Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Recenzii > Mobil |   


Autor: Stelian Gomboş         Publicat în: Ediţia nr. 210 din 29 iulie 2011        Toate Articolele Autorului

Recenzie - Stefan Toma...
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Recenzie: Ştefan – Lucian Toma, Tradiţia patrsistică în Opera Părintelui Dumitru Stăniloae şi lumea contemporană (în limba greacă), Editura „Pournara”, Thessalonic, 2007, 350 pagini 
  
La vestita editură „Pournara” din Thessalonic – Grecia a apărut decurând, în limba greacă, cartea semnată de către tânărul teolog Ştefan Lucian Toma – de la Arhiepiscopia Sibiului. Lucrarea de faţă reprezintă versiunea îmbunătăţită a tezei de doctorat pe care autorul a susţinut-o în toamna anului 2006, la catedra de Dogmatică a Facultăţii de Teologie a Universităţii „Aristotel” din Thessalonic, sub îndrumarea profesorului Dr. Dimitrios Tselenghidis.  
  
În volumul de faţă sunt prezentate direcţiile principale de abordare, înţelegere şi interpretare a gândirii teologice a Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae în studiile teologilor contemporani, fie ortododocşi sau nu, bibliografia a fost adunată de autor în mai multe centre universitare şi academice pe care le-a cercetat, partea preponderentă fiind în limbi de circulaţie internaţională. Observăm şi ne bucurăm de faptul că lucrarea este dedicată Patriarhului Ecumenic – Bartolomeu I al Constantinopolului – care îi dă (şi) arhiereasca binecuvântare spre a fi publicată. Precedată de un prolog al autorului, conţinutul cărţii este eşalonat în şase capitole mari, după cum ar fi: „Părintele Dumitru Stăniloae ca teolog neopatristic”, „Lumea ca dar şi lucrare a iubirii lui Dumnezeu. Caracterul revelaţional, raţional, teologic şi duhovnicesc al cosmologiei părintelui Dumitru Stăniloae”, „Valoarea şi caracterul central al persoanei în gândirea teologică a Părintelui Dumitru Stăniloae”, „Îndumnezeirea ca împlinire a fiinţei umane în Dumnezeu”, „Sfânta Treime – taina comuniunii perfecte a persoanelor distincte”, „Biserica, lucrarea de mântuire a lui Hristos în desfăşurare”. Cartea mai conţine şi esenţa discursului Părintelui Stăniloae, susţinut la 27 septembrie 1972 în faţa adunării Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe a Greciei, adăugându-se la acestea şi o bio-bibliografie Dumitru Stăniloae – care cuprinde toate studiile sale apărute în volum, fără articolele din presa bisericească; mai este inclusă aici şi bibliografia lucrării, acoperind singură 75 de pagini. 
  
Mai cu seamă în utlimul deceniu abordarea, dezbaterea sau mediatizarea operei Părintelui Stăniloae, dincolo de graniţele ţării, a devenit un fenomen al teologiei contemporane, în diferite centre universitare din România dar şi din marea Britanie, Franţa, Italia, Germania, Polonia, Grecia, SUA şi altele, fiind redactate lucrări de master sau doctorat pe o temă ori alta din gândirea sa teologică. Receptarea gândirii teologice a Părintelui Profesor şi Academician Dumitru Stăniloae – ne arată autorul – a avut şi are loc la toate nivelele vieţii bisericeşti, de la arhierei, preoţi de mir sau ieromonahi, până la teologi laici. Astfel, printre cei care au consacrat studii operei teologice a Părintelui Stăniloae se află Mitropolitul Daniel al Moldovei şi Bucovinei, Arhiepiscopul Hristodulos al Atenei şi al întregii Ellade, Arhiepiscopul de Canterbury – Rowan Wiliams, Episcopii Kallistos Ware, Ioachim Giosanu, Mitropolitul Ardealului Antonie Plămădeală (1926-2005), Pr. Prof Dr. Ion Bria (1929-2002), Pr. Andrew Louth, Pr. John Meyendorff, Pr. A.M. Allchin, de asemenea, câţiva stareţi din Sfântul Munte Athos cum ar fi: Arhim Gheorghe de la Mănăstirea Grigoriu, Arhim. Vasile de la Mănăstirea Iviru, Arhim. Elisei de la Mănăstirea Simonos Petras, alţi teologi de marcă precum: Panaghiotis Nellas, Nicolaos Matsoukas, Stilianos Papadopoulos, Gheorghios Galitis, Olivier Clement, Wolfhart Pannenberg, Jurgen Moltmann, Karl Christian Felmy şi mulţi alţii. 
  
