Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Patrimoniu > Mobil |   


Autor: Aurel V. Zgheran         Publicat în: Ediţia nr. 1026 din 22 octombrie 2013        Toate Articolele Autorului

Regele Mihai I. Un Rege abdicat
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

 

 

„E ziua Regelui Mihai I al României! Binecuvântată şi înălţată zi a Celui ce respectă şi iubeşte poporul român dincolo de Sine însuşi! Binecuvântat popor cu un asemenea Rege”! Sunt cuvintele jurnalistei de televiziune Marilena Rotaru. Documentarist, publicist, romancier, realizator de programe culturale TVR, distina Marilena Rotaru a închinat multe dintre scrierile sale Majestăţii Sale Regelui Mihai şi totodată, o consecventă şi esenţială activitate în calitatea de copreşedinte al Alianţei Naţionale pentru Restaurarea Monarhie. Edificatoare pentru aceasta sunt în primul rând interviurile realizate cu Majestatea Sa Regele Mihai, seria de restituiri culturale dedicate românilor exilaţi, „Memoria exilului românesc”, emisiunea tv „Ora Regelui”.  

„Strănepot al Reginei Victoria şi văr al Reginei Elisabeta a II-a a Marii Britanii, înrudit cu toate Casele Regale Europene, Regele Mihai s-a impus în Coroana Lumii ca unul din cei mai mari Regi ai tuturor timpurilor, demn de cea mai profundă veneraţie”, se află consemnat între preţioasele opinii scrise ale Marilenei Rotaru.  

Născut pe 25 octombrie 1921, la Sinaia, fiu al regelui Carol al II-lea şi al reginei Elena, nepot al regelui Ferdinand, Mihai I a fost rege al României în perioada 20 iulie 1927 - 8 iunie 1930 şi între 6 septembrie 1940 - 30 decembrie 1947. Mare Voievod de Alba Iulia, a devenit prima oară rege după moartea lui Ferdinand, bunicul Său şi după ce Carol al II-lea a renunţat la tron, în decembrie 1925. Aceasta a fost o domnie sub o regenţa formată din prinţul Nicolae, patriarhul Miron Cristea şi Gheorghe Buzdugan, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie. Peste trei ani, Carol al II-lea a revenit la tron, dar zece ani mai târziu, în urma abdicării sale forţate, Mihai I a reluat pentru a doua oară Coroana, în conjunctura istorică a unui regim progerman, al mareşalului Ioan Antonescu. Mersul istoric al evenimentelor a consolidat ulterior puterea guvernelor prosovietice care au fost acceptate de Rege, la presiunea ocupantului sovietic.  

Majestatea Sa, însă, a rămas, un oponent al acestora, deşi a trebuit să suporte permanentele constrângeri din partea sovieticilor, britanicilor, americanilor. În cele din urmă a fost forţat să abdice, la 30 decembrie 1947, exilându-se apoi, mai întâi în Marea Britanie, şi pe urmă la Versoix, în Elveţia.  

După actul represiv şi neconstituţional al abdicării, comuniştii au anunţat abolirea monarhiei şi instaurarea unei republici populare. Adevărul este că Regele Mihai I al României a fost silit să abdice şi în acelaşi timp să părăsească ţara. Nici până astăzi nu există temeiul legal al detronării Majestăţii Sale.  

În 1948 s-a căsătorit cu prinţesa Ana de Bourbon-Parma, care a devenit Regina Ana a României şi alături de care a trăit departe de ţară, în exil, împărtăşind bucuriile şi uneori asperităţile vieţii, departe de ţara natală. Au împreună cinci fiice, dintre care Alteţa Sa Regală Principesa Margareta a României este desemnată moştenitoare a Tronului.  

În perioada exilului, Majestatea Sa Regele a patronat Comitetul Naţional Român, un grup al românilor din Diaspora care avea ca ţel apărarea intereselor românilor, în Occident. A profesat în tot acest timp ca pilot comercial pentru o companie de echipament aerian.  

