştiinţifică, naţională şi internaţională. Se intuieşte în general maturitatea gândirii la vârsta adolescenţii. Sunt tot atâtea semne ce îndreptăţesc încrederea celor preocupaţi de drumul pe care-şi îndreaptă paşii tineretul, tot atâtea semne care răsplătesc grija cu care este înconjurat tineretul de societatea noastră socialistă, sacrificiile pe care această societate le face pentru a-l pregăti de a fi cât mai folositoare mâine poporului şi ţării noastre socialiste. Urarea noastră la început de drum nu poate fi decât una: să crească, să înflorească cât mai îmbelşugat revista Echinox şi creaţia cultural-ştiinţifică a studenţimii universităţii clujene!” Petru Poantă mi-a mărturisit într-o emoţionantă expunere orală travaliul naşterii revistei şi entuziasmul studenţesc al Clujului în epoca de deschidere permisă de naţional-comunism: „Cum se naşte o idee e ca şi cu naşterea pământului. Nu ştiu exact momentul zero. În orice caz eram student prin anul II. Era în anul I Marian Papahagi, Eugen Uricariu, Adrian Popescu şi ei începuseră să publice deja. Mai ales Adrian Popescu şi erau la Facultatea de Filologie cercurile ştiinţifice. Aşa se numeau. Mergeam la unul de literatură condus de Mircea Zaciu. Încă nu plecase în Germania la un lectorat şi ca tineri participam. Erau cei care prezentau lucrări acolo. Ăştia mai mari din anul patru, cinci şi cineva a avut un eseu despre Nichita Stănescu. Şi ştiu că am luat cuvântul şi am făcut nişte asocieri sigur foarte curajoase considerate în epocă. Am vorbit despre Lautreamont. Ceea pe Zaciu l-a şocat atunci. M-a întrebat: – De unde şti tu de Lautreamont în anul doi de facultate. – L-am citit la BCU, am răspuns. Mă rog a început o discuţie cu Zaciu şi am zis că ne cunoaştem cei din anul I şi II să facem totuşi un cenaclu împreună la Cluj, la Filologie condus de Mircea Zaciu. Trebuia să cerem voie la decanat. Nu ne-a dat voie decanul pentru că fusese nişte scandaluri în Filologie. El trăieşte, profesorul, dar nu-l amintesc că e un om onorabil. Eram un grup de cenaclişti. Se făcuseră nişte chestii scandaloase, studenţeşti, ăştia mai mari. Puţin înainte de a pleca Ion Alexandru exista o mişcare boemă destul de serioasă la Cluj. Era o ambianţă boemă funcţiona cenaclul la revista tribuna. Era o ambianţă consistentă la Cluj”. Petru Poantă şi colegii săi din lumea literară studenţească au perceput imediat breşele liberale permise de regimul comunist după instalarea noului prim-secretar Nicolae Ceauşescu şi au profitat din plin: „Era foarte clar pentru noi , de la profesori ce mesaje aveam, cum se preda. Era sentimentul libertăţii. Atunci se vindeau cu cozi cărţi la librării. Apăruse Blaga, traduceri din Kafka. Apăruseră cărţi de prima mână. Toţi scriitori interzişi, aproape toţi au fost publicaţi. Atmosfera era de libertate totală şi doream să ne afirmăm. Este clar. Nu a fost impus, ci există în istorie o întâmplare că ne-am întâlnit mai mulţi în cenaclu. Era un joc între noi de reviste. Făceam reviste de mână. Ne jucam. Ludic. Cenaclu s-a născut atunci, celebru cenaclu Echinox. La Filologie nici nu am insistat. Se mai mergea la cramă şi nu ştiu cum s-a adus discuţia dintr-o dată, la un pahar de vin şi era celebru Mongolu. Atunci şeful Cramei. Şi a zis. A tras cu urechea. Deci nu-mi amintesc exact, dar el a zis: – Băi, băieţi, uite am eu acolo (în cramă) o cameră liberă în spate şi puteţi face cenaclu aici. El lucra în domeniul culturii pe la Casa de Creaţie şi nu era străin total. Zis şi făcut am început cenaclu la cramă” .  
