Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Compozitii > Mobil |   


Autor: Ştefan Lucian Mureşanu         Publicat în: Ediţia nr. 1026 din 22 octombrie 2013        Toate Articolele Autorului

REFLEXEALE IPOSTAZELOR VITEJIEI CAVALERULUI ŞI VOINICIEI HAIDUCULUI ÎN EVULUI MEDIU EUROPEAN
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

REFLEXEALE IPOSTAZELOR VITEJIEI CAVALERULUI ŞI VOINICIEI HAIDUCULUI ÎN EVULUI MEDIU EUROPEAN  

Ştefan Lucian Mureşanu, PhD  

 

Motto: Necessitas non habet legem. Effugere non potes necessitates, potes vincere! (Seneca, Epistole, 37, 3)  

 

Cuvintecheie:Evul Mediu latin,cavaler,voinic,viteaz, haiduc,războinic, epopee  

 

 

1. Încercare de etimologizare a sensului cuvintelor vitejie şi cavaler  

 

În susţinerea teoriei sale,privind unitatea culturii europene, pornind de la ansamblul care a fost Evul Mediu latin, Ernst Robert Curtius spunea: geometria demonstreazăprin figuri, filologia prin texte. Reflectând asupra acestei sintagme şi a titlului lucrării, a definirii conceptelor diferitelor ipostaze de fapt ale omului sau, mai bine spus, ale anumitor oameni care s-au încadrat în aceste tipare, am fost nevoiţi săapelăm la multe dintre obiectivele de analizăale acestor situaţii: familie, educaţie, morală, cultură, religie etc. Am avut la îndemânătexte din literatura popularăşi cultămedievalăşi am constatat că,atunci când necesităţile societăţii umane au cerut-o, au introdus în vocabularul european o titulaturănouă, evoluatăprin manifestări, care nu este însă sinonimăcelei de cavaler însă apropiată uneiadintre cele mai vechi virtuţiomeneşti,vitejia. Acestei noţiuni i s-auadăugaut, pe lângăfaptele de eroism, pioşenia şi curtoazia. Cuvântul cavaler desemna un titlu nobiliar,conferit celui care se remarca prin fapte măreţe de arme şi credinţă.Moştenit în lumea medievalăoccidentalădin limba latină, eques,-itis, mult mai apropiat fonetic de caballaricius, substantiv adjectivat, folosit atât în Apusul cât şi în Centrul Europei Medievale. În limba franceză, nobilul act de vitejie va deveni chevalier, în italiană, cavaliere, în limba spaniolăcaballero. În limba română, în acea perioadă, conceptul va fi preluat cu înţelesul de călăreţaşa cum era folosit în latină. În slavă,cuvântul cavaler era sinonim cu vitez, vityaz, alăturându-se vocabularului românesc ca un apelativ prin care se evidenţia atât puterea fizică, iscusinţa mânuirii armelor în ideea distrugerii existenţei adversarului, cât şi înţelepciunea acumulatăprin aprige strădanii. Viteazul era războinicul ce trecea treptele iniţierii, maturizat prin grele încercări. Am subliniatideea căvitejia era o calitate superioarăvoiniciei. Voinicul era tânărul tentat la sacrificii negândite profund şi aceasta o putem observa atât în basme cât şi în epopei, balade, doine dedicate acestei stări de fapt. Voinicul era tânărul necopt[1] doritor de înfăptuiri măreţe, cu o putere muscularăşi isteţime nepuse încăla încercare, acele trepte ale iniţierii care urmausădezvolte intelectul, înţelepţiunea, starea de a medita şi analiza rezultateloracţiunii. Apelativul voinic îl putem asocia mai mult lumii basmelor ce ţine de ciclul încercărilor grele, în care eroul trebuia săîndeplineascăisprăviextraordinare a căror realizare devenea posibilăcu ajutorul unor însoţitori năzdrăvani sau unor animale recunoscătoare.  

Am circumscris definiţiile celordouăconcepte,menite săscoatăîn evidenţăcurajul bărbătesc elogiat în istoria evului mediu şi hiperbolizat în literatura popularăatât europeană, cât şi a lumii. Vitejia am conceput-o ca pe un act conştient,civilizat, materializat în planul de acţiune al combatantului, ca pe un rezultat al unor trepte de iniţiere instituţionalizate, trecutăprintr-o şcoalăaformăriiconştiente a unuimod de a răspunde unor conflicte de anvergură. Cavalerul se putea numi viteaz numai dupăce îşi însuşea cunoştinţele de apărare şi atac în cadrul instituţiei ce purta numele acestui titlu, desăvârşindu-se pe câmpulde luptă. Viteazul nu era singular, el se remarca dintr-un grup, mânuind cu pricepere armele din dotare şi lupta pentru o cauză. Cavalerul era războinic, iubitor de Dumnezeu şi manifesta respect vădit faţăde instituţiile bisericeşti, nu ar fi cutezat săfacăvreun rău copiilor, bătrânilor sau femeilor. Ştia săfie galant şi săiubeascăfemeia cu patimă. Avea milăde cei săraci şi îi ajuta în diferite împrejurări. Cavalerii erau vitejii Occidentului şi ai Imperiului Bizantin, atâta timp cât a durat acest imperiu. Vitejia a însumat toate celelalte sinonime, care au reflectatatât frumuseţea fizică,cât şi înţelepciunea bărbatului iniţiat ca războinic, ca trăitor definit al bărbăţiei, curajului, eroismului, neînfricării. În scrierile balcanice şi carpato-dunăreano-pontice, viteazul a devenitsinonim cu haiducul, războinicul plaiurilor, al libertăţii măsurate în fapte care,de multe ori,constituiau fărădelegi împotriva celor care încălcau legea.  

