Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Recenzii > Mobil |   


Autor: Stelian Gomboş         Publicat în: Ediţia nr. 210 din 29 iulie 2011        Toate Articolele Autorului

Recenzie - Parintele Teofan Mada...
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Recenzie: Ieromonah Teofan Mada, Morală, Liturghie şi Ehatologie la Sfântul Ioan Gură de Aur, Editura „Agnos”, Sibiu, 2007, Sfânta Mănăstire Crasna – Prahova, 168 pagini 
  
Cartea Preacuviosului Părinte Ieromonah Dr. Teofan Mada, dedicată Înaltpreasfinţitului Părinte Dr. Teofan Savu, în momentul de faţă - Arhiepiscopul Iaşilor şi Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, apare cum nu se poate mai bine, în anul Domnului – 2007, în care Biserica sărbătoreşte comemorarea a o mie şase sute de ani de la naşterea în Ceruri a Sfântului Ioan Gură de Aur. Ea se bucură de binecuvântarea Î.PS. Nikodimos – Mitropolit de Ierissou, Sf. Munte şi Ardameriou – Grecia, fiind publicată în tânăra dar deja (re)cunoscuta editură „Agnos” din Sibiu, condusă fiind, cu multă dăruire şi devotament de către tânărul teolog Romeo Petrasciuc şi sub îndrumarea Sfintei Mănăstiri Crasna – Prahova, personal a Preacuviosului Părinte Stareţ - Arhimandritul Nicodim Dimulescu. Lucrarea de faţă este rezultatul şi rodul mai multor ani de cercetare şi studiu profund teologic (zece la număr), pe care autorul i-a întreprins în diferite instituţii de învăţământ superior din străinătate: Ierusalim, Mirfield, Leeds, Durham, Regensburg şi, mai ales Thessalonic – Grecia. 
  
Potrivit afirmaţiei Mitropolitului Nikodimos „Părintele Teofan este un teolog contemporan cu o neobosită capacitate de lucru şi o bogată activitate în studiile sale, în dăruirea şi în slujirea sa, un cleric vrednic al Bisericii Ortodoxe Române, care face cinste Bisericii şi Teologiei, oferind totodată, soluţii la problemele sociale contemporane, la cerinţele gândirii contemporane, fără compromisuri şi abateri de la credinţa, evlavia şi tradiţia ortodoxă, bine ştiind că Biserica este „ieri, azi şi în veci aceeaşi”. Preacuviosul Părinte Teofan, prin toată viaţa şi prezenţa lui, cu recunoaşterea meritelor în studii şi dăruirea slujirii lui, prin cuvântul scris sau oral, prin vocaţia sa către aprofundarea studiilor sale şi în general, prin formarea sa, se dovedeşte a fi un cleric vrednic în toate, ce oferă o bogată mărturisire a lui Hristos, constituind un exemplu de urmare şi imitare, îndeosebi pentru tineri şi slujitori ai altarelor”. 
  
