Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Naratiune > Mobil |   



Recviem de Mozart
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!





RECVIEM DE MOZART

Nu fusese cu adevărat un meloman. Un împătimit. Dar îi plăcuse să lase impresia că ar fi. Obişnuia să-şi primească musafirii în salonul spaţios, în care pianul, un Lauberger & Gloss de concert, stătea tot timpul deschis, cu partituri aşezate pe suport. Nu mereu aceleaşi, menajera i le schimba periodic. Intra în atribuţiile ei zilnice. Dacă era rugat să cânte ceva, refuza sub un pretext oarecare. În ultimul timp acuza o artrită şi, argumentând, îşi flexa cu greutate încheieturile mâinii, ale degetelor. Bine, dar partiturile?... A! Le lăsase din seara trecută, încercase ceva, aşa, pentru sufletul său. Musafirului îi era indicată însă cu un gest generos discoteca. Să aleagă ceva de acolo, dacă îl trăgea inima, că avea de unde. Fiindcă discotecă bogată ca a lui mai rar în oraş. Începuse să adune discuri de pe vremea studenţiei. De când făcuse curte unei fete de la Conservator. Ascultau ore în şir muzică îmbrăţişaţi. Ea îi cedase, în sfârşit, în acordurile patetice ale unei Nocturne de Chopin. Mult după aceea, când mai punea, din ce în ce mai rar, Chopin, rămânea cu o vagă senzaţie de frustrare, de neîmplinire în suflet.
Curând după ce ieşise medic, cumpărase discoteca unui evreu ce pleca definitiv din ţară. Îl cunoştea bine, fiindcă stătuse în gazdă la o soră a acestuia. Pe o nimica toată i-o dăduse evreul, măcar să rămână pe mâini bune, îi spusese cu ochii în lacrimi la despărţire. Tot de la el achiziţionase pianul şi o garnitură completă de sufragerie, din lemn masiv cu intarsii. Îşi putuse permite. Câştiga deja binişor şi tocmai pusese mâna pe un apartament ca lumea. Medicina, mină de aur, mai ales specialitatea lui, obstetrica şi ginecologia… Unde mai pui că fusese un tânăr şarmant. Coadă femeile în faţa cabinetului său!...
Cât se trăise sub comunişti, se cam ferise să-şi dea în vileag agoniseala. Se avusese el bine cu puterea, nu-i vorbă, dar când s-au dus ăia pe copcă – aşa pomenea de ei în ultimul timp – nu le-a plâns de milă. Dimpotrivă. Căci a ştiut să profite din plin de noile împrejurări. Ceea ce tezaurizase, numai el ştia cum, investise într-o casă superbă. O adevărată minunăţie. Şi o înzestrase cu de toate: rarităţi de tot felul, tablouri, mobilier, covoare… Se invitau prietenii, colegii, să i-o admire. Nu-i refuza. Îi plăcea să iasă din comun, să stârnească uimire, iar invidia cu neputinţă de ascuns a unora îi picura ca un balsam pe inimă. O băutură fină şi o muzică bună. Asta le oferea de obicei. Şi ce muzică!... Ce aparatură!... Ce acustică!... Laudele nu mai conteneau. Ba chiar se întâmpla uneori să-i treacă pragul indivizi de care mai târziu nu-şi putea nicidecum aduce aminte, mai ales de Sfântul Dumitru, când îşi serba cu fast onomastica. Lucru prea jenant pentru a fi recunoscut. N-am memoria figurilor şi pace, se consola de obicei şi, dând din umeri, lăsa chipul persoanei în cauză să reintre în neantul din care vremelnic se ivise.
Câteodată, foarte rar, se întâmpla altminteri. De pildă deunăzi, când cu petrecerea de 26 octombrie, înfăţişarea unui ins îi rămăsese totuşi stăruitor în memorie. Îl zărise aplecat asupra partiturii deschise în ziua aceea pe suportul pianului. Intrigat se apropiase de individul care cu un gest reflex mângâia claviatura placată cu fildeş a preţiosului instrument.
„Vă place Mozart?” se întorsese brusc musafirul, parcă simţind că el se oprise îndărătul său. Era un om nu prea înalt, cărunt, cu părul stufos în dreptul tâmplelor şi cu o privire albastră, spălăcită. Purta o haină gri, cu croială deloc obişnuită, îi reţinuse privirea reverul ei lat, având paspoal de catifea neagră.
„Mozart?...” bâiguise nedumerit.
„Da, Mozart”, îi replicase străinul, cu un zâmbet ironic în colţul buzelor, întinzând spre partitură mâna. Degetele acestuia erau lungi şi nefiresc de albe pe fondul întunecat al pianului, de care se sprijiniseră în cele din urmă.