Războnicii evului mediu îşi cunoşteau foarte bine priceperea în mânuirea armelor, stimându-se şi, totodată, temându-se de iscusinţalor, în timpul atacului: La arbaletă, cel mai bun e englezul, care cu o singurăsăgeatăstrăpunge armura dintr-o parte într-alta şi nimereşte porumbelul de la o sutăde paşi. Cehii pălesc straşnic cu baltagul. Nimeni nu-l întrece pe neamţla spada cu douătăişuri. Cu o singurăloviturăde şpang, elveţianul sfarmăun coif. Dar cavalerii cei mai grozavi sunt cei care vin de pe meleagurile Franţei, luptând în acelaşi timp şi călare şi pe jos.[2]Aceste caracteristici, pe care le-am prezentat mai sus, sunt specifice noului tip de cavaler, am putea spune a celui iniţiat, şcolit, care îşi va pune amprenta pe întreaga categorie odatăcu anul 1200. Henric I Liberalul şi soţia sa Marie de Champagne au fost cei dintâi care au inoculat contemporanilor lor noul tip de cavaler cu principii ce îl identificau ca pe o necesitate socialăşi politicăa acelui timp. În consens cu noua identitate, Henric se va angaja cu rectiliniaritatea ideologiei cavaleriei, pe când Marie va căuta săgăseascăliantul dintre ideea rece şi concreteţea finalităţii,cu sentimentul şi conduita. În urma acestui demers conştient şi dorit de momentul evolutiv al instituţiei cavalereşti, aceastaa putut deveni o formăde existenţă, făcându-se în acest mod pasul de la practicarea la trăirea cavaleriei. Finalitatea acestei acţiuni a dus la definirea completăa statutului cavaleriei şi a transmiterii în literaturăa ideologiei acesteia, oferind modele literare. Personalitatea lui Hugues de Payns va fi de referinţălocală, poetul recurgând la o suităde sublimări ale omului real Hugues de Payns[3], ale cărui înfăptuiri conţineau, neesenţializate, coordonatele tipologiei-model, definind, în totalitate, modelul slujirii finalităţii noii ideologii cavalereşti.  

 

2. Instituţia cavaleriei în Evul Mediu european  

 

Voinicia ar putea justifica instituţia haiduceascăca mod de comportare a personajului. Voinicul era singular şi adept al conflictului trecător. Era călăuzit de propriile instincte, când nu se alătura vreunui grup cu care să-şi împărtăşeascăidealul revoltei sale. Îl vom întâlni în cântecele bătrâneşti româneşti, greceşti, sârbeşti, bulgăreşti, în special în zona Balcanilor, dupăcum Ovidiu Papadima îl înfăţişeazăpe haiduc în lucrarea sa Literatura popularăromână(p.122, EPL, 1968): în plinăacţiune, răzbunând nedreptăţile, luptându-se cu potera, învingând sau căzând, copleşit de trădare sau de superioritatea numericăa urmăritorilor, cu o viaţăaspră, îndepărtatăde lumea celor dragi, de casa şi de satul natal. În câteva cuvinte sugestive folcloristul a creionat motivul care l-a împins pe fugarul satului sădevinăun cavaler al codrului. Acolo unde migraţia triburilor hunice şi turce şi-au pus amprenta prin jaf şi crime, cultura şi civilizaţia popoarelor, care au intrat în  

Spade, începutul sec. al XIII-lea contact cu aceştia, s-au depărtat de cultura europeanăa vestului, acceptând, de multe ori, modul cu totul străin de viaţăal lumii stepelor.  

Despre calităţile cavalerului, unul dintre creatorii beletristicii lumii medievale scria: Mult aprecia recompensele, la fel şi gloria / şi mult şi-a dorit să-şi facăfaptele celebre. / Iar de era respectat în mod curtenesc, / Oferea îndeajuns protecţie prin propria-i nobleţe. / Astfel a trăit şi a domnit, / Încâti-a întrecut pe toţi ceilalţi principi / Prin curtenie, vitejie, /Putere şi mărinimie.[4] Şi momentul luptei, al întâlnirii dintre viteji este astfel prezentat: Lovind adesea în scuturi, caii cu-avânt strunesc / Şi unul către altul în iureş năvălesc; / Se-ndreaptă-ndatăiarăşi cu salturi înapoi / Şi spadele-şi încearcăîn luptăgrea vitejii amândoi.[5]Un adevărat ritual pe care numai cei iniţiaţi îl cunoşteau, precum aceşti doi cavaleri viteji cărora nu le păsa de viaţă.  