În Prologul cărţii intitulat „Iubirea: asemănarea noastră cu Hristos” autorul scoate în evidenţă faptul că „Pentru Sfântul Ioan Gură de Aur, iubirea este creatoarea fiecărei virtuţi şi că relaţia dintre virtute şi iubire este ciclică: „din iubire se naşte virtutea şi din virtute iubirea... Cel care are pe una, dobândeşte şi pe cealaltă... Cel care nu iubeşte, va săvârşi multe rele, iar cel care săvârşeşte răul, nici iubirea nu cunoaşte” El a considerat iubirea ca fiind împlinirea Legii şi a Profeţilor. Iubirea „este fortăreaţa care ne păzeşte de orice rău” , iubirea este „rădăcina, izvorul şi mama tuturor bunurilor” , „iubirea este cea mai mare dintre virtuţi” . Cu alte cuvinte, iubirea este pacea, bucuria şi sănătatea sufletului, iubirea „ne aseamănă cu Dumnezeu” . El a fost supranumit de posteritatea creştină drept „profetul iubirii” şi s-a considerat că nimeni, de la Sfântul Apostol Pavel, nu a vorbit atât de sublim despre iubire. Toate trebuie să fie făcută din şi cu iubire şi toate trebuie să fie răbdate, pentru slava lui Dumnezeu. Autorul acestei lucrări, călăuzit fiind de Sfântul Ioan Hrisostom, susţine că iubirea vine din credinţă, se arată în sine prin fapte bune şi este scopul desăvârşirii. Iubirea este desăvârşirea după Iisus Hristos. Iubirea este desăvârşirea după Hristos. Iubirea „este semnul caracteristic al slujitorilor lui Dumnezeu, trăsătura distinctivă a apostolilor” . „Dar care este dovada iubirii? Aceea, să iubească cineva pe cel care îl urăşte. Ea este un foc în inima fiecărui creştin adevărat. Iubirea pentru Iisus Hristos este o iubire fără asemănare, fără de care nimeni nu are nimic” . Din iubire izvorăsc toate lucrurile bune, ca prietenia, care este adevărată şi neclintită, şi comuniunea, care poate să existe numai acolo unde virtutea este desăvârşită. „Virtutea este născută din iubire şi iubirea din virtute. Ele se nasc una din cealaltă” . Aşadar, iubirea lui Dumnezeu arătată în creaţie nu s-a întrupat niciodată. „El nu priveşte spre noi într-un mod obişnuit. El o face cu dragoste, cu o dragoste infinită, o dragoste fără patimă, dar învăpăiată şi intensă, o iubire sinceră, indestructibilă, o iubire care niciodată nu poate fi înăbuşită” . Trebuie şi putem să facem totul pentru slava lui Dumnezeu . Există putere, pace şi bucurie în iubirea lui Dumnezeu . Sfântul Pavel – Apostolul Neamurilor, nu a avut grijă de nimic în cer şi pe pământ atâta vreme cât L-a găsit pe Iisus Hristos. „Fiind puternic în iubire, cel mai mare dintre toate darurile, el a strălucit mai luminos decât orice flacără; întocmai ca un fier care este aruncat în foc şi devine el însuşi foc, aşa şi Pavel, animat de focul iubirii, devine iubire în sine” .  
  
Întocmai ca alţi reprezentanţi de seamă ai Şcolii Antiohiene, Sfântul Ioan Gură de Aur preia tema iubirii pure, dezinteresate a lui Dumnezeu . Noi Îl căutăm pe Dumnezeu nu pentru o răsplată, ci Îl iubim pentru că este mai mare decât orice răsplată. Când cel drept suferă, nu trebuie să ne îngrijim de providenţa lui Dumnezeu. Noi trebuie să ţinem în toate voinţa lui Dumnezeu, singura noastră preocupare fiind împlinirea voinţei lui sfinte şi neschimbătoare. Prin iubire vie şi lucrătoare, omul îşi găseşte adevărata însemnătate înaintea lui Dumnezeu. Fără iubire, toată existenţa omului nu este decât o luptă pentru a-şi dobândi independenţa şi autonomia pe pământ, dar într-un final o autonomie faţă de Dumnezeu. Scopul iubirii este de a-i ajuta pe cei lipsiţi: iubirea pentru aproapele este a da lui, în loc să primeşti de la el, pentru că este mai bucuros a da decât a lua.  
  
