Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Recenzii > Mobil |   


Autor: Cezarina Adamescu         Publicat în: Ediţia nr. 501 din 15 mai 2012        Toate Articolele Autorului

recenzie - PE TREPTE DE FRUMOS - SPRE ÎNĂLŢIMI STELARE - la cartea Mihaelei Aionesei
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
CRITICĂ DE ÎNTÂMPINARE 
  
PE TREPTE DE FRUMOS – SPRE ÎNĂLŢIMI STELARE 
  
Mihaela Aionesei, Cerşetori de stele, Poezii, volum în curs de apariţie  
  
De ce este asociat mereu Poetul cu ideea cosmogonică de nemărginire cerească şi cu misterul unor constelaţii? Atâtea sintagme dovedesc acest lucru: cu ochii-n stele, alergând după stele, culegătorii de stele, semănători în stele sau de stele, vânătorii de stele şi iată, acum, „Cerşetorii de stele” – titlu metaforic, cât se poate de misterios şi tainic, sugerând căutarea şi neliniştea continuă a creatorului, veşnic visător, veşnic înamorat, pururi cu ochii pe boltă, fascinat de lună, de astre şi de toate fenomenele cosmice la care asistă, conştient sau nu, dar, fără doar şi poate, inspirat în cel mai înalt grad. Poetul este echivalent cu lunaticul, cu magul, cu astrologul, fascinat, cucerit, întreprinzând călătorii închipuite în infinimea presărată cu puzderii de luminiţe care parcă îl cheamă, îl strigă, îi arată locul destinat unde i se va sfârşi călătoria terestră. 
  
„Cerşetori de stele” – volumul de versuri propus de Mihaela Aionesei se află circumscris unui asemenea context astral propice creaţiei. Dar care poet nu şi-a îndreptat privirea, noaptea, pe boltă şi nu a fost cucerit de frumuseţea de negrăit a licuricilor nocturni, sclipind cu intermitenţe sau de şuviţa luminoasă lăsată de o stea în cădere?  
  
Artişti, compozitori, pictori, poeţi, prozatori, dramaturgi au fost deopotrivă atraşi magnetic de universul astral care reprezintă inspiraţia, inefabilul prin excelenţă. Să ne amintim de Eminescu – reperul nostru suprem – în atâtea poezii care au ca tematică Universul înstelat. 
  
Selecţia propusă de Mihaela Aionesei este edificatoare pentru talentul, sensibilitatea, prospeţimea, bogăţia mijloacelor de stil pe care le dovedeşte din plin în această carte. Poeta se numără printre tinerii creatori talentaţi, formaţi la Şcoala Lirei, sub atenta îndrumare a poetei Cristina Ştefan. Ea este un exemplu strălucit al acestei grupări care adună şi formează tinerii – pe trepte de frumos spre cele mai înalte piscuri. Efortul conjugat are, de fiecare dată rezultate uluitoare. 
  
Toate sentimentele, în cele din urmă, se metamorfozează în cuvânt în cele mai neaşteptate chipuri. Mihaela Aionesei defineşte poetul drept  
  
„etern truditor de cuvinte / precum fântânarul / adâncit în groapa înfricoşătoare / până aude cu urechea sufletului / murmurul apei / dincolo de oglinda obscură / nimeni nu ştie taina / numai poetul strecoară lutul / şi soarbe apa” (Poetul). Poemul care dă titlul volumului, închipuie un spaţiu de graţie unde poeţii se simt în largul lor, pe o stea la un murmur de ape: “cerşetori de stele: există un oraş invizibil suspendat / în care se întâlnesc poeţii / stau pe o stea la un murmur de ape / un oraş în care timpul se încovoaie mai greu / fântânile ies cu plinul şi întâmpină fiecare suflare / tremurată pe buza lunii / îngeri cu o singură aripă umplu călimări / pentru liniştea umbrelor / în partea asta de lume e altfel îmi spun / iubirile se nasc şi nu mai mor nasc şoapte / lucrurile devin fantasme se îmbracă în idei / şi aşteaptă la răspântia cerului lumina / la porţile oraşului suspendat / îngenuncheate sunt doar aşteptările cerşetorilor” 
  