Se aplecase şi el în direcţia suportului surprins. Requiemvon W.A. Mozart scria cu litere gotice în partea superioară a celei dintâi pagini, îngălbenită de vreme, a partiturii deschise.
Mijise la rândul său, zâmbind, ochii. Da, fireşte, confirmase, tocmai în după-amiaza aceea îşi dezmorţise puţin degetele, căci cu artrita de care suferea în ultima vreme… De ce alesese tocmai Recviemul? Întâmplător. Cu totul întâmplător. Îi căzuse în mână în timp ce căuta altceva. Dar nu regretase. Fiindcă îi plăcea la nebunie Mozart. Ah! Fericiţi au fost cei care au trăit pe vremea lui, să-l vadă, să-l asculte… Mai perorase un timp, cuprins de o subită volubilitate.
Fără să-i ceară îngăduinţa şi nepreaascultând vorbele ce i le adresa, musafirul se aşezase pe taburetul pianului şi începuse să cânte. Vreo doi, cunoscători în ale muzicii, se întorseseră uimiţi. Recviemul? Într-un asemenea moment Recviemul? Dar e deplasat să…
Îi liniştise cu câteva gesturi ferme pe cei care voiseră să intervină şi fusese cel dintâi care bătuse din palme atunci când străinul, simţind poate impresia ce produsese, se ridicase brusc, trântind capacul claviaturii. Deşi bătaia din palme nu se prea potrivea piesei… Dar lumea amuţise. Ce să fi fost asta? se întrebau toţi cei de faţă, cunoscători şi necunoscători deopotrivă. Căci sunetele care se răspândiseră câteva momente în jur fuseseră tot ce auziseră mai frumos pe lume. Parcă înălţimile cereşti s-ar fi deschis şi o muzică sublimă, de o fantastică acurateţe şi sonoritate s-ar fi pogorât pe pământ…
Mult după ce lumea plecase, rămăsese cu gândul la întâmplarea ce-i fusese dat să trăiască. Cu străinul n-apucase să schimbe alte cuvinte. Dispăruse pe neaşteptate, înaintea tuturor. Dar cine să fi fost? Vreun virtuoz al pianului ce nimerise întâmplător în casa lui?... Era hotărât să lămurească lucrurile cât de curând. Apoi se ridicase din fotoliul său preferat, unde se aşezase să-şi adune gândurile, şi cotrobăise îndelung printre plicurile cu discuri. De la o vreme, praful înălţat din rafturi începuse să-i irite nările. Era alergic la praf. Afurisita asta de menajeră, îşi spusese cu năduf, o plătesc degeaba. În cele din urmă găsise ce căuta. Un plic negru, pe care scria cu caractere gotice albe: W.A. Mozart, Requiem, Berliner Philharmoniker, Herbert von Karajan. Extrăsese discul. Era ca nou. Nu-şi amintea când îl ascultase ultima oară. Îl cumpărase demult… Sau îl primise cadou? După anul imprimării era posibil ca asta să se fi întâmplat cu puţin înaintea morţii tatălui său. În fine!... Aşezase discul pe platanul minunatului său picup HI – FI, la care n-ar fi renunţat în ruptul capului, şi îl ascultase până noaptea târziu.
În ziua următoare întrebase pe toţi cunoscuţii din clinică de străinul ce-l vizitase cu o seară în urmă. N-aveau idee cine putea fi. Dăduse mai multe telefoane pe la cunoştinţe după programul de consultaţii… Nimic! Totuşi, omul acela trebuia revăzut, simţea o dorinţă imperioasă, greu explicabilă, de a-l reîntâlni, voia să-l cunoască îndeaproape. Cu orice preţ!...
Spre seară, ducându-se să cerceteze cutia poştală, se trezise în mână cu o telegramă. Ştia că e din partea rudelor, fiindcă ele, de modă veche cum erau, rămăseseră fidele acestui fel de corespondenţă. O citise din mers. Aducea o veste proastă. Murise tanti Augusta, sora cea mai mare a tatălui său. Îi supravieţuise acestuia aproape zece ani. Veste proastă şi nu tocmai. Pentru că tanti Augusta, bogată iarăşi după reîmprorietărire, era văduvă şi unicul ei fiu murise în condiţii neelucidate în timpul anchetelor după mişcarea studenţească în sprijinul revoluţiei din Ungaria. În consecinţă, urma să fie unul dintre… Ştiuse de destulă vreme că va fi, ce rost avea să se bucure? Se mustrase în sine pentru perversa satisfacţie (astfel şi-o caracterizase el însuşi) pe care i-o sădise în suflet vestea. Eh, îşi găsise o scuză în cele din urmă, aşa e omul. Priveşte înainte. Ş-apoi morţii cu morţii, viii cu viii. Uite, adăugase, tot înţelepciunea populară ne scoate din impas. Asta a făcut din noi civilizaţia, nişte naturi complicate, care se împiedică de reticenţe la tot pasul.