  
Primul număr al revistei a apărut sub semnul fostului retor, acad. Constantin Daicoviciu. Acesta semna un foarte scurt şi vibrant mesaj pe prima pagină al revistei: „Urez studenţimii clujene şi revistei ECHINOX o perpetuă primăvară...” . Pentru a se plia cerinţelor epocii, tânăra redacţie a publicat pe prima pagina, pe frontispiciu lângă titlu o scrisoare de mulţumire şi adeziune tov. Nicoale Ceauşescu, secretar general al PCR. Iată ce scriau tinerii scriitori sub semnătura redacţiei: „Vă adresăm cuvântul de călduroasă recunoştinţă al studenţilor din Universitatea clujeană, care, începând cu acest număr al revistei noastre vor putea să-şi exprime opiniile şi să-şi facă cunoscute munca şi preocupările. Din partea ne simţim angajaţi cu toate puterile într-un vast proces constructiv, de edificare şi clarificare a locului pe care generaţia actuală de studenţi îl va juca în viitorul ţării şi naţiunii româneşti. Vom duce mai departe tradiţiile de probitate intelectuală şi cultură militantă caracteristice studenţimii şi Universităţii noastre; vom căuta ca în jurul revistei să creăm şi să menţinem o atmosferă de efervescenţă tinerească, de emulaţie dezinteresată şi să asigurăm permanenţa flăcării pure a ştiinţei şi artei la organul de presă al Almei Mater Napocensis. Stimate şi scumpe tovarăşe secretar general, exprimăm încă o dată pe această cale ataşamentul studenţimii universitare clujene faţă de politica înţeleaptă a Partidului, faţă de Partid şi faţă de dumneavoastră personal. Cluj, la 27 decembrie 1968. Făgăduim să fim întotdeauna tineri. Redacţia revistei ECHINOX” Tinerii scriitori din jurul cenaclului Echinox au învăţat repede „mersul istoriei” pe sârmă în epocă şi cu realizat că micile compromisuri nu poate atenua substanţa unei literaturi şi critici literare de calitate promovate de revista studenţească. „Nu au fost niciun fel de presiuni. Atunci s-a născut cenaclu şi apoi discuţia: – Hai, ce ar fi să facem o revistă studenţească. Apăruse la Bucureşti, dar era revista Amfiteatru al studenţimii Consiliului Naţional al ASC. – Am zis gata. Încercăm să facem o revistă şi am luat-o foarte oficial. Gata. Nu am mai avut treabă cu facultatea de Filologie. Ne-am dus la Centrul Asociaţiei Studenţilor Comunişti. Am mers pe filiera de administraţie studenţească. Am ajuns la rector. Era Daicoviciu. Rector Pascu a venit mai târziu. Ne-a sprijinit ulterior. Chiar dacă apare salutul lui Pascu pe primul număr, a durat un an până a apărut primul număr. Daicoviciu a fost de acord şi atunci rectoratul lui Daicoviciu a instituit revista, premii literare în primăvara lui 1968. Atunci am luat primul premiu de critică literară în viaţa mea. Era 500 de lei. Daicoviciu a primit înainte pe filiera centrului universitar proiectul nostru. Am fost la el cu Marian Papahagi şi cu Uricariu. Ne-a primit scurt şi rapid. Era foarte rapid în decizii: – Băi, băieţi, foarte bine vă ajut. Da, s-a vorbit pe urmă şi cu prim secretarul judeţului Cluj, de la partid. Eram tineri dar realizam treptele puterii. Ştiam că acesta e cel mai puternic din oraş. Prim-secretarul ne-a primit extraordinar de bine, amical. Ţin minte după anii 90 am cunoscut sala aceea celebră din actuala prefectură. Ne-a primit cu cafele şi am putut fuma. Am avut o discuţie. Noi nu ştiam clar dar sigur vorbise Daicoviciu înainte. A fost maximul posibil de deschidere din 1968 Şi atunci el a venit cu ideea, ceea ce se spune acum că revista a avut o viziune democratică, multiculturală, ideea era a lui pentru că era pe jumătate maghiar acest prim-secretar: să scoatem revista şi în germană şi maghiară. Evident că ne-am bucurat. Eram deja prieten cu nemţii, cu Franz Hodjak, chiar stăteam cu el în cameră la cămin în Avram Iancu (numele căminului n.r.). Începusem să traduc din Franz din Trakl şi cu Petre Motzan din marii romantici germani eseuri. Şi e foarte important că s-a aprobat, am spus-o, în carte, indiferent de păreri, a drenat, amânat. Erau interese pur şi simplu era sistemul nostru cu tergiversări. Ceva nu mergea. Şi am fost şi la Bucureşti. Eu personal nu. A fost Uricaru pe linie studenţească. În orice caz tergiversau lucrurile şi nu se lua decizia. După vizita la Bucureşti a venit la o întâlnire cu noi Ion Iliescu care era un tânăr ministru al Culturii. Atunci am intrat noi oficial în facultatea de Filologie. Atunci s-a întâmplat toată chestia. Profesorii erau şocaţi că vine ministrul pentru ideea unei reviste studenţeşti la Cluj: – Cine a cerut-o? S-au supărat puţin. Iliescu a zis: Mi se pare o idee foarte bună şi se face! E clar că Iliescu a pus punctual pe i la Cluj.”  