Motivele cosmice sunt prezente (cum altfel?) – în aproape orice poem, şi e firesc aşa, fiindcă suntem legaţi de celest, mai mult decât de teluric. Locuitor al ţărânei, omul e mulţumit, doar atunci când îşi îndreaptă ochii spre cer. Acolo e viaţa, dorul, mântuirea, veşnicia. Desigur, există persoane legate cu rădăcini adânci în pământ, legaţi de obiecte, de locuri, de oameni, dar mai ales de toate cele materiale. Ei nu vor simţi dorul de stele decât, poate, în ultima clipă. Sau nici atunci. Se vor vedea cu mâinile goale, în faţa Cerului pe care l-au ignorat toată viaţa. 
  
Poetul populează Cerul cu propriile lui trăiri şi sentimente. E locul tainic unde el tezaurizează tot ce au mai bun şi mai sfânt. Tot acolo sunt şi inima şi sufletul lui. Scormonind Cerul cu închipuirea, îl vei recunoaşte, îl vei regăsi şi-i vei afla toate visele proiectate pe marele ecran al bolţii. Acolo se vede tot, nu te mai poţi ascunde. Lucrurile cele mai tainice, dorinţele, care nu s-au putut înfăptui, se găsesc acolo, intacte.  
  
Despre drumul parcurs de poetă până până la desăvârşire, s-ar putea spune multe. El presupune: frângeri şi înfrângeri de sine, singurătate, izolare, escalararea zidurilor, urcatul pe trepte, pas cu pas, cu un bolovan în spinare, precum miticul Sisif. Mai presupune capriciile daimonului, care nu se lasă întotdeauna înduplecat, ieşirea din trup şi metamorfozarea în “Altceva”, cum a spus Nichita “Altceva/ cu mult mai înalt / cu mult mai frumos” – dar mai ales, înseamnă Crucea, reazemul umerilor. 
  
Limbajul metaforic, alegoric şi uneori hiperbolic din poeme, scot la iveală o autoare preocupată, nu numai de lună şi stele, dar şi de fenomenele sociale cu care omenirea se confruntă, fenomene la care ea nu poate rămâne indiferentă, datorită educaţiei morale şi civice: “jefuiţi de sărăcie amanetăm / rănile conservate cu sare / din pâinea amară dăm câinilor / care au ros ani în şir ciolanul / şi-acum bat cuie în mâini / joacă ţonţoroiul pe capete sparte / lihniţi le plângem de milă / foamea din noi o donăm în rate la bănci / lingem durerea asfatului ud de lacrimi / taxa mizeriei cu sudoare o plătim / mogulilor care n-au nici un Dumnezeu / aprindem torţe din trupuri strivite / sub greutatea zilei de ieri / azi înfruntăm furtuna ne zbatem în valuri / mâine învăţăm mersul pe apă /înghiţim disperarea acceptăm nepăsarea / „ potoliţi-vă foamea / înmulţiţi pâinile şi peştii din suflet ” / e singura lege pe ordinul de zi”. 
  
Aici se dovedesc şi se probează calitatăţile de protestatar şi tribun ale poetului care nu umblă doar cu capul în nori, culegători şi păstrător de metafore, ci coboară cu picioarele pe pământ, printre oameni, se face voce pentru ei, se face Cuvânt care răsună mai tare ca din trâmbiţă. 
  
Esenţială pentru autoare este “matca în cearcănul căreia / îmi adun apele / ori de câte ori fântânile mă dor”. Această matrice căreia îi aparţine şi pe care nu a putut s-o uite niciodată, oriunde a pribegit, şi la care se reîntoarce mereu, reprezintă “pântecul matern” unde: “aştept să mă nasc / 
  
locuit de oricine”. 
  
Ca orice poet, Mihaela Aionesei nu-şi reneagă (nici n-ar putea!) rădăcinile care o ţin adânc împlântată în ţărâna, aceeaşi, unde plecările – devin reîntoarceri, în pofida vieţii – doar una - de la naşterea sinelui, până la secunda din urmă. Pentru ea, “realitatea străluceşte într-un colţ / picior de lemn lustruit / numai bun de sprijinit ziua de mîine / mă înham răbdării de a fi / peşte la valuri fără orizont / Doamne în curând / n-am să mai înţeleg nimic / dă-mi puţină apă” (Sete). Apa de care vorbeşte poeta este apa vie, apa vieţii, menită să-i înduplece setea şi să nu mai simtă arşiţa pământului, care-i mistuie tălpile. 
  