Bineînţeles, nu era unicul moştenitor. Îi mai trăia un unchi, fratele mai mic al tatălui său şi al mătuşii tocmai plecată dintre cei vii. Dar n-avea nici el cum s-o ducă prea mult. Se îmbolnăvise, încă tânăr fiind, de o tuberculoză extrem de rezistentă oricăror tratamente, şi toată viaţa şi-o târâse prin sanatorii. Nici nu se însurase din acest motiv. Îl îngrijea acum o femeie simplă, un fel de infirmieră, de care se ataşase în ultimul timp.
Reîntors în casă, se instalase cu telegrama în mână în fotoliul unde îi plăcea să zăbovească de oarecare vreme. Semn de bătrâneţe, observase cineva. Poate, îşi zicea. Las’ să fie!... Era un fotoliu-cardinal imens, tapiţat în pluş roşu, pe care îl cumpărase dintr-un magazin de antichităţi cu un preţ piperat. La început nu-l folosise, până când, la ultimul cutremur, i se spărsese o mulţime din piesele colecţiei de porţelanuri vechi. Atunci, de necaz, se hotărâse să întrebuinţeze fără menajamente tot ce nu-şi îngăduise odinioară, toate achiziţiile cu pioşenie păstrate, prin urmare şi fotoliul, smulgând furios husa cu care îl protejase de când şi-l adusese în casă.
Să plece la L., oraşul unde îşi dusese din tinereţe, după arestarea şi moartea soţului ei, cunoscut lider naţional-ţărănist înainte de război, existenţa retrasă tanti Augusta, numaidecât? Noaptea?... se întrebase, frământând bucata de hârtie între degete. Nu. Se vor descurca cei de acolo până mâine, la sosirea lui. Îşi odihnise privirea pe tablourile de pe peretele dinainte, fără să privească vreunul anume, cum îi stătea în obicei, apoi, aproape fără să vrea, aceasta i se abătuse înspre picupul valoros, pe al cărui platan strălucea negru, sub lumina candelabrului de cristal, discul cu Recviemul lui Mozart. Uitase să-l repună la locul său, ceea ce nu-i prea stătea în obicei. Ciudat, spusese după această constatare. Dar mai ciudate fuseseră altele. Prezenţa străinului aceluia, muzica funebră care îl obsedase întreaga noapte, şi apoi subita moarte a mătuşii Augusta… Toate păreau că se leagă între ele. Aiurea, pufnise în cele din urmă nemulţumit. Simple coincidenţe, naiba să le ia! Uite cu ce-şi pierdea vremea. Iar pentru ziua următoare avea programate două operaţii. Plătite gras dinainte. Şi ce va face cu ele? Asta era problema!...
Pe tanti Augusta o iubise cât fusese copil, ea îl crescuse după ce părinţii i s-au despărţit pe când era mic, pe la începutul anilor cincizeci. De ce luaseră ei hotărârea asta, n-a putut niciodată afla. Tanti Augusta, ce-i ţinea, fireşte, parte tatălui în neînţelegerile cu mama, mai bombănea la supărare uneori de stricata aia care nu-şi putuse uita obiceiurile dobândite cât timp el fusese pe front. Îşi amintea foarte vag că o dusese nu tocmai bine o vreme, pasat de la un părinte la altul, până când, rămasă din nenorocire fără iubitul ei fiu, tanti Augusta îl luase la sine. De atunci, toate necazurile sale s-au risipit.
Asta până când aflase, mult mai târziu, desigur, de la un prieten cu nevăzute stele pe umeri, că avea un dosar foarte prost, cu un tată ofiţer de carieră în trecutul regim, distins şi avansat rapid pentru bravură pe frontul antisovietic, cu un văr care la nici 18 ani se înrolase în rezistenţa anticomunistă, cu tanti Augusta însăşi, soţie de fost primar şi înfocat susţinător al lui Maniu… Eh, toate au trecut însă. Ştiuse el cum s-o învârtă ca să cadă până la urmă în picioare. Cum să se facă frate cu dracul ca să treacă puntea. De compromisurile făcute prefera să nici nu-şi mai amintească!...