„65 de ani fără poporul său. 65 de ani fără Regele său. Dublul sacrificiu al exilului, al Regelui faţă de propriul său popor, şi al poporului faţă de Regele său, au întărit, au conservat şi au salvat esenţa spirituală a acestei comuniuni. Prin graţie divină. NIHIL SINE DEO! Nimic nu a reuşit să şteargă din sufletul neamului deviza Casei Regale a României: nici tancurile sovietice, nici comunismul, nici republica de după 1989. Timp de 65 de ani, însă, voinţa politică a fost impusă ca voinţă naţională. Timp de 65 de ani între voinţa naţională şi voinţa politică s-a adâncit o prăpastie. E timpul ca voinţa naţională să lucreze pentru împlinirea singurului scop care a adus România între cele mai civilizate şi prospere ţări din Europa: restaurarea monarhiei. « Prin graţie divină şi voinţă naţională ». Nu la momentul potrivit, nu mâine, nu în curând. Acum!”, o spune cu atâta fermitate care ar trebui să fie călăuzitoare unui neam descătuşat spre calea propriei linişti şi propriului bine, distinsa Marilena Rotaru.  

După evenimentele din decembrie 1989 a încercat să vină în ţară, însă a fost returnat de la aeroport, de către puterea postdecembristă de atunci. Revenind în anul 1992, pentru a sărbători Paştele acasă, s-a bucurat de o mare popularitate şi simpatie. Cu toate acestea i s-a interzis accesul în România, pentru încă cinci ani. Abia în 1997, Majestăţii Sale Regelui Mihai I al României i s-a reactivat cetăţenia română şi i s-a permis revenirea şi stabilirea în ţară. În prezent locuieşte la Castelul Săvârşin în Arad, la Palatul Elisabeta din Bucureşti şi la Aubonne în Elveţia.  

Majestatea Sa Regele Mihai I al României este ultimul conducător de stat în viaţă, din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Pentru România şi pentru români este însuşi sufletul românismului, al onoarei şi al dragostei de patrie şi neam! Este model de demnitate şi dârzenie, unul dintre marii oameni ai gliei acesteia, la efigia căreia, mai devreme sau mai târziu, poporul român le aşează numele şi gloria!  

Majestatea Sa Regele Mihai este, în egală măsură o personalitate mondială respectată şi omagiată în cancelariile lumii de pe toate continentele şi dintotdeauna. „Anul trecut” (2012), scrie jurnalista Marilena Rotaru, „la 8 noiembrie, la Londra, sub patronajul Reginei Elisabeta, Regele Mihai a fost omagiat ca nici un alt rege din afara graniţelor Marii Britanii. În prezenţa aristocraţiei londoneze, în capela personală a Reginei Elisabeta şi a Ordinului Victorian, blazonul Regelui Mihai (stema României Regale) a fost amplasat alături de blazonul Reginei Marii Britanii. Suprem gest de recunoaştere şi preţuire!”.  

Regele, ultimul bastion în calea sovietizării României  

 

Adevărul despre evenimentele de la 23 august 1944 începe cu alăturarea României Germaniei în războiul antisovietic, urmare a pierderilor teritoriale de către români ale Basarabiei, Bucovinei de Nord, ţinutului Herţei, Cadrilaterului şi Ardealului de Nord, la 30 august 1940. ,,Războiul sfânt” împotriva ,,Satanei bolşevice” a început cu îndemnul mareşalului Ion Antonescu, ,,Ostaşi, vă ordon treceţi Prutul”, la 22 iunie 1941. Evenimentele însă, au avut o cursivitate paralelă cu intenţiile şi acţiunile lui Antonescu, armatele române şi germane suferind înfrângeri pe frontul de est şi fiind nevoite să se retragă.  

Mulţi ostaşi români au căzut prizonieri, alţii şi-au pierdut viaţa în lupta cu armata sovietică. De asemenea, ţara a fost bombardată de avioanele americane, mai ales la Bucureşti şi în inima petrolieră a maşinii de război germane, la Ploieşti. Odată cu debarcarea trupelor aliate anglo-americane în Normandia, pe 6 iunie 1944, s-a pecetluit soarta războiului. Drept consecinţă, pe 20 iunie 1944 s-a înfiinţat Blocul Naţional Democrat, constituit din Iuliu Maniu (PNŢ), C. I. Brătianu (PNL), Constantin Petrescu (PSD), Lucreţiu Pătrăşcanu (PCR). Blocul avea ca ţintă încheierea unui armistiţiu, prin ieşirea României din Axă şi alăturarea în coaliţia Naţiunilor Unite.  