Se spune că ţărâna patriei nu-ţi va înţepa niciodată călcâiul. Dar există şi locuri pe care păşeşti ca pe jăratec, până când nu le stropeşti cu lacrima şi sudoarea ţâşnite direct din inimă. Drumul nu e întodeauna neted. El prezintă asperităţi, suişuri şi coborâşuri, întortocheli, părţi întunecate şi părţi luminate. Important e, o dată ce ai pornit pe el, să nu te întorci din el, ci să depăşeşti toate obstacolele, până la ţinta finală. 
  
Izbăvirea prin cuvânt – aceasta aşteaptă autoarea după ce a suit atâta, cu munţii-n spinare. De asemenea, timpul prezent, cel trecut şi cel viitor sunt convertite în mii şi mii de cuvinte.  
  
Sublimă prin magia pe care o degajă este poezia “Ora pământului”: 
  
luna răstignită între doi copaci / îşi scurge mierea- / mir pentru răni nevăzute / păsări rămase fără cuib / umblă speriate / pe sub cer nicio poartă / doar ghearele nopţii / sculptează Siberii / în lumea de ceaţă / prin ochii mării / tăcut îşi plânge neputinţa / de-a mai putea purta pe umeri / mătasea albă a florilor de măr / din templul îngenuncheat / se înalţă un glas de suflet troienit / „ Elohim ”...” Foarte frumos, foarte real, aproape pipăibil cu inima ...  
  
Se regăsesc aici şi iubirea şi ispita şi păcatul şi simţământul religios şi maternitatea, bucuria şi rodul pământului, natura şi cerul, înfrângerea, ridicarea. E poate cea mai reuşită poezie. 
  
Viziuni, peisaje stranii cu pământul care s-a întors spre sine, copaci îngenuncheaţi, cu timpul care “se scurge în fâşii / prin lutul verde / a speranţă”, cu muguri cu fruntea spartă care privesc în ochiul cerului, şi frigul care, neputincios, se piteşte într-o scorbură ... Atâtea imagini superbe, atâtea metafore inedite! 
  
Poetul are o misiune înaltă în condiţiile în care, cosmosul însuşi ia atitudine: până şi “pietrele vorbesc / stele scriu romane / valurile sunt pagini / ţesute de mare / din scoici / şoaptele înalţă altare / luna arde un infinit / noaptea scurge norii / într-un alb descânt / freamătă ţărmul de iubire / pe un portativ de alge / meduzele compun o simfonie / ancorat e timpul / în fereastra albastră / zorii murmură un dor / singur răsăritul / mai sărută o dată / talpa incendiată / a unui asfinţit” (Feerie). 
  
Că nimic nu e simplu şi că poetul şi-a asumat un destin de Sisif, reiese limpede din următoarele versuri: “viscolesc umerii goi / spaime şerpuiesc în artere / clipele înghesuie / cuburi de gheaţă în sufletul gol / fluturi orbi bat geruri în călcâiul ei / dar nici atunci nu opreşte / îţi muşcă buzele / până simte pulsul durerii / rostogolit în copite / se smulge iernii / şi-o rupe la fugă”. Aceste mortificaţii şi jertfe aproape neomeneşti fac să răsară poezia precum orhideea printre spinii deşertului, unde se întrezăreşte “un sâmbure de lumină”. 
  
Ceea ce se remarcă în aproape toate poemele e tristeţea, melancolia funciară, e nostalgia timpului prăbuşit în sine şi lipsa oricărei bucurii: “prăbuşită în neguri / las dinţii amintirii / să-mi muşte / rana despăturită de umbre / spaima latră în adâncuri / dincolo de ridurile scoarţei / zvâcnesc încă de sevă / încătuşate primăveri / astăzi / ne mai desparte o cameră / a inimii / să spargem noaptea albă / şi să culegem fluturi”. Ori: “mă ninge mov / sub tropot de nori / gândurile trosnesc / durerea se dezlipeşte de rană / privirea destramă un dor / e vremea când toamna / mă jefuieşte de rod / şi iarna mă ninge mov / în urmă rămâne umbra / ultimul bănuţ auriu / plătit la vama / anotimpului care am fost”. 
  