Încercarea lui Ştefan-Lucian Toma de a analiza, la scară ecumenică, temele din gândirea teologică a Părintelui Stăniloae, este unică şi bineînţeles, cât se poate de dificilă, dar rămâne rezultatul şi rodul unor eforturi de câţiva ani, lăudabile de altminteri, care trebuie continuată şi pe mai departe. Din câte cunoaştem însă, nimeni până acum, atât în mediul ortodox, cât şi în mediul ecumenic nu a urmărit în mod sistematic evoluţia receptării gândirii teologice a Părintelui Stăniloae. Toţi câţi s-au ocupat cu adâncirea gândirii teologice a Părintelui Stăniloae, au analizat o anumită temă din gama preocupărilor sale teologice şi nu în întregime complexitatea demersului său teologic şi perceprea lui în ziua de azi. Expunerea gândirii teologice a Părintelui Stăniloae are loc în paralel, în măsura posibilităţilor, cu cea a Părintelui George Florovsky şi a Părintelui Iustin Popovici, în vederea înţelegerii pe de o parte a poziţiilor pe care teologia ortodoxă şi le-a însuşit în cadrul „mişcării neopatristice” a veacului al XX – lea, iar pe de altă parte, a evidenţierii şi a reflectării particularităţilor de abordare ale Părintelui Dumitru Stăniloae în cadrul acesteia. Totodată, Ştefan Toma a subliniat faptul că în prezentarea diverselor teme ale teologiei ortodoxe din sec. XX, Părintele Stăniloae nu şi-a prezentat propria sa gândire, ca fiind separată ori despărţită de teologia patristică, ci a preluat şi a aprofundat într-un mod personal perspectiva şi orizontul teologic al Părinţilor răsăriteni ai Bisericii noastre dreptmăritoare. În acelaşi timp, au fost prezentate variate păreri şi opinii, pe care Părintele Stăniloae le-a avut faţă de anumite curente din teologia apuseană a sec. al XX – lea.  
  
Referindu-ne la primul capitol – „Părintele Dumitru Stăniloae ca teolog neopatristic”, aflat între paginile 15-68, care este alcătuit din trei subcapitole – vom reţine, în mod special felul în care autorul înţelege şi prezintă raportarea creatoare a Părintelui Stăniloae la Tradiţia Bisericii. Această raportare s-a făcut într-un mod ce poate fi caracterizat drept echilibrat, dinamic şi deplin. De asemenea, este accentuată întreaga evoluţie teologică a Părintelui Stăniloae, de la remarcarea primejdiei metodei scolastice până la teologia harismatică pe care a studiat-o, şi-a însuşit-o şi a dăruit-o Bisericii ortodoxe. Al doilea capitol, dedicat cosmologiei, este intitulat: „Lumea ca dar şi lucrare a iubirii lui Dumnezeu. Caracterul revelaţional, raţional, teologic şi duhovnicesc al cosmologiei Părintelui Dumitru Stăniloae”, având două subcapitole; aici este subliniată influenţa covârşitoare asupra Părintelui Stăniloae a Sfântului Maxim Mărturisitorul. Prin el, Părintele Stăniloae ajunge să vorbească de relaţia strânsă dintre antropologie şi soteriologie, de legătura foarte apropiată dintre umanitate şi creaţie, despre inseparabilitatea dintre revelaţia naturală şi cea supranaturală. Al treilea capitol, numit: „Valoarea şi caracterul central al persoanei în gândirea teologică a Părintelui Dumitru Stăniloae” aflat între paginile 102-138, tratează modul de înţelegere a teologiei persoanei de către Părintele Stăniloae, drept „cea mai mare taină a lumii create”, fiind dezbătute şi anlizate aici, câteva dintre caracteristicile acesteia, cum ar fi: centralitatea în creaţie, structura dialogică sau relaţională, intenţionalitatea spre comuniune şi altele. Ştefan Toma a prezentat persoana umană ca şi subiect al revelaţiei lui Dumnezeu, aspectul veşnic al existenţei ei şi iubirea, ca şi suprema manifestare a persoanei. Autorul a analizat conştiinţa de sine, libertatea, valoarea unică şi responsabilitatea persoanei umane faţă de sine şi faţă de ceilalţi, ajungând în final la înţelegerea persoanei umane de către Părintele Stăniloae ca şi realitate paradoxală, ca şi fiinţă creată, care totuşi se îndumnezeieşte.  
  