  
Entuziasmul apariţiei primului număr al revistei este relevat într-un articol editorial de prima pagină – Sumus: „Cel mai preţios capital al nostru este entuziasmul şi tinereţea. Trăim timpul unor mari prefaceri şi nimeni nu are dreptul să renunţe la participarea sa activă în toate domeniile vieţii noastre socialiste. Contribuţia fiecăruia dintre noi poate fi hotărâtoare atunci când este vorba de încă un pas pe calea progresului social. Suntem şi ne considerăm angajaţi pe frontul grandioasei bătălii pentru viitor. Şi de aceea considerăm că nimic nu este prea puţin atunci când ne adăugăm eforturilor naţiunii. Suntem o revistă a tineretului universitar şi prima noastră datorie este să fim întotdeauna ecoul şi purtătorul de cuvânt al miilor de tineri care trăiesc înalta temperatură a creaţiei. Misiunea noastră este aceea de a întregi profilul spiritual al intelectualilor în devenire, de a suplini în limita posibilităţilor, golul creat de specializarea obligatorie şi necesară. Vrem să fim înainte de toate o revistă utilă şi abia apoi o revistă care se vrea deschizătoare de drumuri. Suntem conştienţi că vom rămâne tineri atât timp cât vom rămâne în primele rânduri. Această convingere este garanţia pe care o dăm cititorului. Echinox.” Publicaţia studenţească apărea conform casetei redacţionale sub egida UTC şi număra deja tineri condeieri de marcă: „Revista Echinox, organ al Comitetului UTC şi al Consiliului U.A.S al Universităţii Babeş-Bolyai Cluj. Colectivul de redacţie: Eugen Uricaru, redactor şef; Rostas Zoltan, redactor şef adjunct.; Petre Poantă, redactor şef adjunct; Vincenţiu Iluţiu, secretar general de redacţie; Dinu Flămând, Radu Mihai, Olimpia Radu, Viragh Denes, I. Maxim Danciu, Peter Motzan, Marcel Runcanu, Grigore Călugăreanu, redactori; Prezentare grafică: Mircea Baciu, Florin Creangă; Tehnoredactare: Alexandru Dănescu. Adresa: str. Universităţii nr. 7, Cluj, Decembrie 1968, Cluj.” Încă de la primul număr şefii organizaţiilor studenţeşti de inspiraţie comunistă semnau un „Cuvânt pentru numărul unu – În peisajul destul de sărac până acum al presei studenţeşti din România, Echinox nu este o apariţie vremelnică menită să scânteieze câtva timp ca apoi să dispară asemeni unei stele căzătoare ... Ca revistă scrisă în întregime de către studenţi, Echinox va trebui să reflecte activitatea acestora să-i sprijine în munca lor. Intelectualul de mâine al României socialiste va trebui să fie un specialist de înaltă clasă, îndrăgostit de profesiunea sa, un comunist convins şi un patriot înflăcărat, un om cu o bogată cultură generală, sensibil la frumuseţile unei picturi, ale unei bucăţi muzicale sau ale unei poezii. Necesitatea de a contribui la cultivarea acestor trăsături este însăşi raţiunea de a exista a revistei Echinox ... Drum bun Echinox: Mihai Bunduchi, secretarul Comitetului UTC al Universităţii şi Ionel Reghini, preşedinte CUAS al Universităţii.” În această directivă comunistă nici leninismul nu era ignorat de redactorii revistei studenţeşti. În articolul de prima pagină „Lenin şi pasiunea cunoaşterii” se elogia fondatorul comunismului rusesc. „Geniu al ideii şi acţiunii revoluţionare, Lenin a întruchipat prin excelenţă patosul căutării