Acţiunea, aflată sub comanda Suveranului s-a stabilit pentru data de 23 august 1944, la ora 16, dată la care Ion Antonescu şi Mihai Antonescu, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, au fost chemaţi la Palat, pentru ca Regele să ceară Mareşalului acceptarea armistiţiului, fără ştirea fuhrerului, în condiţiile Alianţei. Mareşalul a fost un opozant vehement al acestui demers, cu toate că armata rusă se apropria de hotarele estice ale României. De aceea, Regele, în acord cu politicienii favorabili Alianţei, a ordonat demiterea şi arestarea lui, ca soluţie pentru trecerea armatei române de partea armatei ruse. Ordinul conţinea şi condiţia explicită de a nu fi predat ruşilor - ceea ce nu s-a întâmplat! Antonescu, împreună cu vicepreşedintele Consiliului de Miniştri, Mihai Antonescu, cu Gheorghe Alexianu, guvernatorul Transnistriei şi Constantin Z. Vasiliu, ministru de interne, a fost executat pe 1 iunie 1946, la ora 18 : 03. Graţierea solicitată de Mareşal, prin mama lui, nu a fost acordată, în primul rând pentru faptul că în Constituţie era prevăzută pentru această situaţie contrasemnătura ministrului de justiţie, (era Lucreţiu Pătrăşcanu şi reprezentând Partidul Comunist, nu a acordat-o).  

La ora 22, în ziua arestării lui Antonescu, Regele a dat o Proclamaţie către ţară, apoi a format un guvern condus de către generalul Constantin Sănătescu, în urma refuzului lui Iuliu Maniu, care fusese propus iniţial, ca premier. Acţiunii subite de întoarcere a armelor împotriva armatei germane i-a urmat o contraofensivă infernală, dar fără sorţi de izbândă, Germania capitulând în cele din urmă, pe 9 mai 1945. Pentru actul istoric de curaj, Regelui Mihai i s-a acordat Ordinul Victoriei - cea mai mare distincţie sovietică - iar din partea preşedintelui SUA i s-a conferit gradul de Cavaler, Şef al Legiunii de Merit.  

Paradigma uzitată o jumătate de veac, „marea insurecţie antifascistă şi antiimperialistă” este în neconsonanţă cu istoria şi înnoroiază personalităţile care au făptuit evenimentele de la 23 august. Toate popoarele au în devenirea lor o zi care să le fi schimbat radical drumul în istorie, printr-o insurecţie, revoluţie, răscoală sau revoltă. Pentru poporul român, după venirea la putere a comuniştilor şi până în anul 1989 - în cazul unora, chiar până azi şi poate că şi până mai târziu - ziua aceasta este 23 august 1944. Ea a fost confiscată de către comunişti, asumată drept o glorie a lor, care le lipsea, deşi faptele se datoreză în bună măsură regelui.  

Majestatea sa, Regele Mihai I al României, ultimul fort în calea sovietizării ţării, a sperat atunci şi întreaga viaţă, într-o Românie cu adevărat liberă, aşezată pe fundaţia unei istorii neprelucrate, neartificializate şi neîngenunchiate. Odată, însă, cu venirea la putere a comuniştilor, după abdicarea forţată a Regelui, la 30 decembrie 1947, tributar unei înnăduşitoare ideologii ,,frăţeşti”, bolşevice, noul regim a făurit Suveranului României, întregii dinastii monarhice, o biografie denigratoare. Având de plătit o poliţă României pentru participarea ei în războiul antisovietic, sovieticii au ocupat-o, după terminarea războiului, au dezarmat unităţi militare române, au deportat în lagărele din Siberia 130 000 de soldaţi şi ofiţeri români. Aceasta, deşi trupele româneşti au plătit un mare preţ de sânge pentru eliberarea Ardealului, Ungariei şi Ceoslovaciei, scurtând războiul, după estimările istoricilor şi specialiştilor români, cu cel puţin două sute de zile.  

Sovietizarea ţării se datorează abandonării României de către puterile occidentale, predării ei în sfera de influenţă a puterii sovietice, ceea ce a condus la 45 de ani de comunism totalitar. Acesta este adevărul istoric şi nu, în nici un caz, scenariul comunisto-bolşevico-securist de la Moscova sau Bucureşti, care timp de mai mult de jumătate de secol a trucat adevărata istorie şi o mai falsifică uneori şi azi.  

 

 

Evenimentul din 23 august 1944, o decizie responsabilă a Regelui  

 

Cine, dacă nu Majestatea Sa Regele Mihai I al României, protagonist al evenimentelor din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, poate fi acreditat, pentru evaluarea acelui timp istoric, scris cu faptele jertfei dar, uneori şi ale cruzimii şi trădării? Vreme de peste şaizeci de ani a fost falsificată istoria evenimentelor de la 23 august. Atunci, luând decizia întoarcerii armelor împotriva Germaniei naziste, Regele şi-a asumat riscul vieţii sau libertăţii personale deoarece, după arestarea mareşalului Antonescu, Hitler a ordonat ambasadorului german de la Bucureşti, Manfred von Killinger, să organizeze arestarea suveranului.  