Atmosfera bacoviană reiese chiar din poezia cu acest titlu: “Bacoviană”: şi bâjbâi orb şi surd / flămând de armonie / dezlănţuite ploi mă ung / mă risipesc şi mă adun / în matca mea de agonie / e vânt, e rece de mormânt / şi văd cum cad din mine bland / stropi de melancolie”. 
  
Şi dacă nu ar exista Cel care “scoate lumina din fântâni” – care să-i arate drumul, s-o călăuzească, atmosfera aceasta ar înghiţi şi ultima picătură de speranţă. Tristeţea, oboseala, visul curmat, sufletul gârbovit, povara zădărniciei, aşteptarea, deznădejdea, gustul amar de neputinţă te pot face să abandonezi lupta, dacă nu ai avrea drept sprijin umbra crucii şi Cuvântul care te apără: “ciutură spartă mi-e credinţa / se duc secunde în aval / opreşte timpul la răscruce / astăzi se zbate şi-i grăbit / pe umbre răstignesc o cruce / răpun trecutul” (Răscruce). 
  
Poeta şi-a propus, să ridice singurătăţii şi tăcerii, “din stânci / un templu până la stele” (Rătăcire).  
  
Încercându-şi condeiul şi în stilul clasic, Mihaela Aionesei a reuşit performanţe uluitoare în poeme a căror eufonie, vibraţie, cadenţă, incantaţie, îţi pătrund în suflet: “alungă-mi norii : m-a ruginit şoptit în frunză dorul / şi m-a cernit în noapte vântul rece. / pelin de flori mi-a dat să beau amorul / în toamna asta care nu mai trece. / mă rătăcesc prin crengi ca ceaţa deasă / şi caut în zadar o lună nouă, / aş vrea să-mi fii brumar, să-ţi fiu aleasă / în toamna asta care nu mai plouă. / tu-mi risipeşti tot ce adun prin gânduri / şi mă răneşti cu tot ce mă-nconjoară. / rămâi arzând un ultim zbor de fluturi / în toamna asta care ne-nfioară. / îmi sclad un vis în vinul din podgorii / şi delirez în drum spre casă. / o rugă mai cerşesc: „alungă-mi norii” / din toamna asta care nu-i a noastră”. 
  
Târziu, iarnă, îngheţ, sloi, nopţi zălude, lanţuri, păsări de pradă, umbră, risipă, urletul tăcerii, gol – iată elementele poeziei de dragoste la Mihaela Aionesei. Se ştie că poetul scrie mai bine când e trist şi nefericit. Jose Marti scria: “Dintr-o rană mai cumplită / iese versul mai frumos”, iar Bacovia spunea, la rândul lui: “Învineţit de gânduri / cu faţa la pământ / omul începuse să vorbească singur”. 
  
Între nefericirea şi tăcerea neagră a sufletului, trebuie să mai existe ceva, însă. Alfel, cu toţii am fi copleşiţi, îngenuncheaţi de amărăciune. Acel ceva este frumuseţea, sublimul. Frumuseţea care va salva omenirea. Frumuseţea aceasta e Arta, Cuvântul, Creaţia. În definitiv, de ce se scrie atât de mult? Ca să sporească tristeţea şi dezamăgirea? Nu, pentru a le alina şi a le risipi, conferind auditoriului, o stare benefică, o stare binecuvântată de linişte şi pace interioară. Convinsă fiind că autoarea, pentru acest deziderat luptă, cu mijloacele proprii creaţiei sale, să căutăm filonul de aur, cu dioptrii sufleteşti, pentru a ne împodobi cu Lumina de sine, cea neînserată şi a porni din nou, mână-n mână, în căutarea primăverii veşnice. 
  