Noi recunoaştem cu toţii adevărul că Fiinţa umană dispune de puteri şi resurse pe care numai o intensă lucrare ascetică, dinamizatoare a acestor resurse, o poate descoperi. Şi, din această perspectivă, omul modern are o cunoaştere alterată şi imperfectă despre bogăţia infinită a vieţii sale duhovniceşti, tocmai datorită ignoranţei şi nepriceperii sale de a o descoperi. Omul contemporan se cunoaşte mai puţin pe sine decât cunoaşte universul pe care viaţa sa îl produce şi îl pune în lucrare, este mai aplecat spre cercetarea puterilor ce îi vin din afară decât asupra celor care se află în adâncul infinit al sufletului său, fără măcar să le bănuiască sau să le intuiască. ,,În fiinţa omenească sunt puteri pe care noi nu le cunoaştem încă şi se pare că omul modern se cunoaşte mai puţin decât omul din timpul clasicismului creştin. Omul modern îşi ignoră în parte facultăţile, care îl aduc chiar prin propriile lor forţe la înălţimea de manifestare pe care acest om nu o bănuieşte” - susţine Nichifor Crainic în lucrarea sa ,,Sfinţenia – Împlinirea umanului” - (Curs de teologie mistică).  
  
În pofida tuturor eforturilor de a lărgi cunoaşterea omului, taina persoanei umane nu poate fi epuizată niciodată. ,,Nici o informaţie obiectivă nu este posibil să epuizeze unicitatea persoanei, să ne facă cunoscută persoana. Oricât de multe şi amănunţite descrieri am oferi, oricât de mult am insista asupra nuanţelor, trăsăturilor şi însuşirilor caracteristice (fizionomie, însuşiri ale sufletului, caracter etc.) determinările noastre vor corespunde în mod necesar mai multor persoane, deoarece este imposibil ca prin formulările obiective ale limbajului nostru de fiecare zi să semnalăm caracterul unic şi distinct al unei personae” - afirmă teologul grec Christos Yannaras în lucrarea sa ,,Abecedar al credinţei. Introducere în teologia ortodoxă” - tradusă şi editată la noi, de către Pr. Prof. Dr. Constantin Coman – în Editura Bizantină din Bucureşti. Motivul special pentru care omul este şi va rămâne pentru ştiinţă un mister este acela că el ,,se află dincolo de limitele ştiinţei, că în nucleul lui, din cauza constituţiei sale proprii, el este o fiinţă teologică (ho theologiko) – după cum afirmă un alt teolog grec Panayotis Nellas – în lucrarea sa ,,Omul – animal îndumnezeit” - tradusă, în limba română, în două ediţii – la Editura ,,Deisis” din Sibiu. 
  
Persoana nu e infinită prin fiinţă, ci tinde spre infinitate, în calitate de ,,chip al lui Dumnezeu”. Sentimentul infinitului, legat de natura şi viaţa persoanei umane, pe care aceasta îl trăieşte în funcţie de eforturile de spiritualizare, demonstrează că omul nu este o stare fixă, înţepenită, pe axa devenirii sale, ci o virtualitate, o potenţă, o ţintă ce trebuie atinsă. ,,Persoana umană se dovedeşte, prin caracterul ei inepuizabil, ca o existenţă fără sfârşit. Ea nu se poate opri niciodată în creşterea ei, nu poate înceta niciodată în comunicarea ei mereu nouă, în primirea şi comunicarea altor şi altor conţinuturi şi stări sufleteşti, în analize proprii prin gândire, în extinderea ei prin cunoaştere . N-are niciodată totul infinit, dar nici nu se poate opri în drumul ei spre el, într-o anumită comunicare cu el. Trăieşte mereu infinitul, dar îl trăieşte ca ţintă de atins ,, - ne spune Părintele Dumitru Stăniloae în lucrarea sa ,,Studii de Teologie Dogmatică” - la pag. 175. 
  