adevărului în una din cele mai complexe şi obscure zone ale existenţei – aceea a condiţiei sociale a omului. Pasiunea cunoaşterii s-a dovedit de timpuriu o trăsătură vitală a personalităţii lui Lenin.” Poantă a trăit cu febrilitate emoţiile începuturilor: „Nu mai ştiu. Deja după aprobare mi s-a cerut caseta redacţională. Pe Uricaru l-am pus redactor şef. Eu am fost redactor şef adjunct un număr. Marian Papahagi care era un tip inteligent, mobil. Erau fermenţii principali ai Echinoxului. Papahagi a plecat în străinătate. Atunci s-au dat burse în străinătate. El nu mai era aici când au făcut numărul. Erau celebrii înainte de a apărea revista. Ne-au trimis într-o tabără o lună de zile la Izvoru Mureşului (...). Am făcut redacţia care s-a aprobat de rectorat Când a apărut numărul era rector Pascu. Lucrurile mergeau firesc. Lui Uricaru îi plăcea să meargă la administrativ. Ne-am dus la tipografie. Erau multe apariţii. Tipografia era mică şi în spatele clădirii Sora din centru. Se lucra greu. Ne-am dus să ajutăm. Primul număr a apărut în 4000 de exemplare. Era destul de mult atunci. Am aranjat şi cu câteva chioşcuri de Tutungerie. S-a vândut tot tirajul. Dintr-o dată am devenit celebrii în Cluj şi nu numai. Au scris revistele mari: România Literară, toate revistele din ţară. A scris I. Negoiţescu în revista Argeş, m-a citat dintr-o cronică. Am devenit vedete naţionale. După noi la câteva luni a apărut reviste studenţeşti şi la Bucureşti şi Iaşi. Este foarte car că am fost lăudaţi de toţi. Ei, oficialităţile, toată lumea a fost mulţumită, încântată. A existat un patriotism local, inclusiv cei de la Judeţeana de partid ne-au sprijinit.” Publicarea primului număr de revistă a creat vâlvă în oraş şi ţară, dar şi o controversă prin publicarea unui text din Martin Heidegger: „Ei nu ştiau (partidul) că după al doilea război mondial a apărut primul text în traducerea din Heidegger: Ce este filosofia? Era neconform politic. Nu ştiu cine a reclamat. Noi am bănuit pe un fost un fost secretar de partid de la Universitate. În iarna asta mi-a spus confuz că nu el a fost cel care ne-a turnat la partid. Dar eu cred că ăsta a fost. Un fel de „cetăţenii sesizează”. Atunci s-a stârnit ăştia de la partid că aşa trebuia. Dar nu ştiu până la ce nivel. Cred că la nivel de centru universitar. Dacă vreţi să mai apară revista trebuie să aveţi şi profesori în redacţie. Atunci noi îl aveam asistent pe Jean Pop. Apăruse cartea despre avangardism . Era o chestie extraordinară. Şi a intrat Ioan Pop. După două luni a reapărut revista. Nu au fost probleme. Aceasta era preponderant literară. Dar la un moment dat s-a pus problema. Ăştia de la centrul Universitar erau cu ochii pe noi. Şefu era cadru universitar mai tânăr. Erau oameni ş oameni. Dar erau şi studenţi puşi pe parvenit. Şi primăvara în 1969 până la obiecţia majoră de ce nu e privită mai mult viaţa studenţească de zi cu zi. Sus fiind oameni mai cu cap au zis: – Lasă aşa că nu stricăm revista literară care are succes şi mai înfiinţăm o revistă literară dedicată pe probleme studenţeşti. A apărut ca o salvare a Echinoxului, publicaţia Napoca Universitară. Şi acolo au apărut oameni de condei serioşi şi au deturnat revista.”  