Dan, capitan de plai Înainte de întâlnire se ţintesc, erau scrutători şi căutau fiecare locul slab al oponentului pentru a-l lovi; îşi studiaudin ochi trăinicia armurilor, a scutului, a figurii. Dacăerau apropiaţide vârstăşi de condiţie nobilăapărea, din partea fiecăruia, o dorinţăvirilă, dură de a învinge cu orice preţ pentru a-şi umili adversarul. Încleştarea de pe câmpul de luptăera aprigă: El calului dăpinteni, îl lasă-n a lui vrere, / Se duce şi izbeşte păgânul cu putere. / Îi frânge scutul bun şi platoşa-i destramă, / Despicăpiept şi oase-i zdrobeşte, fărăsamă, / Şira spinării-i rupe, atât de-adânc împinge / Lancea, şi cu ea suflarea-n piept îi stinge, / Apasăfierul tare şi trupul îl clăteşte, / Cu-o opintire bunăla pământ îl trânteşte, / În douăjumătăţi ceafa i-a despărţit.[6]Cavaleria grea din perioada Evului Mediu Timpuriu avea ca principal constituent un acoperământ din fier, o armură lamelară numită catafract (în lb. greacă Κατάφρακτος, „acoperit cu fier“), component ce proteja călăreţul şi calul de atacul agresorului. Armele de luptă includeau lancea, arcul, sabia şi, adesea, toporul. Atât cavalerii creştini cât şi războinicii musulmani aveau conştientizată credinţa că puterile divine erau alături de ei, iar lupta lor era una dreaptă, chiar dacă ucideau fără milă. Miles Christi (soldaţii lui Hristos) nu luptau numai în numele lui Hristos, cât, mai degrabă, cu tentaţiile şi cu demonii, existând obiceiul de a-i asimila pe aceşti războinici creştini atât cu sfinţii eremiţi din deşert, cât şi cu călugării.  

Când nu se aflau în vreun conflict armat cavalerii nu purtau armurile decât la ceremonii, când porneau către oraşelemari sau castele, ca oaspeţi ai unor persoane de seamă. Dupătrecerea porţilor cetăţii era obiceiul ca acele straie metalice săfie scoase, pentru căînsăşi gazda îi invita pe oaspeţi săfacăacest gest, rostind cuvintele sacramentale: Scoateţi-văarmura, nobile domn, căci aţi venit la prieteni!(Henryk Sienkiewicz, Cavalerii teutoni, 1962:45).  

În nordul Franţei, în Italia,dar cu precădere în Germania, cavalerul îşi diviniza armura, turnirul şi câmpul de luptăîntocmai unei iubiri dăruite unei femei. În aceste ţări vestice ale Europei, cavalerismul era de neconceput fărănobleţe, ne spune istoricul german Otto Kahn, în studiul său, Cruciada împotriva Sfântului Graal: Doar un nobil care putea pleca la război pe cal şi călăreţii i înarmaţi erau consideraţi cavaleri adevăraţi.Tot el consemneazăcăîn Occitania războinicul,viteazulcavaler, îşi avea sălaşul în munţi şi în păduri, precum Ursan şi Dan, sihaştrii din Carpaţi: Bătrânul Dan trăieşte ca şoimul singuratic / în peşterăde stâncă, pe-un munte păduratic.[7]  

 

3. Începutul conştientizării conceptului de patrie  

 

Primelecinci secolealeînceputuluimileniului unu al erei noastre, pentru lumea mediteraneană,auînşiruirede interpuneri umane cu obiceiurile, datinile, ritualurile lor mistice, primitive. Acolo trăiau grupurile de popoare nomade, barbare, ce respectau cu stricteţe vechile legi ale clanurilor, sfidătoare însăfaţăde cultura celorlalte popoare stabile, în special cea greacăşi romană, pe ruinele cărora s-au aşezat pentru locuire în noile patrii.  

Conceptul patrie, folosit înainte în lumea romanădoar în cazul câtorva oraşe, va fi utilizat în lumea evului mediu timpuriu pentru a delimita marile regiuni locuite de popoarele germanice. De la începutul secolului al VI-lea, regatul vizigot a fost numit adesea patria Gothorum. Înjurul anului 600, Burgundia şi Austrasia au devenit la rândul lor patrii, în timp ce o a treia entitate, cea mai importantăpentru istoria Franţei, a început săse contureze din ce în ce mai puternic, numindu-se, în cele din urmă, Francia. Alţii însă se pare căau denumit-o mai întâi Neustria.  

http://www.lovendal.net/wp52/wp-content/uploads/2011/01/Mahomed.jpg Începând cusecolul al VII-lea, pe harta Europei, se vor putea distinge hotarele marelui regat franc (regnum Francorum), compus la rândul lui din alte trei regate (tria regna): Neustria, Austrasia şi Bourgogne, un mic regat franc ce nu trebuie confundat cu vechiul regat burgund.  

Cu ardoarea acestui concept al hegemoniei uneia dintre patrii, douămari evenimente au zguduit lumea de atunci a încercatei noastre planete. Primul, conştientizarea tot mai puternicăa creştinismului, ca religie unicăa europenilor,iar al doilea mahomedanismul.  

Spre sfârşitul secolului al IV-lea, vocea orfanului lui Abdullah, Mahomed[8], venită din pustiulcaremărgineşte Marea Roşie, le-a vestit semenilor arabirevelaţia prin care doi îngeri îi vorbeau despreexistenţa unui singur Dumnezeu. Arhanghelii îi spuneau să ceară neamului lui săpărăseascăvechile divinităţi şi marele Monolit pe care strămoşii şi părinţii lui îl adorau. Vestea existenţei unei singure puteri deusienea înflăcărat cu o violenţăneobişnuitălumea unei mari părţi a planetei, de la hotarele Indiei şi pânăla porţile din Cathay, din ascunzişurile trecătorilor Caucazului, din Egipt şi pânăîn Andaluzia.  