Ori, tocmai acest aspect de taină caută să-l pună spiritualitatea ortodoxă, recunoscută şi acreditată de Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, în permanent contur duhovnicesc. Ea este întoarsă spre ,,omul lăuntric”, spre ,,omul duhovnicesc”, este o antropoteologie, o ,,teologie a actualizării chipului în asemănare”, a ,,îndumnezeirii prin har şi lucrare”, dar – aşa cum adaugă de fiecare dată aceşti părinţi teodidacţi - ,,atât cât este cu putinţă omului”. Preocupare esenţială a scrisului teologic şi duhovnicesc a Părintelui Stăniloae cu privire la om nu este atât de a constata căderile sau ridicările sale, căt mai ales de a arăta căile de îmbunătăţire a vieţii spirituale. De aceea, o învăţătură constantă a părinţilor nevoitori este aceea că omul pătrunde în tainele vieţii sale şi ale altora pe măsura curăţiei, a pocăinţei. Cunoaşterea omului şi autocunoaşterea, cu alte cuvinte introspecţia, sunt legate de pocăinţă, căci Dumnezeu, care se află în sufletul nostru – în chip vădit – de la botez, devine o prezenţă efectivă pe măsura împlinirii poruncilor. 
  
Cunoaşterea păcătoşeniei noastre, a nedeplinătăţii duhovniceşti, izvor al căinţei permanente, este prima fază a cunoaşterii de sine. Cunoaşterea de sine este una dintre cele mai adânci cunoaşteri pe care o poate dobîndi omul. Pe o treaptă superioară, această cunoaştere obiectivă dobândeşte un sens moral mai accentuat, constând în dorinţa de a ne elibera de patimi şi de a dobândi virtuţile, pentru a ajunge la adevărata cunoaştere şi trăire a lui Dumnezeu. ,,A te cunoaşte pe tine înseamnă, pe treptele cele mai înalte ale vieţii duhovniceşti, a fi conştient de adâncul pe care îl reprezintă fiinţa umană, a descoperi împărăţia lui Dumnezeu din lăuntrul nostru, din adâncul nostru cel de taină, cum preferă scriitorii spiriruali să numească inima omului. Însă, a depista, a sesiza şi a experia prezenţa harismatică a lui Dumnezeu, sălăşluit, cum spune Sfăntul Marcu Ascetul, în adâncul sufletului nostru încă de la botez, înseamnă a experia infinitatea de sensuri şi înţelesuri, abisul de bunătăţi dumnezeieşti din sufletul nostru, pe care păcatul nu le poate decât acoperi. Înseamnă a actualiza toate aceste potenţe”. De aceea, celui ce se cunoaşte pe sine cu adevărat i se dă cunoştinţa tuturor. Aşa se întâmplă cu sfinţii, care, datorită vieţii lor îmbunătăţite dobândesc o cunoaştere lărgită, extinsă, expresie a cunoaşterii şi inspiraţiei pe care le aduce Duhul Sfânt. Sfinţii îşi cunosc deplin înălţimile şi adâncimile sufletului, îi cunosc şi pe ceilalţi ca pe ei înşişi şi au o anumită cunoaştere a celor viitoare. 
  