România s-a desprins de Puterile Axei, pentru a fi salvată de la sinistrul unui bombardament care ar fi prefăcut-o într-un câmp năruit şi ar fi făcut sute de mii de victime din rândurile populaţiei civile, în condiţiile în care situaţia de pe front devenise dramatică: Armata Roşie ataca violent, provocând mari distrugeri pe frontul Chişinău-Iaşi. Pe valurile acestor contexte, decizia de la 23 august 1944 în care Regele a fost susţinut de patru partide ale Blocului Naţional Democrat, a fost un act de salvare, nu de „trădare naţională”, cum spun cei care spun.  

Astăzi, când sunt cunoscute şi exterminările din lagărele naziste, când sunt cunoscute atrocităţile Germaniei naziste, din timpul războiului, se ajunge la paroxism prin afirmaţia că trebuia să fie atacaţi Aliaţii. Comunizarea postbelică a României nu putea fi împiedicată prin continuarea războiului alături de Axă fiind o consecinţă a raportului de forţă şi a acordurilor dintre marile puteri care au învins în cel de-al Doilea Război Mondial.  

30 decembrie, 1947: responsabilitatea, curajul şi destinul Regelui!...  

 

Momentul 30 decembrie 1947 a fost unul sumbru, ilegitim şi tragic pentru ţară şi Rege, abdicarea Majestăţii Sale fiind un act sub ameninţare, o decizie brutală, lipsită de alternative, a comuniştilor români, în familiaritate cu bolşevicii consilieri de la Moscova, dar şi ca urmare a predării României ruşilor de către marile puteri. Un act de trădare, nefiind greşeală sau ezitare, ci acţiune deliberată, nu se asociază cedării în condiţii de presiune, de acţiune forţată, neasimilată voinţei personale. De aceea, abdicarea de la 30 decembrie 1947 nu poate fi considerată iniţiativa Regelui, ci o execuţie prin forţă, fiind din acest motiv, ilegitimă. Totuşi, sunt astăzi voci care acuză pe Majestatea Sa Regele Mihai I al României, de trădare şi laşitate. Aceasta vine din partea unora care sunt bântuiţi frenetic de duhul urii, care nu îşi găsesc liniştea fără să perpetueze „opera” comunistă de a ţinti asupra Regelui, cinismul, bătaia de joc, descărcarea unei răutăţi fără limite!...  

Dacă şi fostul preşedinte al României, Ion Iliescu îşi reprimă astăzi atitudinea sa ostilă din trecut faţă de Rege, despre care spune că nu a abdicat, ci a fost abdicat, este de neînţeles tirul atacurilor încărcate de ură asupra Majestăţii Sale, din partea unora, printre care şi preşedintele demis de către popor, Traian Băsescu, atribuirea, printre altele, a culpei umilirii ruso-bolşevice a ţării, fără a se ţine cont de faptul că România a fost silit atrasă la consolidarea sovietizării în Europa, cu o gravă consecinţă, chiar până azi, în primul rând pentru că ideologia comunistă a erodat istoria şi a despiritualizat-o! În opinia detractorilor, evenimentul de la Palat, din 30 decembrie 1947, al cărui curs a avut loc sub somaţie şi şantaj, a fost o acţiune de trădare a Regelui, o consecinţă a slăbiciunii şi laşităţii. Prin această raţiune se explică agăţarea de putere, cu orice preţ, incapacitatea de a înţelege spiritul de sacrificiu care a fost la baza abdicării Majestăţii Sale, sub presiune. Astfel de atitudini alunecă în eroare şi vor fi reprimate de istorie. Dar, pentru fiecare există un peron de gară pe care va coborî cândva.  

Avântarea în analiza trecutului trebuie să aibă în miezul zelului grija pentru adevăr, deoarece prin grote nu se poate ajunge decât la regatul întunericului. Or, cei care atribuie Majestăţii Sale, Regelui Mihai I al României, un rol nefast în istoria României dezvăluie întocmai neştiinţa hrănită cu răutate, faţă de singurul şef de stat astăzi în viaţă, care în timpul celui de-al Doilea Război Mondial era în funcţie.  