Iubirea în Biserica lui Hristos este o virtute universală şi de aceea se leagă foarte strâns de celelalte virtuţi teandrice. Iubirea se leagă cu smerenia, rugăciunea şi milostenia. Sfântul Apostol Pavel reliefează rolul smereniei, mai cu seamă în Filip. 2, 1 – 11, unde o pune în relaţie cu chenoza dumnezeiască a lui Iisus Hristos, adică cu esenţa însăşi a Bisericii. Sfântul Ioan Hrisostom numeşte smerenia „temelia filosofiei noastre” , adică temelia vieţii în Hristos. Rugăciunea neîntreruptă o cere Sfântul de la toţi creştinii şi accentuează de asemenea caracterul ei bisericesc. Rugăciunea Bisericii, potrivit Sfântului Ioan, este însăşi viaţa „în Hristos în Duhul Sfânt”. Iubirea leagă toate celelalte virtuţi ale Harului. Din motivul că este completarea şi cuprinderea acestora, iubirea este „legătura desăvârşirii” şi „cununa şi slava Bisericii”, deoarece îi face pe cei mulţi un trup, şi într-unul îi cuprinde pe cei mulţi, după cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur în acest volum. În Biserică se manifestă asemănarea cu iubirea Sfintei Treimi. În cadrul Bisericii, ca în „trupul iubirii”, toţi credincioşii, după ce s-au unit şi au constituit un trup cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi îl au pe Domnul în fiinţa lor, sunt „înrădăcinaţi şi întemeiaţi în iubire” şi astfel, „împreună cu toţi sfinţii”, înţeleg „ce este lăţimea şi lungimea şi adâncimea şi înălţimea iubirii lui Hristos, care depăşeşte orice cunoaştere” .  
  
În continuarea lucrării autorul afirmă că iubirea lui Iisus Hristos sălăşluită între noi alcătuieşte o familie a iubirii, în care Domnul Hristos este „Întâiul – Născut între mulţi fraţi”, şi se unesc fiecare cu Hristos şi întrei ei, şi toţi împreună cresc, ca să cuprindă pe Cel ce este Capul Bisericii – Iisus Hristos. Toţi devin „una în Iisus Hristos” , adică toţi au „un chip al lui Hristos” sau toţi sunt după „chipul lui Hristos şi asemănarea Lui”. Unirea cu Iisus Hristos (invocată de către autor în această lucrare, închinată Sfântului Ioan Gură de Aur), asemănarea deplină cu El şi îndumnezeirea în Persoana Lui o dobândesc toţi în interiorul Bisericii prin iubirea lui Dumnezeu „în Iisus Hristos” – iubire care este acea energie dumnezeiască ce uneşte membrele Bisericii şi îi face pe oameni dumnzei. „Fiindcă aceasta este prietenia, faptul de a nu fi cel ce iubeşte şi cel ce este iubit doi, ci un om; lucru care prin nimic altceva nu se întâmplă decât numai prin iubire” . Astfel, prin iubirea dumnezeiască, care este Însuşi Hristos, Biserica întreagă şi toţi membrii ei ajung la scopul stabilit omului, dinainte de veci, de Dumnezeu: devin „asemenea chipului Fiului Lui” , al „Fiului Iubirii” şi „Dumnezeului Iubirii”, cu alte cuvinte, după Sfântul Ioan, „precum Unul – Născut după natură, la fel şi aceştia după har” . Aici este vorba de îndumnezeirea prin har a fiecărui om, a întregii Biserici. Acest adevăr este redat în întregime de întregul sens al cuvântului dumnezeiesc al Apostolului: „ne-a strămutat (Dumnezeu) în împărăţia Fiului iubirii Sale”  
  
La celelalte remarcabile cărţi cum ar fi: „Conştiinţă şi Compromis”, „Despătimirea. De la etică la fiinţialitate”, „Viaţa în Hristos după Sfântul Ioan Gură de Aur” se adaugă această lucrare: „Morală, Liturghie şi Ehatologie la Sfântul Ioan Gură de Aur”. Părintele Teofan pune această carte la dispoziţia literaturii teologice şi bisericeşti cu un titlu cât se poate de paradigmatic, deoarece acest Sfânt Părinte al Bisericii de la a cărui trecere la venicele lăcaşuri se împlinesc o mie şase sute de ani, constituie piatra de hotar a erminiei Sfintelor Scripturi, din momemnt ce a interpretat şi a comentat toată Sfânta Scriptură, slujind Biserica în scrieri şi cuvinte, în atitudini şi fapte, în lucrări şi exemple ascetice, scriindu-şi el însuşi viaţa, în asceză aspră, cu frică de Dumnezeu, în opere de filantropie şi caritate socială, cu o fidelitate şi o abnegaţie absolută în Biserică şi în demnitatea lui, asumându-şi fără rezerve exilul impus pe nedrept, în care a şi adormit întru Domnul. 
  