Cunoaşterea de sine a celui duhovnicesc nu este o cunoaştere trupească, exterioară, materială, unilaterală, limitată, ci una lăuntrică, duhovnicească, în bogăţia de sensuri pe care o are viaţa omenească. Este o cunoaştere experimentală, prin participarea şi unirea cu realitatea cunoscută, care, pe treptele cele mai înalte este Însuşi Dumnezeu, izvorul oricărei cunoaşteri şi autocunoaşteri. Cunoaşterea de sine este, la cei duhovniceşti, luminată de Dumnezeu, căci nu putem cunoaşte bine, autentic, şi nu putem cunoaşte cu adevărat decât în Dumnezeu şi prin Dumnezeu. Doar harul dumnezeiesc poate capacita firea umană până la sesizarea cât mai exactă, interioară, a realtăţilor vieţii sufleteşti. 
  
Aşadar, cunoaşterea de sine este întotdeauna un act de pocăinţă căci, pe măsură ce înaintăm în această cunoaştere, pe lângă adausurile duhovniceşti, ne dăm seama permanent şi de scăderile noastre, nu atât intelectuale, raţionale, cât mai ales morale, duhovniceşti. Adevărata cunoaştere de sine începe prin pocăinţă şi nu se termină niciodată, afundându-se tot mai mult în adâncul, în abisul smereniei. Pe treptele înalte, cunoaşterea de sine înseamnă a simţi deplin condiţia de creatură, faţă de Creatorul iubitor.  
  
Aşadar, atunci când defineşte omul, spirirualitatea ortodoxă vorbeşte despre el cu sfială duhovnicească şi îl numeşte ,, taină teologică,,. La fel, întreaga sa viaţă sau întregul dinamism al vieţii sale duhovniceşti, în centrul căruia se află sistemul minte – inimă, constituie o taină. De aceea, teologia are o cunoaştere mai adâncă, interioară despre elementele acestei taine. Încercările ştiinţelor naturale şi experimentale de a o exprima, în termenii conceptelor închise, structuraliste, se lovesc de insuficienţa obiectelor şi metodelor de cercetare şi de neputinţa minţii noastre slăbite de păcat. ,,Problema vieţii şi a bogăţiei sale de semnificaţii spirituale n-a putut fi epuizată sau măcar parţial rezolvată nici de psihologia experimentală şi nici de psihanaliza abisală sau a profunzimilor. Încercările de a raţionaliza sau conceptualiza taina vieţii omeneşti, pe care o exprimă existenţa umană spirituală, de a explica prin categoriile limitate şi prin intermediul metodelor şi demonstraţiilor ştiinţifice taina sa inefabilă eşuează. Ea nu poate fi epuizată prin metodele obişnuite ale ştiinţei experimentale şi logice, nu poate fi circumscrisă în cadrul limitat al cunoaşterii ştiinţifice. Orice astfel de abordare a tainei sufletului omenesc reperezintă o cunoaştere aparentă şi cel mult parţială. Precum Dumnezeu este infinit, iar urcuşul spre El are caracterul unei permanente epectaze, se pot exprima anumite răsături ale creştinului, aflat pe diferite trepte ale desăvârşirii, fără, însă, a se putea exprima totul. Persoana umană nu poate fi limtată la calcul aritmetic sau cantitativ, pentru că taina sa este inepuizabilă, este inepuizabilă, este un univers de taine. 
  
A încerca să înţelegi omul înseamnă, pentru părinţii duhovniceşti ai Răsăritului (consemnaţi şi citaţi deseori de Părintele Dumitru Stăniloae), a încerca să înţelegi eforturile fiinţei umane în dorinţa neîncetată de a înainta spre Arhetipul ei, altfel această înţelegere este doar una parţială, fragmentară, înseamnă o exprimare a relativului uman în raport inegal cu ceea ce nu este el – Absolutul divin – susţine Paul Evdokimov. Oricât ar fi analizat, omul se ridică deasupra oricăror examene, anamneze, rămânând permanent o enigmă sau un mister, o taină, un αγνοστος – o ,,fiinţă necunoscută” - după cum spune Alexis Carrel – în cartea sa ,,Omul, fiinţă necunoscută”, cea mai mare necunoscută, taină, enigmă şi mister al lumii create. Al patrulea capitol, ce poartă titlul: „Îndumnezeirea ca împlinire a fiinţei umane”, aşezat între paginile 139-183, şi care este oarecum, continuatorul precedentului capitol, arată îndumnezeirea ca împlinire a fiinţei umane în Dumnezeu, ca scop al întregii spiritualităţi ortodoxe. De aceea autorul prezintă diferitele aspecte ale înţelegerii ortodoxe a teologiei ascetice şi mistice. Dintre trăsăturile ortodoxe, specifice teologie ascetice pomenim: caracterul pozitiv, moral, gnoseologic şi hristologic al acesteia. Dintre elementele abordării ortodoxe a teologiei mistice amintim evidenţierea deosebirii ontologice dintre om şi Dumnezeu, respingerea sau refuzarea dizolvării persoanei umane în dumnezeire, dimensiunea comunitară a existenţei, comuniunea cu aproapele, considerarea Sfintei Treimi ca temei şi fundament al tâlcuirii întregii spiritualităţi creştine, aspectul hristologic, duhovnicesc şi eclesiologic al misticii ortodoxe.  
  