Este de neînţeles şi de necrezut că un om ca Majestatea Sa, Regele Mihai I, care a petrecut o viaţă în exil, alături de Majestatea Sa, Regina Ana a României, şi Alteţele Lor Regale Principesele, fără să ponegrească vreodată România şi fără să piardă nici o clipă speranţa într-o Românie Restaurată poate să fie atacat şi întâmpinat, după atâţia ani de exil, cu încă o nedreptate, în propria ţară…! Cu atât mai nedrept, cu cât Familia Regală a României a trăit cu demnitate departe de ţară, fără a fi jefuit bogăţia ei, aşa cum se fac uneori acuzaţii, din neştiinţă şi deopotrivă din ură, din partea unora, şi fără să spună o singură dată, un singur cuvânt rău despre poporul român sau despre România!...  

Regele Mihai I al României, ani preluaţi de la eternitatea munţilor  

 

Ziua de naştere a Majestăţii Sale Regelui Mihai I al României, 25 octombrie vine dintr-o lumină a istoriei, ca mărturie a resimţirii curgerii intime şi solemne pe aşternerea istoriei, a apei izvorului celor care au făptuit-o. Cu ea, cronicile se înrămează în simboluri legitime, care nu sunt numai ale depărtării şi trecutului, ci se perpetuează într-un aer de aur îngreunat numai de floarea şi lumina frunţilor inelate de simbolurile ce încoronează bolţile catedralelor şi pe regi.  

Jubileul de 90 de ani ai Majestăţii Sale Regelui a fost o configuraţie a sentimentelor de contemplare, iubire şi susţinere pentru Coroana Regală, care întipăreşte şi legitimează independenţa, suveranitatea şi unitatea României şi, deopotrivă, pentru Regele în a cărui înfăţişare străjuiesc nouăzeci de ani preluaţi de la eternitatea munţilor!  

Manifestările jubiliare prilejuite de ziua de naştere a Majestăţii Sale au fost complexe, unice, magnifice, toate pecetluite cu aurul unui miez de soare ce a strălucit apoteotic în întreaga zi de douăzeci şi cinci octombrie a anului 2011. Această zi s-a înzestrat pentru istorie cu supremaţia unui cristal în care, toate razele timpului istoric s-au concentrat într-un punct şi apoi s-au proiectat pe cerul viitorului, dând semne că, revenită din adânca istorie a României, naţiunea va dezbrăca mantia plumburie, îmbrumată, a toamnei înârziate într-o gară ponosită a timpului, îşi va curăţa curpenii care vor rodi flori, în puritatea zăpezilor, va visa şi se va reînnoi în primăvara viitoare.  

„României i-a fost dat să trăiască 24 de ore de mândrie, iubire, regăsire identitară şi exemplu impecabil de comportament public!”, a rezumat ASR Principele Radu al României, pagina glorioasă a zilei de 25 octombrie 2011, care va redeschide cartea Istoriei României cu o nouă prefaţă pentru viitor.  

Evenimentele zilei au început cu Sesiunea solemnă a celor două Camere reunite la care, MS Regele Mihai I, s-a adresat naţiunii, de la tribuna Parlamentului, instituţie supremă a democraţiei. Au fost douăsprezece minute de discurs istoric, în care s-au reanimat demnitatea, respectul, speranţa. Europa, lumea, au revăzut pe toate canalele de televiziune o altă Românie care impune respect şi apreciere, iar românii au ascultat un altfel de discurs, un altfel de comportament statal!  

Ziua de 25 octombrie 2011 a devenit un reper de comparaţie pentru cum a fost, dar în primul rând pentru cum ar trebui să pulseze de acum înainte, viaţa parlamentară românească. „Momentul istoric de acum doi ani al discursului Majestăţii Sale Regelui Mihai în Parlamentul României” spune distinsa mArilena rotaru, „a readus speranţa în sufletele românilor, a renăscut bucuria de reîntoarcere la normalitatea distrusă mai bine de o jumătate de secol. Mai presus de cuvinte, s-a înţeles că avem valori, modele, că putem fi puternici prin noi înşine, prin ceea ce oferim: valori umane, spirituale şi materiale. Românii s-au simţit pentru o clipă o naţiune demnă, parte a întregului european. Datorită Regelui!”  

Spectacol de gală la Opera Naţională  

 

A urmat seara de la Opera Naţională Bucureşti, gazdă a unui Spectacol de gală, mirabil, organizat cu ocazia aniversării de 90 de ani ai Majestăţii Sale. Invitaţii au trăit elocvenţa sărbătorii, într-o privelişte mirabilă a ceremonialului regesc. Frumuseţea a fost neacoperită de cuvânt şi nici de imaginea filmului, dincolo de universul real al ochiului şi puterea inimii!  