De la începutul său, valul musulman va năvăli peste valea stâncoasăa Ierusalimului, înghiţind pânăşi mormântul lui Hristos.  

Psihosocial, din acel moment al venirii profetului arab, lumea avea săse divizeze,conceptual,în douămari grupări religioase: creştini şi mahomedani. Puterea energeticăa celor care îl vor urma peIisus Hristos, ca fiu dumnezeiesc, şi Mahomed, ca profet al unui numeros şi îndoctrinat popor,însăal aceleiaşi forţe superioare a Universului, o vor folosi înconceptul distructiv al civilizaţiei umane, ca adoratori ai morţii şi ai unui joc obscur de interese, atât din partea lumii europene cât şi din partea lumii arabe. Cruciadele au fost cele care au dat girul scăldării pământului în sânge, care a curs fărăîncetare o lungăperioadăde timp a EvuluiMediu. Ura a fost cea care a pus stăpânire pe întreaga seminţie: Franceziisuntpuţini, loviţi-i dar degrabă. / Şi cei ce-aici vedeţi nu sunt de nicio treabă; / De Carol n-o săfie niciunul mântuit, /Venitu-le-a azi ziua obşteascăde sfârşit[9]îndeamnăla moarte un sarazin care nu este mai prejos faţăde un creştin: Cu pintenii de aur fin calu-şi înteţeşte, / Aleargă, pe păgân cât poate îl izbeşte. / Îi sfarmăscut, apoi platoşa îi sfâşie, / Cu ţeapa îi străpunge trupul, plin de mânie, / Apasăcu nădejde, pe calu-i îl clăteşte, / Cu coada ţapei lui în drum mort îl trânteşte[10].  

Spre sfârşitul secolului al IV-lea creştinismul se dezvoltase mult în interiorul comunităţilor săteşti şi urbane, din vremea aceea, impunându-se ca religie unicăîn Europa. Putem consemna faptul că, la începuturile sale, societatea medievalăfiinţa ca o comunitate de întemeietori, de modelatori de grup, întrucâtva constituit de mănăstirile benedictine. Patriarhul monahismului apusean, Sfântul Benedict[11], a rânduit un şir de mici comunităţi, perfect autonome economic, fapte măreţe ce l-au făcut pe papa Paul al VI-lea să-l declare patron al Europei. Din sălaşul său, de pe Monte Cassino, vor coborî,de-a lungul timpului, în grupuri, prelaţi de toate vârstele, oţeliţi prin muncăşi rugăciune, deschizând sute de astfel de aşezăminte pe întreg cuprinsul continentului. Pe atunci, încă exista unită biserica lui Iisus Hristos. Toate aceste lăcaşuri de credinţăerau asemănătoare celui unde călugării se educaserăca discipoli ai lui Hristos, care, în vremuri de grele frământări, au rămasbastioane vii de evlavie, culturăşi civilizaţie. Prin ucenicii şi urmaşii săi, sfântul Benedict de Nursia a intrat în rândul marilor binefăcători ai Europei, ai Bisericii, ai omenirii. Psaltirea de la Monte Cassino, una dintre cărţile sfinte scrisăpe la începutul secolului al XII-lea, în stilul numit benedictin,folosit pentru prima oarăîn vremea propovăduirii patriarhului Benedict,reprezintă pagini cu o bogată coloratură, iar în miniatură figuri animale.Năvălirile nomazilor,urmate de incursiunile vikingilornecunoscători ai civilizaţiei creştine, vor distruge oraşele şi,odatăcu ele,unicele centre de cultură. Resturile moştenirii culturale clasice vor supravieţui în mănăstiri, singurele locuri unde încăse mai putea studia şi în care existau şcoli bine organizate.  

 

4. Istoria generală a unui popor şi istoria sa literară  

 

În continuare,vom încercao evaluare a acestei epoci, cuprinsăîntre începutul secolului al VII-lea şi primele decenii ale secolului al XII-lea.Prin raportare la contextul european şi la noile probleme care se impun în periodizarea literaturii europenenu vom ignoraspecificul artei,în general, al artei cuvântului,în special, dar nicidiscuţia despre autonomia valorilor estetice, ca principiu important. Ce-i drept,uneori decisiv, de diferenţierea fenomenului literar ne propunemsă ţinemcont de existenţa unor raporturi complexe foarte strânse între istoria generalăa unui popor şi istoria sa literară. Istoria literară nu este un fenomen, ci un concept bine pus la punct de către exegeţii care se apleacă asupra studiului naşterii creraţiei literare în sine. Istoria literară este un domeniu al creaţiei spirituale, al consumului energetic al unui popor şi este consideratăaspectulparticular al istoriei generale a unei naţiuni. Pentru a semnalaexistenţa distinctă, restricţiile în timp, configuraţia specificăa epocii în care apar primele manifestări literare, vom ţine cont, pe de o parte, de motivele exterioare de ordin istoric, economic, social, lingvistic, spiritual, religios şi politic, care au determinatspecificul epocii.Vom studia conexiunilestrânse şi variate, care se aflăîntre textele scrise în aceastăperioadă şi,de asemenea,atmosfera care le-a creat punctulcomun în legăturaideilor, a valorilorintelectuale şi estetice pe care aceste lucrări le pretind, acordulcriteriilor în istoria internăşi externăa literaturii.  