În măsura în care se împărtăşeşte de acestea, pe calea ascezei şi a contemplaţiei, a făptuirii şi a theoriei, omul se descoperă pe sine, îşi descoperă rostul şi rolul său în această lume şi viaţă şi descoperă raţiunile sau sensurile înalte ale existenţei sale, ale lumii şi ale timpului, ca loc şi timp al mîntuirii personale, ce anticipează promisiunea unui ,,cer nou şi pământ nou” ( II Petru 3,13 ). 
  
Lumea, timpul, omul fac tot mai mult obiectul analizei şi al reflexiei ştiinţelor descriptive, naturale, fizice şi exacte. Concluziile la care conduce, însă, acest mod de abordare nu sunt dintre cele mai mulţumitoare pentru filosof sau moralist. Reducerea faptului sufletesc la sfera fiziologicului şi a psihologicului, a evoluţiei la dizolvare pot satisface, poate, doar o curiozitate ştiinţifică, nu şi dorul şi efortul moral. Spaţiul şi timpul sunt privite doar în perspectiva fizică, în baza interacţiunii lor, iar omul, într-un astfel de cadru, se simte stingher şi străin. 
  
Trebuie să reţinem faptul că taina omului nu se cuprinde şi nu se închide în el însuşi, ci se raportează la Arhetipul după care a fost el a creat şi spre care tinde – Dumnezeu. Ontologia sa este iconică, adică ne conduce spre Dumnezeu, a cărui icoană imperfectă, dar în continuă epectază, este omul. ,,În profunzimea tainei sale, omul nu există doar pentru sine şi prin sine, ci prin voinţa Creatorului său şi pentru semenii săi. Dependenţa de Dumnezeu – Părintele său ceresc - şi de semenii săi sunt cele două aspecte fundamentale ale existenţei umane. Omul nu îşi este nici măcar lui un centru şi nu îşi este suficient sieşi, ci se află permanent în legătură cu semenii săi, îndreptându-se, prin legea iubirii, spre Dumnezeu şi aceştia”. Într-o abundenţă de antropologii şi psihologii, soluţia teologică întregeşte şi încununează toate celelalte elemente ale discursului antropologic, şi aceasta la un mod ontologic, profund optimist şi pozitiv, într-o perioadă în care, datorită egocentrismului luciferic, recursul la cuvintele inspirate ale adevăraţilor Părinţi duhovniceşti pare inoportun, perimat şi anacronic. Omul este o fiinţă teologică. De aceea ştiinţa care spune cel mai multe şi la modul propriu despre taina umană este Teologia. Ştiinţele experimentale analizează structura, ştiinţele umaniste – legăturile diferite în cadrul sau în afara acestei structuri, însă omul nu este doar pentru el un elment de unitate şi sinteză, ci se află în legătură cu Dumnezeu, Creatorul său. Explicarea modului existenţei şi lucrării acestei legături, a tainei ei, atât cât este cu putinţă, face preocuparea Teologiei, aflându-ne, în acord, când afirmăm acest lucru, cu toţi Părinţii şi Teologii Bisericii noastre. 
  