Poeta Mihaela Aionesei se consideră bântuită de fantasma unui blestem al nerodirii, dar se înşeală: ea scoate la iveală mereu, din sâmburi de cuvânt, creaţii menite să rodească, mai curând sau mai târziu, în pământul reavăn al sufletului oricărui cititor. Pentru că seminţele de gând şi de cuvânt pe care le presară, sunt sănătoase, cu miezul mustos şi izvorâte dintr-o inimă cât se poate de curată. Iată, de pildă, acest poem: “blestemul rădăcinii: în ziua aceea / păsările au căzut secerate / sub ierburi pârjolite / şerpii şi-au lăsat amprenta / din ziua aceea / un dor de muguri stă răstignit / în scoarţa bolnavă / prin crengi încovoiate de rugăciuni / moliile macină / povara pântecului sterp / printre paragini / frunza vândută pe talanţi /cu umilinţă încă strigă: / „ întoarce-mi rădăcina înapoi la cer / şi iartă-mi nerodirea “  
  
Pe lângă înţelesul care se descifrează lesne, pe lângă miezul suculent, autoarea strecoară şi câte o pildă – ca un temei de rămânere. 
  
Motivul şarpelui este frecvent şi el se referă atât la teama cât şi viclenia omului. Ceva mai senină, mai limpidă, fiindcă se referă la paradisul copilăriei, este poezia: “cineva încă mă ţine de mână: departe e vremea aceea / dar îmi amintesc / livada bujorii prispa casei / răsturnată într-un petec de cer / fără să număr zile şi nopţi / mă legănau fâşii de vise / uneori alergam la marginea satului / cu cârdul de copii / prindeam curcubeul / îl înfăşuram pe degete şi râdeam / râdeam cu atâta poftă de viaţă / asta ne era singura grijă / inventam jocuri / (leapşa, v-aţi ascunselea, şotron, / flori, fete şi băieţi, bâza) / ciudăţenii ale secolului trecut / ar spune unii / dar cât de dalbă era / cât de senină lumea aceea / nici eu nu ştiam / nici ea”. 
  
Cu toată starea mohorâtă a unui “suflet gârbovit”, poeta întrevede un “ochi de lumină / unde păsările desenează cercurie / în care poţi doar visând / să rostogoleşti cu degetul poeme / rămâi precum copacul în pădure / chiar dacă sub scoarţă / sufletul freamătă gârbovit / pe umerii lui copilăria / înfruntă ninsoarea / precum cerbul teama de lupi”(Suflet gârbovit). 
  
Mihaela Aionesei practică panseul, versurile sale având un substrat filozofic, dacă nu cumva, înţelepciunea se situează chiar la suprafaţă, sub formă de definiţie poetico-filozofică, şi o detectezi uşor, ajunge doar să arunci o privire. Iată: “viaţa / căruţă răsturnată de vise / în care caut acul să peticesc un sens”. 
  
Ea practică paradoxul ca stare existenţială şi lege a compensaţiei: dacă dobândeşti ceva bun, neapărat trebuie “plătit”, ca într-o fatalitate, cu ceva rău: “pentru fiecare dor ascuns / sub pleoapă / fărâma de umbră râde şi/ plânge / pierdută în haina de om / încă ridică pe umeri castele / păpuşilor de lut / visele se sfarmă tot mai des / şi nu ştiu în ce să adun / bucăţile de suflet din mâinile căuş / între noi o umbră crestează dimineţi”. Nimic nu este gratuit, nimic nu se obţine fără jertfă şi fără muncă istovitoare, aproape insuportabilă. Foarte frumos poemul: “Adie o mirare de înger” dedicată memoriei lui Fănuş Neagu: “hergheliile s-au oprit / în păşunea albastră / nu mai nechează nici umbra / agăţat de un nor / a rămas doar un strigăt / să spargă liniştea / prăbuşită de ieri în fereastră / pe creanga de zarzăr înflorit / atârnă o lume buimacă”. 
  
Există în volum imagini tulburătoare, cu sintagme reuşite, inovatoare: precum: “cerul ca o pâine se frânge / de prea multă lumină”; “pădurea toată a căzut pe gânduri”; “mulţi păstori au învăţat să cânte / dar numai doina unuia se auzea / din osul cerului; “cu sufletul pe buze / primăvara şi un miel rătăcit / la piciorul crucii aşteaptă”, “păstoresc liniştea / fără să găsesc păşunea / învăţ muţenia bobului de grâu / ştiu transferul luminii se face / înghiţind un anotimp de întuneric; “mă apasă cununa de spini / resemnată / duc stigmatul de a fi”; ş.a.  
  