Gala de la Opera Naţională Bucureşti, din seara zilei de 25 octombrie, a avut înălţimile prelungite din adâncul intim uman, până la lampadarele astrale ale cerului, spre care nicio aspiraţie nu ajunge dacă nu este călăuzită de iubire adevărată şi nemărginită.  

A fost grandios! Au evoluat Orchestra Operei Naţionale din Bucureşti şi Muzica Reprezentativă a Ministerului Apărării Naţionale, conduse de la pupitru de către dirijorii Tiberiu Soare şi lt. Col. Aurel Gheorghiţă. Interpretarea magnifică, orchestrală, a fost sporită în amplitudine elevată şi solemnă prin interpretare vocală de către Nelly Miricioiu, Vlad Miriţă, Teodor Ilincăi. Publicul a fost purtat pe aripile muzicii de operă, întipărind în fiecare bătaie a inimii, iubirea şi susţinerea pentru Majestatea Sa, pentru Familia Regală, pentru Coroana României.  

Regina Sofia a Spaniei, Regele Bulgariei prinţii şi prinţesele lumii, alături de Regele nostru  

 

Au participat Familii Regale din Europa şi din afara ei, personalităţi de prim rang, politice, culturale, ştiinţifice. Seara a avut grandoarea unui eveniment care şi-a trimis spre universalitate pe vestitorii desluşiţi numai în artă, credinţă şi istorie. „Coroana a strălucit în România, pentru o zi!...” afirmă Alteţa Sa Regală Principele Radu al României, prezent alături de Alteţa Sa Regală Principesa Moştenitoare Margareta a României, lângă Majestăţile Lor Regele şi Regina. Au fost alături, de asemenea, Alteţele Lor Principesele României, Prinţul Nicolae, capete încoronate, prinţi şi prinţese de pretutindeni, care l-au omagiat pe Rege, printre care Regina Sofia a Spaniei sau Regele Simeon al Bulgariei. Splendoarea zilei jubiliare de 90 de ani ai Majestăţii Sale Regelui s-a încheiat cu un dineu oficial, în onoarea Majestăţii Sale, la Palatul Casei de Economii şi Consemnaţiuni.  

Va rămâne scrisă în cartea de Istorie, sfântă, a ţării, această zi! Ea va răsfira unde diafane de iubire şi solemnitate, în inimile celor care am trăit-o…!  

Ziua Regelui  

 

Imaginile conducătorilor, suprapuse pe imaginile ţărilor sunt adevăruri pe care istoria universală nu le ignoră, deoarece orice realitate a ei se îndreaptă, fie direct, fie în substrat, la conducătorii statelor. Fiecare popor, de pe oricare meridian şi din oricare timp istoric se depăşeşte pe sine în unele dintre cumpenele propriei istorii, adeseori prin tipul comportamentului conducătorilor, prin valoarea faptelor lor decizionale, deziderate preponderente în care consistă imaginea unui stat naţional, într-o perioadă dată.  

De la Nicolae Ceauşescu, până azi, în continuitate, de vreme ce s-a sperat şi crezut că monarhia a fost înlăturată definitiv, la 30 decembrie 1947, în România (Republica Socialistă România, cândva) s-a statuat o dinamică ireversibilă a gândirii, potrivit căreia, de la omul antic şi până la republicanism, preşedintele ar fi conducătorul cel mai benefic pentru viaţa popoarelor.  

Acest cult rămas într-o adormire senină a conştiinţei politice aliniate haosului naţional începe să fie demitizată de cea mai mare personalitate din contemporaneitate, a românilor, Majestatea Sa Regele Mihai I. Întreaga biografie a Majestăţii Sale nu decurge din constatarea unui timp fixat cronometric pe coordonatele unei etape istorice a Statului român, ci dintr-o analiză exactă a acestei etape.  

Într-o ţară fără un conducător care să-şi arboreze propria conştiinţă într-o stea călăuzitoare a conştiinţei poporului său, ideea de naţiune demnă rămâne fără realitate. Istoria modernă a României dovedeşte ca exemplu elocvent al acestui principiu, regalitatea. Dar ţara, în viziunea contemporană românească republicană înmănuşează între hotarele sale întregul teritorial, totalitatea resurselor umane, economice, culturale şi puterea politică în care se încadrează preşedintele iar regele în acest context este încorporat uneori în mirajul mitic, de către generaţia tânără, în primul rând, mai puţin sau chiar aproape deloc familiarizată cu valorile monarhiei. Rangul statal de rege, pentru această generaţie coboară înt-o noţiune veche reprezentată pozitiv în preferinţa pentru poveste şi denigrator în jocul speculaţiilor clasei politice aservite principiului binelui personal, cu puterea de partea sa.  