Din conţinutul scrierilormedievale ale secolului al IX-lea, vom observa că societatea (S) era văzutăca o piramidăstratificatăpe trei etaje ierarhice şi valorice (fig.1.).Adalbert de Laon a definit, la începutul secolului al XI-lea, cel mai clar aceastăierarhie tripartită, ca avându-i în frunte pe clerici, oratores (o), cei care se rugau, urmaţi de cavaleri, belatores (b), sau cei ce se luptau, pentru ca pe ultimul loc săfie situaţi ţăranii, negustorii, meşteşugarii, laboratores (l), cei care munceau[12].  

 

societatea celor trei stări  

 

S = o + b + l  

oratores (o)  

 

belatores(b)  

 

 

laboratores (l)  

 

 

 

 

 

Fig. 1-Societatea Medievală a secolului al XI-lea  

 

Vom căutasăne referim la aceastăsuccesiune valoricăordonatăchiar de oamenii acelei perioade de timp,la care se referă studiul nostru,şi nicidecumde istoriografia contemporanăcare,de prea multe ori,a căutatsăîncorseteze istoria,de mult trecută,în precepte sau comandamente politice perene.Am abordat şi o tematicăce am dori săreflecte aspecteledefinitorii,pentru toate celetrei categorii sociale ale evului mediu, pe care le enunţăm în fig. nr.1 şi instrumentele lor: armele şi echipamentul militar, apanajul şi simbolul cavalerului medieval; altarul, simbol al clerului şi punctul central al vieţii spirituale creştine medievale, ambele plasate în mediul liber ţărănesc şi orăşenesc.  

Majoritatea celor fărăreligie încăse mai comportăîn mod religios (fărăsă-şi dea seama). Nu este vorba doar despre superstiţiile sau tabuurile omului modern, care au, toate, o structurăşi o origine magico-religioasă. Dar omul modern care se simte şi se pretinde areligios încămai dispune de o întreagămitologie camuflatăşi de numeroase ritualisme degradate. ...serbările ce însoţesc Anul Nou sau instalarea într-o casănoprezintă, laicizat, structura unui ritual de reînnoire. Acelaşi fenomen se observăcu ocazia serbărilor şi a veseliei ce însoţesc căsătoria sau naşterea unui copil, obţinerea unei noi slujbe, o promovare socialăetc[13].  

Privim lumea feudalăca pe ceva străin de noi, dar nu ar trebui săfie aşa pentru cănoisuntem o continuare a tot ceea ce au avut şi ne-au dat genetic, material şi spiritual anume, avuţia lor penetrantă. Nu diferim cu nimic de oamenii Evului Mediu, ci doar prin aparatura şi tehnica sofisticatăcare ne-au depărtat de la cugetare. Diferenţa dintre ei şi noi este aceea cămedievalii erau mai umani, noi mai robotizaţi. Oamenii resping istoria din ignoranţăşi de frică; neînţelegerea şi necunoaşterea istoriei le insuflăteamăde ea, iar teama, la rândul ei, îi îndeamnăsăo ignore premeditat. Creatorul anonim, făuritor de idealuri, uneori greu realizabile, dăistoriei creaţii literare pe care le lasăexegeţilor săle disece. El înteţeşte focul imaginaţiei pe care, de altfel, istoria îl porneşte. Creatorul popular realizeazăo lume a lui de care este convins cătoţi cei ce stau să-l asculte o vor aşa, cu toate căei cunosc, de multe ori în profunzime, evenimentul real.  

http://warandgame.files.wordpress.com/2007/12/gothicarm-1.jpg Pentru a-şi crea un confort sufletesc, iluzoriu, în locul istoriei, care nu le place sau de care se tem, oamenii au inventat o alta, imaginară, cum şi-ar fi dorit-o pentru propriul suflet, străinăde propria lor existenţă. Aceasta era o atitudine orientatăîmpotriva cursului firesc al istoriei şi nu putea duce decât în impas.  

Citireacreaţiilor literare esteo activitatetot atât de adevăratăca şi cunoaşterea realităţii celor întâmplate. Lectorulîşi alege propria informaţie, starea pecare odoreşte. Intrarea în normal e posibilănumai prin ruperea cercului vicios, adicăprin asumarea curajului de a vedea istoria aşa cum s-a produs în realitate şi a o valoriza. În ce măsurăeste aceasta cu putinţă, în orice caz, cum se realizeazăacest deziderat, vom vedea luând ca exemplu o situaţie pe care o vom examina în rândurile de mai jos.  