Aşadar, ,,Omul are o constituţie teologică, este alcătuit teologic. Existenţa sa proprie nu este autarhie, ci teocentrie. Pentru el, viaţa are sens şi valoare reală nu din propria sa perspectivă, antropologică, finită, reductibilă la un moment clar pe axa istoriei mântuirii, ci din perspectiva veşniciei, o perspectivă teologică şi teocentrică. De aceea, adevăratul domeniu de înţelegere a omului îl constituie metaontologia şi teologia” - susţine Părintele Profesor Ioan Cristinel Teşu în cartea sa intitulată “Omul – fiinţă teologică”. 
  
Cel de-al cincilea capitol, intitulat: „Sfânta Treime – taina comuniunii perfecte a Persoanelor distincte” cuprins între paginile 184-222, prezintă învăţătura despre Sfânta Treime şi complexitatea ori dificultatea înţelegerii acesteia de către Părintele Stăniloae, în preocupările teologilor contemporani. Sunt prezentate cele două linii fundamentale de interpretare şi pricepere a triadologiei de către Părintele Stăniloae, respectiv importanţa relaţiilor intratrinitare pentru relaţiile interpersonale dintre oameni şi opinia sau poziţia Părintelui Stăniloae faţă de teoria Filioque. S-a făcut referire şi trimitere, de asemenea, la centralitatea dogmei trinitare în teologia ortodoxă şi la contemplarea Sfintei Treimi, drept scop al întregii teologii ortodoxe. Al şaselea şi ultimul capitol: „Biserica – lucrarea de mântuire a lui Hristos în desfăşurare”, ce se află între paginile 223-274, prezintă eclesiologia drept tema esenţială şi fundamentală a teologiei ortodoxe a secolului al XX – lea. Autorul studiază şi analizează aspectul dinamic, comunitar, triadologic, hristologic, pnevmatologic, cosmologic, eshatologic, tainic, teandric al Bisericii. E prezentată, totodată, noţiunea Părintelui Stăniloae de „sobornicitate deschisă” şi critica sa faţă de „eclesiologia euharistică” a lui Afanasiev. Prezintă interes modul Părintelui Stăniloae faţă de problema intercomuniunii. La fel şi analiza comparativă în privinţa perceperii şi înţelegerii eclesilogiei între Părintele Stăniloae şi mitropolitul grec ioannis Zizioulas.  
  
Observăm şi constatăm faptul că titlurile capitolelor acestei lucrări sunt date de abordarea ca atare a temelor respective în teologia contemporană. Formularea şi gruparea tematică iar nu confesională a referirilor bibliografice la gândirea teologică a Părintelui Stăniloae i-a permis autorului Ştefan-Lucian Toma să creeze un dinamism deosebit, aparte al desfăşurării lucrării, o structură de analiză lipsită de orice tip de stereotipie. O asemenea lucrare, ce abordează modul de receptare a gândirii teologice a Părintelui Dumitru Stăniloae în lumea de astăzi, cum este cea de faţă, care a fost elaborată, redactată şi acreditată într-o Facultate de Teologie Ortodoxă din străinătate, vine să ne încredinţeze asupra faptului şi să ne convingă de realitatea că, într-adevăr, gândirea teologică a Părintelui Stăniloae nu constituie doar un fenomen spiritual-duhovnicesc, ci şi unul academic, universitar. Prin urmare autorul a reuşit să-şi dezvolte tema cu succes, reliefând modul în care gândirea teologică a Părintelui Stăniloae este prezentă în abordările teologilor ortodocşi şi neortodocşi contemporani, de multe ori confruntând înţelegerea de către unii a gândirii sale, cu Părintele Dumitru Stăniloae în persoană, demonstrând şi în acest fel că actualitatea teologului român se identifică cu actualitatea teologiei patristice. Valorificarea de către autor a aparatului critic şi bibliografic s-a realizat într-un mod creator, dovedind o susţinută şi temeinică cunoaştere a terminologiei dogmatice, ca şi a temei pe care a studiat-o, motiv pentru care dorim ca această carte să fie publicată cât mai curând, şi în limba română.  
  
Drd. Stelian Gomboş.  
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Recenzie - Stefan Toma... / Stelian Gomboş : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 210, Anul I, 29 iulie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Stelian Gomboş : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stelian Gomboş
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!