Istoria are, însă, elemente convenţionale, adevărul istoric neputându-se adapta scopurilor nimănui. În cazul istoriei României, personalitatea Majestăţii Sale Regelui Mihai I nu poate fi proiectată în definiţii subiective. Adevărul obiectiv despre Majestatea Sa nu se mărgineşte la istoria trecută, ci interferă cu istoria prezentă şi se proiecteză în viitor. Majestatea Sa Regele este o istorie vie din care ipotezele dispar, de vreme ce putem să întrebăm pe făptuitorul ei, de vreme ce îl putem privi, asculta, îi putem surprinde privirea, îi putem primi strângerea mâinii. Înţelesul peiorativ cel mai nejustificabil în ce priveşte personalitatea Majestăţii Sale Regelui Mihai nu are echivalent decât în superficialitate - atunci când se vrea lămurită istoria prin neştiinţă. Ura, în această categorie de judecăţi este o meteahnă testamentară securisto-comunistă.  

Nicicând, nici chiar înainte de 1989, ura nu a fost şi nu e ca uraganul ce nu cunoaşte pacea, aşa cum e în fierea gândului şi în tunetul discursulor unora, azi. Fundamentarea urii lor se inversează din partea poporului pe care îl dispreţuiesc şi cu toate acestea, seva adevărului continuă să nu se transfere natural, de la rădăcină la tulpină, ci convertit în inconştient şi ireal, în incitaţii halucinante, în atac laş, neanticipativ al efectelor pe care istoria le va condamna.  

Aceştia-s servanţii de grup nu numai antimonarh ci şi antipatriotic! Nu există la ei judecată, atitudine şi faptă pe care istoria să le aprecieze altfel decât ca pe o ofensivă cu armele defensivei morale, asupra Regelui urcat de la simpla individualitate, la simbol naţional. Dar ceea ce este statornic în ce îl defineşte ca personalitate umană pe Rege este atitudinea Sa emoţională, căldura sufletească, eleganţa, generozitatea iar ceea ce îl fixează ca mare personalitate istorică este demnitatea, onoarea, patriotismul, drept vocaţii desăvârşite pentru un mare bărbat de Stat.  

O exprimare în măsură să evoce o astfel de personalitate conţine tonalitatea şi substanţa adevărului plin, puterea, exactitatea, ca prelungiri în descriere a unui Rege, ca înfăţişare a tabloului unei etape de istorie căreia i-a fost protagonist. În niciun moment de viaţă al Majestăţii Sale, prezentul nu a avut şi nu are specificul de temporalitate. Prezentul Majestăţii Sale vine de la iluştrii înaintaşi ai Majestăţii Sale, prin perioada înserată în propria viaţă şi se continuă în viitorul României, prin rămânerea Majestăţii Sale în cartea universală a istoriei şi prin urmaşii succesorali ai Majestăţii Sale. Între ei, Alteţa Sa Regală Principesa Moştenitoare Margareta este aşteptată de către naţiune ca regină providenţială a României Restaurate, ceea ce va mărturisi posterităţii că nu a traversat incidental istoria ţării Sale, ci a împlinit-o!  

Începuturile rezidirii temeliei dezansamblate a României moderne îşi au vechime, încă din următoarele zile ale revoltei populare din decembrie 1989. Această operă de restauraţie se înrădăcinează cu mult mai elaborat şi durabil, odată cu participarea la ea a Alteţei Sale Regale Principele Radu al României. Încep astfel să se redeschidă orizonturile strâmtate ale României încătuşate.  

Regele s-a întors acasă. Poporul îl iubeşte, îl aclamă, încearcă să identifice locul, izvorul, originea acestei iubiri. Ele sunt însăşi istoria poporului.  