În oglinda de sine, poeta se priveşte atent şi caută să se recunoască: “caut un nume zilei de mâine: copil desculţ în lumea de cuvinte / cu inima de mână rătăcesc / spre mâine / o poartă / un zid / morişcă învârtită / de fluturi orbi / las teama să se zbată în ochiul nopţii / bat la porţi de stele / îmi tac singurătăţile / să ascult un ţârâit de greieri”. Iată ce frumos se autodefineşte: copil desculţ în lumea de cuvinte! 
  
De fapt, în această mirifică lume, cu toţii suntem copii zburdalnici ca iezişorii păscând pe miriştea de aur şi aşa trebuie să rămânem, la această condiţie, dornici de viaţă, de bucurie, de lumină şi rouă. Bătrâneţea lumii de cuvinte înseamnă oboseală, blazare, renunţare.  
  
Panseuri lirice există şi în textele scrise în spirit de haiku, creând o viziune esenţializată asupra lumii şi fenomenelor ei.  
  
Într-un poem emblematic pentru întregul volum, Mihaela Aionesei spune: “adorm legănată de chipul din năframă / la marginea unei simţiri / copleşită de melancolie / lumina îmi dezleagă pupilele”(Chipul din năframă).  
  
Reîntoarcerea în patria copilăriei nu se produce întotdeauna cu lejeritate. E multă hărmălaie acolo şi intrarea nu-i liberă. E nevoie de un preţ, un bilet de voie pe care nu-l ai. Trebuie să pândeşti momentul prielnic. Nimic nu mai este cum a fost şi căutarea continuă în chip dureros, pentru că multe locuri sunt goale. 
  
“toate îşi au rostul lor / numai eu / când vreau să întorc / spatele crucii / regăsesc aceeaşi toamnă / care păstrează în frunze / parfumul mângâierilor ei / şi-atunci ca o ciută / fugărită de umbre / mă aciuez înăuntrul meu / s-ascult cum sapă veşnicia”.  
  
Atunci te simţi bântuit de nostalgie ca de năluci şi nu ştii cum să le alungi: “în odăi răvăşite de vânt / paianjenii ţes aceleaşi pânze / ziua se târâie ruginită / lângă liliacul înflorit / m-aşteaptă vatra de lut / pâinea / şi-o cană cu vin / îmi spun „ bine ai venit acasă” / în mine ninge o iarnă / şi mi-e urât / găsesc puterea să încolţesc o rugă / împrăştii norii şi adorm / ca un copil cu tine în gând” (Nostalgii). 
  
Aici apar simbolurile cristice: pâinea şi vinul. Pâinea întru fiinţă, sângele vinului. Ca simbol al perenităţii, al statorniciei şi al familiei reunite, apare şi vatra de lut. Orice împlinire sau orice nereuşită înseamnă pentru Mihaela Aionesei o pagină de viaţă, pe care poeta le consemnează cu scrupulozitate în cronica inimii.  
  
În drumul ei către sine, poeta a descoperit un dualism pe care cu greu îl poate învinge: “dualism: deschid coperţile aceleiaşi cărţi / filă cu filă / desfac sufletul unui orb / dincolo / fereastră şi zid / umbre încăierându-se / eu şi cu mine”. E firesc. Nimeni nu are doar un chip, ci doar un singur suflet care nu poate fi multiplicat. 
  
Poeta se fereşte de clişee literare, de drumuri bătătorite, poezia ei este limpede, subscrisă nici unei generaţii, ea este pur şi simplu singulară în spaţiul liric de azi, atât de poluat de texte prefabricate, cu influenţe străine. 
  
Cu aceste cuvinte de recomandare şi cu simţământul datoriei faţă de o colegă mai tânără, apreciez noua alcătuire lirică şi cred în evoluţia fericită a acestei poete. 
  
CEZARINA ADAMESCU 
  
14 mai 2012 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
recenzie - PE TREPTE DE FRUMOS - SPRE ÎNĂLŢIMI STELARE - la cartea Mihaelei Aionesei Cerşetori de stele (CEZARINA ADAMESCU) / Cezarina Adamescu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 501, Anul II, 15 mai 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Cezarina Adamescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Cezarina Adamescu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!