Fig. Nr.3 La o analizămai atentăa medievismului european, odatăcu conştientizarea conceptului de creştinism, constatăm căiubirea de patrie va cunoaşte trei etape. În limbalatinăpatriaînsemnândţara tatălui,iar a fi patriot echivala, pentru cavalerul medieval, cu a-i fi loial nobilului, celui căruia îi aparţinea pământul din care se hrănea, pe care îl iubea şi unde trăia ca vasal, exprimând, în primul rând, credinţa faţăde Dumnezeu. Odatăcu izolarea tradiţiei cavalereşti medievale, dupăCervantes,patriotismul semăna, tot mai mult, cu ceea ce era,pânăîn trecutul recent,ataşamentul faţăde statul căruia îi era supus sau cetăţean şi faţă de o constelaţie de valori locale. Cavalerul trăiaîntre violenţăşi pace, sânge şi Dumnezeu şi aveadorinţa sădevinăCavalerul lui Hristos. Reconquista[14] spaniolăşi cruciadele au deschisun vast câmp spiritului cavaleruluide aventură. Eltrebuia săse considere ca legat prin cuvânt faţă de seniorul său şi sănu divulge nimic din ceea ce i se încredinţa, chiar cu riscul pierderii vieţii. Trebuia săsprijine pe cel slab, sălupte contra nedreptăţii şi săserveascăcu deplinăcredinţăpe seniorul său. Cavalerul, precum călugărul, luptaîmpotriva Diavolului, dovadăfiindordinele călugărilor-cavaleri. Duşmanii lui Dumnezeu puteau lua forma unor eretici, cotropitori, sau musulmani. În conceptul de cavalerism, e greu sădistingi partea mitului de cea a realităţii, consemna într-un studiu despre evul mediu timpuriuPierre Bonnassie[15], fapt care ne face să observăm că analiza operelor literare riscă, de multe ori,să-l împingăpe istoric în eroare. Demersul esenţial al unui cercetător este acela de a confrunta întotdeauna documentele istorice, care confirmărealitatea(hărţile,documentele juridice) şi apoi analiza textelor literare.  

Confruntând textul operelorliterare,relative la cavaleri,cu documentele oficiale, am pututevaluadistanţa care a separat cavaleruldin imaginarul medieval, de cumafostel în realitate.Faţă de această constatare s-a ajuns la concluzia că istoria este o artăa disputei,iar literatura o măiestrie a imaginaţiei creatorilor,în care istoria poate fi tot atât de veridicăîn imaginarul emiţătorului ca şi a receptorului. Toate aceste mărturii depinzând însăde mesajul pe care autorul reuşea, prin modul de interpretare al textului, săfie receptatde către cei care ascultau naraţiunea.  

Nimic nu reveleazămai bine vocaţia pur războinicăa clasei conducătoare a evului mediu decât versurile cunoscutului trubadur Bertrand de Born[16]. Mobilul acţiunii războinice a fostîn realitate jaful: Acelea vor fi vremuri bune: Când vom lua toatăaverea cămătarilor, / Când pe drumuri nu vor mai umbla căruţele în timpul zilei, fărăsăse teamăde nimic, / Nici negustorul ce porneşte spre Franţa, / Acela va fi atunci bogat / Care va şti mai bine săse înfrupte.Conduşi de un asemenea ideal în viaţă, cavalerii, nobili cu proprietăţi reduse,au devenito masărătăcitoare de războinici, căutând aventura şi prada.Erau gata săîşi ofere serviciile contra unei sume considerabile de bani: Eu pot să văajut. / Am deja scutul pe umăr şi coiful pe cap. / Dar fărăbani cum săpornesc la luptă?,îi spune un cavaler contelui de Poitiers. Asemenea moravuri au dus, într-o perioadă de timp a evului mediu timpuriu,la dispreţul vieţii şi măririi suferinţelor umane, la încălcareajurământului faţă de nobil, la masacre, mutilări şi devastări: Nu este război adevărat acela fărăfoc şi sânge, spune cinic Bertrand de Born, consemnând faptul căsocietatea feudalăavea un caracter militar. Patriarhul latin al Ierusalimului, Etienne de Chartres, descria astfel un portret al unui cavaler monastic:...Acest cavaler al lui Hristos este un cruciat angajat permanent într-o dublăluptă: împotriva cărnii şi a sângelui, împotriva forţelor spirituale din ceruri. El înainteazăneînfricat, acest cavaler etern veghetor. El şi-a acoperit pieptul cu cămaşa de zale, iar sufletul şi l-a întărit în armura credinţei. Apărat de aceste douăpaveze el nu se teme nici de oameni, nici de demoni. Dacăla începutul formării lumii medievale cavalerul se punea în slujba seniorului în contra unei sume de bani, dar şi a altor facilităţi precum castelul seniorial, profitând din plin de aceste binefaceri, odatăcu creştinarea se conştientizeazăvaloarea de apărător al credinţei în Iisus Hristos, cavalerul nemaifiindun trăitor al lumii de jos, ci un reprezentant al clasei nobiliare. Odatăcu formarea imperiului carolingian conceptul de cavaler va dobândialte valenţe. Curajul acestuia avea să fie supus unorîncercări dificile, oricare ar fi fost titlurile sale de nobleţe, deoarece accesul la acest ordin rigid era pretenţios şi greu.  

Un cavaler nu era obligat săfie bogat, cu toate căavea,în general,destui bani pentru a face faţănevoilor sale, pentru a-şi întreţine caii, scutierul şi pe cei câţiva armurieri. Ovidiu Drimba nota una dintre mărturiile privind calitatea de cavaler, prin care afirma căaceasta nu a fost niciodatăidentificatăcu cea de nobil: a fi nobil şi a fi cavaler erau douăsituaţii care se întrepătrundeau, se completau, dar nu se identificau total[17].  