Regele trăieşte într-un perpetuu prezent. Regele nu a fost niciodată plecat! Deşi a trăit jumătate de veac în marea fiartă de furtunile exilului, nu a devenit nici pentru un singur moment un Saturn care să-şi devoreze proprii copii. Niciodată, Majestatea Sa nu şi-a vorbit de rău poporul şi ţara. Majestatea Sa Regina Ana şi Alteţa Sa Regală Principesa Moştenitoare mărturisesc azi că România nu a lipsit niciodată din memoria Regelui, că Majestatea Sa Regele nu s-a aşezat niciodată la masă, în timpul exilului, fără să povestească ceva despre ţară, că ţara Majestăţii Sale şi poporul Său au existat dintotdeauna în imaginea Familiei Regale a României, prin tabloul păstrat viu şi înfăţişat zilnic de către Rege.  

Fără a fi un mozaic, viaţa Majestăţii Sale Regelui Mihai nu a fost nici unidimensională, nici omogenă, ci un capitol de istorie plin de evenimente cruciale pentru România, o odisee amară, plină de nedreptăţi nesfârşite, o existenţă trecută prin perioade marcate de sentinţele lipsurilor materiale, înstrăinării, aruncării în diversiunile securisto-comuniste, de umilire, acuzare, atac verbal cu ură bestială. Faţă de aceasta, Regele şi-a păstrat demnitatea şi nu şi-a pierdut iubirea de ţară şi naţiune.  

Printre deciziile capitale pentru ţară, ale Regelui se numără trecerea României de partea Alianţei, împotriva Axei, către deznodământul celui de-al Doilea Război Mondial. Cea mai mare şi meschină nedreptate asupra Majestăţii Sale a fost abdicarea prin forţă şi şantaj, din 30 decembrie 1947. Dar, nimic din ce a întâmpinat într-o viaţă grea, care ar slăbi rezistenţa spirituală a altcuiva, nu l-a împiedicat pe Rege să iubească România şi să spere în eliberarea ei.  

Tot ce e substanţial în sufletul omenesc se încarcă de putere prin speranţă şi iubire. Acestea au întărit pe Rege. După marile măsuri ale mitocăniei care vor indigna mai târziu istoria însăşi, a venit şi vremea ca ele să-şi piardă susţinerea duşmănoasă de oriunde ar veni, încetându-se cu periodicitatea loviturilor de culcare la pământ a valorilor perene ale României. Între cursul istoriei şi cursul vieţilor omeneşti, Majestatea Sa Regele Mihai aşează o columnă a vocaţiei, demnităţii şi iubirii! Orice praf întărit pe munte se dislocă. Muntele rămâne! El nu merge spre dispariţie, el urcă spre eternitate. Întocmai, faptele mari se înţeleg şi se judecă prin finalitatea lor istorică. În ele e găsită baza solidă faţă de care raţiunea omenească va calcula în timp dacă au avut calitatea benefică umanităţii.  

Astfel, personalitatea Majestăţii Sale Regelui Mihai I al României deschide drumul spre conştiinţele românilor, rechemate după 1989 în armonia raporturilor raţionale dintre oameni şi dinspre ei, spre Rege, spre Coroană ca o mare compensaţie de aur pentru un popor ţinut în întuneric, ce se va regăsi pe sine, îşi va regăsi istoria, îşi va regăsi Regele!  

Majestatea Sa Regele Mihai este un simbol al continuităţii transcedentale şi eterne a tradiţiilor monarhice ale României, o verigă de aur a Familiei Regale a României, o strajă a civilizaţiei şi binelui material şi spiritual al naţiunii române de mâine, un încheietor de pace între oameni care pun puterea înălţării deasupra urii, efemerului şi fricii.  

Pentru toate acestea, Majestatea Sa Regele Mihai I al României trebuie să fie nominalizat la Premiul Nobel pentru Pace. Pentru toate acestea, naţiunea ar trebui să ceară prin reprezentanţii săi legitimi în Parlamentul României, revenirea la Constituţia monarhică şi, prin urmare, la Monarhia Constituţională. Pentru toate acestea, intelectualii României, Academia Română, instituţiile culturale, artiştii, vârfurile din toate domeniile trebuie să exprime criterii de îndreptare a prejudiciilor şi omisiunilor istorice, să se însumeze într-o forţă elitară, aşezată în fruntea naţiunii pentru călăuzirea ei spre ieşirea la lumină!  

În fiecare an, când ne aniversăm Regele, pe 25 octombrie ne înflorim sufletele cu iubire şi speranţă! (Aurel V. ZGHERAN aurel.vzgheran@yahoo.com)  

 

 

Referinţă Bibliografică:
Regele Mihai I. Un Rege abdicat / Aurel V. Zgheran : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1026, Anul III, 22 octombrie 2013, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2013 Aurel V. Zgheran : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Aurel V. Zgheran
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!