  
Articolul „Ce este filosofia?” a schimbat caseta redacţională la al doilea număr. Aceasta cuprindea o altă configuraţie: „Ioan Pop, redactor şef, Eugen Uricaru, redactor şef adjunct, Rostas Zoltan, redactor şef adjunct, Marcel Runcanu, secretar general de redacţie, Radu Pâslaru, secretar de redacţie.” Petru Poantă era decăzut la statutul de redactor şi Liviu Zăpârţan devenea redactor. Mai mult, se pare că liderii comunişti au pus presiune pe redacţie să publice articole anti-Heidegger. I. Petrovici publica un articol în care „încercarea lui Heidegger, nu lipsită de strălucire şi forţă se dovedeşte a fi blocată undeva, înaintea Fiinţei, fiind poate ultima mare metafizică a ei. Dar numai o metafizică.” Redactorii studenţi trăiau o oarecare stare de libertate, totuşi controlată de regim: „În urma tezelor din iulie ale lui Ceauşescu din 1971 nu-mi amintesc să se fi stricat lucrurile la Echinox. Eram la revista Steaua, o presiune temporară cu Mangalia. Eram obligaţi să scriem număr de număr pe prima pagină despre partid şi Ceauşescu. Noi cream un stoc de clişee şi cu citate. La un moment dat. Era atât de proşti cei de la cenzura partidului. Băgam citate mai vechi ale lui Ceauşescu din 67 şi 68 când vorbea de libertatea de creaţie şi libertatea stilurilor. Era un program estetic. Unul a scos un citat. Zicea că nu e valabil. Noi ziceam: cum nu sunt valabile textele din Ceauşescu?( ... ) Nu am avut niciun moment impresia că am fost urmăriţi. Ne distram la cramă, la cenaclu. Şi după anii 70 la Filologie, ce minuni se puteau face atunci. Noi am fi trebuit să fim arestaţi. Dar lucrurile nu erau aşa într-o istorie neagră. Probabil, cu siguranţă era cineva dintre noi care răspundea şi informa (organele de securitate n.r.), darn u am simţit nicio presiune securistă. Ne ştiam şi noi, dar direct nu. Erau şi atunci legi. Apăruseră studenţii străini. Un coleg mi-a arătat un teanc de dolari şi mărci. În anii aceia au apărut şi drogurile, discret. N-aş pune mâna în foc. Un coleg era într-o grupare dubioasă. Au început să vină studenţi nord-coreeni, care erau o nebunie şi i-au văzut pe studenţii români că foloseau ziarul scânteia ca hârtie igienică. Au fost şocaţi că românii se duc la WC cu imaginea tovarăşului şef. Am văzut revista ambasadei cu poza lui Kim Ir Sen. Îndoiau nord-coreeni ziarul pe marginea portretului să nu îndoaie imaginea cu Tovarăşul. Clujul era un oraş cosmopolit. Burse în străinătate atunci încă nu aveam. Am primit o excursie gratuită în Iugoslavia la sfârşitul anului. Le-a dat-o rectorul Pascu la Adriatică. Eu nu am fost că terminasem.” Cenaclu s-a bucurat de un real succes încă de la începuturile din anul 1967. Se vorbea de un Echinox liric: „Aşadar au trecut aproape trei ani de la prima noastră întâlnire. Mai întâi dinaintea unei căni cu vin, pe urmă săptămână de săptămână, în sala 5 a Facultăţii de Filologie am fost mereu împreună. S-a citit mai cu seamă poezie, chiar proza caracterizându-se prin permanente valenţe lirice. Eugen Uricaru şi Vasile Sălăjean, prozatori de indiscutabil talent sunt şi ei înşişi poeţi.” Sunt amintiţi că au citit în cenaclu: Adrian Popescu, Angela Marinescu, Ana Blandiana, Nicolae Prelipceanu, Horia Bădescu, Teofil Răchiţeanu, Horia Bădescu, Cornel Udrea sau Iustin Morariu. Redactorii revistei Echinox aveau şi un curaj excepţional promovând pe poetul Teohar Mihadaş, fost deţinut politic şi apropiat al fostei Mişcări Legionare. Nicolae Diaconu realiza un amplu interviu: „Câteva minute cu Teohar Mihadaş”, văzut în epocă ca o bombă de presă culturală. El încuraja tânăra generaţie de scriitori să se întoarcă la valorile poeziei interbelice. Şi Liviu Zăpârţan publica un articol despre „Douăzeci şi şapte trepte ale realului”, studiu filosofic a lui Constantin Noica ieşit numai de patru ani din puşcăria politică. Este evident că echinoxiştii s-au folosit de propaganda regimului pentru a se putea promova valorile literare autentice. Pe prima pagină se publica un articol programatic – „Obiectivele şi importanţa presei studenţeşti” semnat de către Lia Negru. „Continua îmbunătăţire a activităţii presei studenţeşti va face ca aceasta să devină purtătorul de cuvânt al organizaţilor studenţeşti şi prin aceasta al maselor largi de tineri studioşi” . 
  
Dr. Ionuţ ŢENE 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Revista Echinox- între libertatea creaţiei şi presiunea ideologică comunistă, studiu de dr.Ionuţ ŢENE / Al Florin Ţene : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 438, Anul II, 13 martie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Al Florin Ţene : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Al Florin Ţene
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!