 

5. Războinicul medieval şi dreptul lui de a se lupta  

 

În primele creaţii chansons de geste, cuvântul vasal era sinonim cu războinic,iar întreaga viaţăfeudalăera organizatăşi orientatăspre război. Războinicului i se mai spunea şi luptător aprig. Conceptul de luptătorreleva tot ceea ce un viteaz cunoştea în arta luptei corp la corp sau a celei cu armele din dotare: suliţă, buzdugan, sabie, scutul pentru apărare, spadaşi toporul. Nu erau de ajuns mânuirea armelor sau apărarea corpului în opoziţia directăcu adversarul,dacănu dovedea îndrăzneală, agerime, însumate în apelativul adjectival aprig: aspru, nemilos, nestăpânit, înverşunat, puternic. Dorinţa de a-iomorîpe toţi aceia care nu i se închinau lui Dumnezeu ne coboarăîn timp, de unde altfel s-a şi transmis în gena noastrăumană, evidenţiind, psihologic, actul de a ucide al omului. Şi dacădin cele mai vechi timpuri, omul primitiv a simţit nevoia să-şi subordoneze viaţa unui orizont sacru, era firesc ca violenţa lui săîmbrace aceste forme de manifestare. Violenţa, provenitădin străfundurile ancestrale ale subconştientului la omul primitiv, nu era lăsatăsăia forma unei energii, care sărăbufneascăsub impulsivitatea unor trăiri de moment, ci era încadratăunui canon de manifestări, ce puteau săevite confruntarea directă. Astfel, studiile lui E. E. Evans, renumit antropolog, confirmăexistenţa, de-a lungul Nilului a unor triburi unde, în paralel cu societatea umană, funcţiona şi o societate bovină, care pare săfi copiat ca nume, specificităţi tipologicealeindiviziloracelei comunităţi. Ceea ce credem că trebuie consemnateste faptul că, în momente deosebite de tensiune, care apăreau destul de des în sânul comunităţii, prin sacrificiul unei vite se îndepărta acea sursăde violenţă: La société cherche à détourner vers une victime relativement indifférente, une victime "sacrificiable", une violence qui risque de frapper ses propres membres, ceux qu'elle entend à tout prix protéger(René Girard, La violence et le sacré,p.17, Paris, Grasser, 1972). În societatea cavalereascăa Evului Mediu Timpuriu amprenta tensiunii marcate prin nevrozitate, era potolităprin uciderea în luptăa adversarului. Atunci apărea dezlănţuirea fărămargini a războinicului, o încărcare de nemulţumiri manifestatăpe câmpul de luptă, dar şi o dorinţă a acestuia de a demonstra că este cel mai bun luptător.  

Atitudinea omului în faţa morţii definea o relativăînţelegere a raportului dintre om şi lume. În lumea antică,credinţele religioase şi concepţia omului asupra morţii au stat la baza mentalităţii de cuceritor, nomad, contribuind la extinderea sau distrugerea unor state, a unor imperii.Poate fi înţeles Occidentul fărădecodificarea, de-a lungul secolelor, a imaginarului său? Nu, va răspunde istoricul Jacques Le Goff într-o admirabilăcarte, bogat ilustrată, unde sunt revizitaţi eroi şi minuni ale Evului Mediu: Regele Arthur, Charlemagne, Roland, papesa Jeanne, dar şi Cidul, Melusine sau Walkiria. Le Goff povesteşte şi disecă, comparăşi confruntă evenimentul şi personajul istoric. Concepută şi îndreptatăcătre viitor, aceastăexplorare a imaginarului medieval s-a situat la frontiera dintre literaturăşi istorie. Istoricul nu a ezitat să-i evocepe trubadurii şi pe poeţii occidentali. Însăomul bizantin, omul balcanic, omul sud-est european certifica, din unghi geoistoric şi la nivelul unei tipologii abstracte,conceptul deunitate în diversitate în Europa de Sud-est.  

Vorbindde unitate pe linia elementară, care indică forma generală aschiţatului homo duplex, vom întâlni această manifestare atâtîn comportamentul grecului, tracului, romanului, cât şi a albanezului, sârbului, românului sau bulgarului. Unasemenea sistemfluctuant nu a pututfideterminat doar istoric, cu toate căcele douăcoeziuni, bizantinăşi apoi otomană, au marcat mentalul sud-estuluieuropean, dândnaştere,într-un timp destul de scurt, la patru fenomenecu o alcătuire duală. Ele au fost celecare au întreţinut stările contrastante ale omului din acest spaţiu, în corelaţie cuamintitul echilibru instabil din aceastăparte a continentului. Fiecare dintre acestea au traversat veacurile şi şi-au păstrat caracterul problematic, bineînţeles, cu distribuirile diferite de accent: a. imposibilitatea decriptării caracterului; b. dualism existenţial; c. teama de decizii; d. aroganţăşi trădare, elemente pe care le vom întâlni pe parcursul prezentării personajelor, în poemele eroice ale evului mediu. În capodopera sa literară, Dervişul[18] şi moartea, scriitorul bosniac Mesa Selimović leagă,prin personajul său principal, Hasan, într-un spaţiu al trăirilor omeneşti, religiile, etniiledar şiconflictele istoriei, care par să fi stimulat pentru totdeauna conjugarea unor destine: Trăim la o răscruce dintre lumi, la un hotar între popoare, în calea tuturor, veşnic vinovaţi în ochii cuiva. Deasupra noastrăse sparg talazurile istoriei. Ne-am săturat de atâta silnicii şi am prefăcut necazul în virtute: am ajuns nobili prin sfidare[19].  