Din această carte mai constatăm faptul că „Sfântul Ioan Gură de Aur este liturghisitorul Părinte al Bisericii, misticul şi mistagogul tainei ierurgiei mântuirii oamenilor. Prin Taina Sfintei Liturghii, Hristos Se prelungeşte peste veacuri şi Se oferă naştere continuă, Învăţătură continuă, Răstignire continuă, Înviere continuă, Înălţare continuă, Cincizecime continuă, iar omul este chemat continuu la coparticipare pentru mântuire. Drept pentru care, preoţia este harisma dumnezeiască şi diaconia potrivită îngerilor. Se săvârşte pe pământ, dar are ordinea cetelor îngereşti. Motiv pentru care nu se permite să fie dorită de oameni lipsiţi de calităţile necesare: iubirea către turmă, râvnă, smerenie, elocinţă didactică, capacitate administrativă. Responsabilităţile clericului sunt foarte grele, fiindcă acesta îşi asumă lucrarea mântuirii sufletelor păstoriţilor. Despre toate aceste calităţi serioase vorbeşte lucrarea Sfântului Ioan Hrisostom, „Cuvinte despre Preoţie”. Abordând în cele ce urmează, latura duhovnicească ce se desprinde din această deosebită operă, vom susţine adevărul că şi în acest context renumitul tratat „Despre Preoţie” este o podoabă de mare preţ a literaturii patristice, o lucrare ce se adresează în primul rând clerului sacramental, dar are o deosebită însemnătate chiar şi pentru laici, şi ei la rândul lor „preoţie împărătească”. Hirotonia, una din cele mai importante Taine ale Bisericii, este prin urmare un act eclesial, comunitar, ce priveşte atât păstorul cât şi turma. Conform concepţiei Sfântului Ioan Gură de Aur, punctul de plecare spre această slujire este vocaţia iubirii faţă de Dumnezeu şi, în aceeaşi măsură, faţă de cei păstoriţi: „Petre, Mă iubeşti?... dacă Mă iubeşti paşte oile Mele”. Viitorul preot trebuie să răspundă odată cu Sfântul Petru: „Tu ştii Doamne că Te iubesc!” Dar nu numai atât, ci el trebuie să poată răspunde mereu „eu” şi la cealaltă întrebare a Domnului: „Cine este sluga cea credincioasă şi înţeleaptă?” După acest răspuns Hristos „îl va pune pe dânsul peste toate oile câte sunt ale sale. În această ipostază, preotul, bunul păstor, trebuie să fie gata a-şi da viaţa pentru turma sa (Ioan XV, 12-13). 
  
În cele ce urmează vom înşirui, enumera şi spicui câteva din învăţăturile Sfântului Ioan Hrisostom cuprinse în şi de către această carte, potrivit următorului concept şi anume că atunci când dorim să ne concentrăm asupra operei unui autor, fie el romancier, teolog sau filozof, ar fi bine să discernem ideile la care revine cu plăcere. Această metodă de abordare nu este numai un procedeu obişnuit, ci se sprijină pe un simplu fapt psihologic: întotdeauna avem un număr redus de intuiţii la care revenim fără oprire şi care le permit celorlalţi să ne cunoască gândirea. Studiul Părinţilor nu scapă de această lege; astfel se dovedeşte a fi necesară descoperirea marilor articulaţii ale operei pentru a putea realiza ce au ei mai interesant să ne transmită. Această muncă de analiză, întotdeauna necesară, pare să impună mai mult încă atunci când abordăm un autor ca şi Sfântul Ioan Hrisostom” .  
  