Pe cât de mult ţinuse la el tanti Augusta, pe atât de mult, se pare, îl detesta uica Iulian. Şi câte nu făcuse pentru el!... Îi procurase medicamente, îi asigurase loc prin sanatorii unde numai ştăbimea partidului comunist avusese acces. Degeaba… Omul avea un dinte împotriva lui. Îi arunca, de câte ori întâmplarea îi aducea faţă în faţă, o privire piezişă, rea. Cu siguranţă, uica Iulian o fi şi ajuns acolo, îşi spusese, la căpătâiul moartei, şi comenta întârzierea iubitului nepot. Iată pe cine crescuse Augusta, Dumnezeu s-o ierte, în loc să i se devoteze lui, fratelui bolnav, se lamenta, fără îndoială, în faţa celor adunaţi la priveghi. Pe lângă ce avere are, acum mai moşteneşte şi din partea ei. „Cacă dracu’ la grămadă!” parcă îl auzea rostind. Era spusa lui, după ce îl iscodea cu cât îşi mai sporise avutul. Mai ales această vorbă, din limbajul presărat cu zicale şi cuvinte neaoşe ale unchiului său, îl scotea din sărite.
Din hol răzbătuse în salon ţârâitul telefonului. Se ridicase greu, simţind o durere ascuţită în abdomen. Ce naiba?... Probabil căutau să-i dea de urmă cei de la L. Şi ce durere! Mai asta lipsea, să i se fi deschis ulcerul, întotdeauna toamna dădea cu el de necaz.
Nu erau cei de la L. Era Elvira, femeia ce-l îngrijea pe uica Iulian. Acesta făcuse hemoptizie…
„Când?” o întrebase pe un ton rece, profesional.
„Acu’ vreo oră şi ceva, venise răspunsul. Numai ce am primit telegramă că o murit biata doamnă Augusta. I s-o pus aşa, ca o greutate, în piept, şi o început să tuşească şi să lapede sânge.”
„I-ai administrat hemostatice? Vezi că ţi-am lăsat fiole, seringi!...” Proasta! Tot nu ştia încă să se descurce.
„Ba, i-am făcut, dom’ doctor, se precipitase femeia să răspundă. Îu, ce m-am speriat că aţi şi plecat deja la priveghi!... Nu veniţi şi dumneavoastră pe-aici?...”
Promisese că se duce. Aşa-l chemau la nevoie de fiecare dată. Pufnise a lehamite pe nas. Ce putea să facă? A mai făcut el hemoptizii din astea. O să-i treacă, iar dacă nu?... Iar dacă nu?... repetase întrebarea. Chipul prinsese să i se lumineze treptat. Parcă şi durerea de stomac i se atenuase întrucâtva. Privise triumfător în jur. Ar fi fost prea de tot să se întâmple şi asta. Începuse să se învârtă tulburat prin încăpere. Ochii îi căzuseră asupra picupului şi discului negru, simţind numaidecât o diabolică dorinţă de a forţa mâna destinului. Pusese în funcţie aparatul, prinzând apoi să se legene, cu gesturi din ce în ce mai largi, prelungite, în ritmul muzicii funebre.
Se făcuse târziu când catadicsise să coboare în garaj să-şi scoată maşina. Era o noapte ceţoasă şi se lăsase un frig prea pătrunzător pentru un sfârşit de octombrie. În dosul casei îl izbise un miros de pământ reavăn. Grădinarul îi îngropase pesemne în după-amiaza aceea trandafirii. Bulevardul era pustiu şi apăsase puternic pe accelerator, în pofida asfaltului umed. O vagă remuşcare pentru întârziere îi dădea ghes să se grăbească. În memorie îi rămăseseră stăruitoare acordurile de început ale Recviemuluide Mozart. Ce bine şi le aducea aminte! Ce muzică magnifică! Începuse să o îngâne abia auzit, apoi să o fredoneze din ce în ce mai puternic, căutând să prindă în inflexiunile vocii toate nuanţele interpretării corale…
Afurisenie! Cântecul îi îngheţase pe buze. Pe pasajul pentru pietoni dinspre capătul bulevardului se angajase în traversare, cu încetineală de melc, o siluetă umană. Părea un bătrân puţin gârbovit, îl vedea din ce în ce mai bine, în pofida vălătucilor de ceaţă ce bântuiau în voie. Dar ce făcea omul? Se oprise, voia să se întoarcă, sau?... Încercase să îl evite cu o mişcare pripită a volanului. Fusese suficient pentru ca maşina să intre în derapaj. Într-o fracţiune de timp îl privise de aproape pe insul care i se ivise ca o piază rea înainte. Era el. Pianistul. Purta redingotă şi pe cap o gambetă, de sub care, în dreptul tâmplelor îi ţâşneau smocuri de păr coliliu. I se părea chiar că schiţează un gest de salut…
Apoi maşina se izbise violent de bordura sensului giratoriu, răsturnându-se. Negrul plicului, albul literelor gotice şi sunetele grave ale Recviemului i-au mai stăruit câteva clipe în minte.






 

Referinţă Bibliografică:
Recviem de Mozart / Dan Floriţa Seracin : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 229, Anul I, 17 august 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Dan Floriţa Seracin : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Dan Floriţa Seracin
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!