 



[1]Este una dintre caracterizările pe care Ion Creangă (1837-1889) o face mezinului fiu de împărat, în basmul Povestea lui Harap Alb.  

 

[2]Sienkievicz, Henryk, Cavalerii teutoni, vol.I, p.9, Editura pentru literatură universală, Bucureşti, 1962.  

 

[3]Popescu, Cristian, Tiberiu, Literatura europeană şi tema templieră, pp.14-16, Editura Semne, Bucureşti, 2010.  

 

[4]Wace, Robert, Roman de Brut,vs. 9258-9265, ediţia J.Arnold, SATF, Paris, 1938.  

 

[5]Cântecul Nibelungilor, tălmăcire de Virgil Tempeanu, E.L.U., Bucureşti, 1964.  

 

[6]Idem. nr.8.  

 

[7]Alecsandri, Vasile, Dan, căpitan de plai, vol. « Ostaşii noştri », Editura pentru literatură, Bucureşti, 1967.  

 

[8]Mahomed(în arabă Mohamed – Cel lăudat – 570-632), fondatorul islamismului/mahomedanismului, s-a născut şi a predicat la Mecca începând cu anul 610. Învăţăturile divine, transmise de arhanghelul Gabriel, repetate au format Coranul. Mahomed a fost cel care a unificat triburile nomade arabe, este cel care a decis ca toţi credincioşii să se incline spre Kaba din Mecca, Ierusalimul rămânând al doilea oraş sfânt al islamului. Cf. adaptare ed. Cartier, Dicţionar Enciclopedic, editura Codex, Bucureşti, 2003.  

 

[9]Idem. nr.8.  

 

[10]Idem. nr.8.  

 

[11]Sfântul Benedict(480-547) s-a născut în Nursia, o provincie a Italiei, din părinţi slăviţi şi foarte bogaţi. Primeşte tunderea în monahism de la monahul Roman. Se retrage într-un munte stâncos unde va rămâne într-o peşteră timp de peste trei ani. Sfântul Benedict din Nursia avea duhul înaintea vederii, al vindecărilor, al scoaterii demonilor, al învierii morţilor; el se înfăţişa unora la mari distanţe pe faţă; iar altora le apărea în vis. Odată Sfântul Benedict a văzut cu duhul că paharul cu vin care i se pusese înainte era otrăvit. Când l-a însemnat deasupra cu semnul sfintei cruci, paharul s-a spart în bucăţi. Papa Paul al VI-lea l-a caracterizat astfel: "Făuritor al unităţii, maestru al civilizaţiei, în primul rând crainic al lui Hristos şi întemeietor al vieţii călugăreşti în Occident, Benedict cu fiii săi spirituali au adus Europei progresul creştin prin cruce, prin carte şi plug". Pentru aceasta, sfântul Benedict este considerat, din 1964, patron protector al Europei. Viaţa Sfântului Benedict a fost scrisă de Sfântul Grigorie cel Mare sau Dialogul după mărturiile celor patru ucenici ai acestuia: Constantin, Valentin, Simplicius şi Onorat. Cf. Viaţa Sfântului benedict şi Regula benedictină, Institutul Teologic Romano-Catolic Iaşi, Editura Sapientia, Iaşi, 2012.  

 

 

[12]Le Goff, Jacques, Pentru un alt ev mediu, p.135, Editura Meridiane, Bucureşti, 1986.  

 

[13]Eliade, Mircea, Sacrul şi profanul, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992, p.190.  

 

[14]Reconquista, trad. din lb. spaniolă: Recucerirea, a fost procesul prin care regatele creştine din nordul Hispaniei (Spania şi Portugalia de astăzi) au recucerit peninsula iberică de la musulmani şi mauri. Cf. adaptare ed. Cartier, Dicţionar Enciclopedic, editura Codex, Bucureşti, 2003.  

 

 

[15]Zimmermann, Michel, “L'œuvre historique de Pierre Bonnassie (1932-2005)”, Le Moyen Age nr.1/2006 (Tome CXII), p. 135-144.  

 

[16]Born, Bertrand de, (1140-1214), aristocrat şi trubadur francez, autor a 40 de poeme în provensală, piese de inspiraţie politică şi morală. Cf. extras Enciclopedia Universală Britannica, Editura Litera, Bucureşti, 2010.  

 

[17]Drimba, Ovidiu, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol.5, p.144.s., Editura Saeculuum-Vestala, Bucureşti, 1998.  

 

[18]Derviş, denumire persană pentru călugăr musulman; dervişii se numeau în lb. turcă sufiţi sau sufişti, denumire de la îmbrăcămintea de lână aspră (suf) pe care aceşti călugări o purtau, imitând pe călugării creştini; în lb. arabă, sufiţii se numeau fachiri. Cf. Dicţionar – Sânta Mănăstire Dervent.  

 

[19]Selimović, Mesa, Dervişul şi moartea, Editura Leda, Bucureşti, 2009  

 
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
REFLEXEALE IPOSTAZELOR VITEJIEI CAVALERULUI ŞI VOINICIEI HAIDUCULUI ÎN EVULUI MEDIU EUROPEAN / Ştefan Lucian Mureşanu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1026, Anul III, 22 octombrie 2013, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2013 Ştefan Lucian Mureşanu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ştefan Lucian Mureşanu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!