Într-adevăr, oricine încearcă să ia cunoştinţă cu opera şi scrierile Sfântului Ioan se găseşte foarte repede descumpănit: de unde să înceapă? Ce metodă să folosească ? Care idei să fie delimitate de preferinţă? În fine, cum să nu te îneci în această vastă creaţie inspirată de Duhul? În faţa acestei dificultăţi, complexităţii şi uneori neputinţe trebuie să subliniem faptul că cunoaşterea ideilor cheie ale lui Ioan Gură de Aur ar fi foarte utilă pentru ghidarea lecturii sale. Din păcate, dacă posedăm nenumărate monografii, şi acele apusene şi incorecte nu de puţine ori, despre Sfântul Ioan, nu acelaşi lucru se poate spune despre studiile dogmatice şi spirituale asupra marilor teme ale operei sale care sunt încă mult prea puţine. Fără a-mi propune şi fără a avea pretenţia de a face aici inventarul acestor învăţături sale teologice, am dori să ne aplecăm asupra uneia dintre ele: slava deşartă . 
  
Cunoscând această literatură, Sfântul Ioan Gură de Aur, după cum s-a constat, nu se lasă câtuşi de puţin impresionat, pentru că are grijă să deosebească „filozofii” în cuvinte de cei care trec la fapte . Astfel el se preface că îl întreabă pe Sfântul Pavel de ce nu a vrut să cunoască textele necreştinilor. Iată răspunsul pe care i-l împrumută Apostolului: „Nu mă preocupă cuvintele, pentru că noi trebuie să trecem la fapte. În luptă, succesul le revine nu celor care vorbesc mult, ci celor care depun o muncă mai îndelungată. Acelaşi lucru se întâmplă şi în viaţă: biruinţa este câştigul nu a celora care vorbesc, ci acelora care făptuiesc” . 
  
Având în mintea noastră ideea slavei adevărate, vom remarca adevărul că deşertarea slavei lui Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor este o idee destul de des întâlnită la Sfântul Ioan. „Dumnezeu se preocupă mai puţin de slava sa decât de mântuirea noastră” . Există aici un singur mod de a prezenta lucrurile. În realitate, Dumnezeu nu poate să mai renunţe nici Slava Sa, aşa cum nu poate renunţa nici la esenţa Sa şi cum aceasta este principiul existent în toate, slava este sfârşitul cel din urmă al tuturor lucrurilor. Dar iată exact cum Sfântul Ioan descrie acest fapt: „Oare mântuirea noastră nu este legată foarte îndeaproape de slava Sa pentru că mântuirea noastră Îl slăveşte ? Iar mântuirea noastră Îl slăveşte pentru că mântuirea noastră este cel mai mare dar al său, darul lui Dumnezeu Însuşi. Acest dar al lui Dumnezeu pentru oameni, în toate momentele vieţii lor, duce la slava lui Dumnezeu, căci „a face în continuu bine înseamnă a-i aduce slavă lui Dumnezeu” . Această slavă va izbucni mai ales în ziua judecăţi universale: „în care cei aleşi, intrând în posesia bunurilor lui Dumnezeu, vor constitui slava Sa. Slava binelui desăvârşit constă în a se putea împărtăşi şi a se comunica” .  
  
Pentru a descoperi spiritul care prezidă denunţarea slavei deşarte, se dovedeşte a fi necesar să discernem ideile majore care definesc slava autentică, ajungând în acest fel la observaţia că „Creştinul este slăvit ... pentru că s-a bucurat de multă cinste şi dragoste din partea Lui”, şi pentru care fapt e bine să subliniem, în primul rând, că dragostea pe care Dumnezeu le-o poartă copiilor Lui este sursa slavei autentice: „Creştinul este slăvit, nu numai pentru că l-a iubit pe Dumnezeu cu adevărat, ci şi pentru că s-a bucurat de multă cinste şi dragoste din partea Lui. După cum l-a iubit şi a nutrit gânduri nobile – ceea ce este o dovadă a dragostei -, aşa şi Dumnezeu l-a iubit la rândul Lui pe acest om care trebuia să dea socoteala numeroaselor sale păcate. L-a scăpat de pedeapsă, dar El l-a şi făcut drept. Astfel el se poate slăvi pentru că a fost judecat a fi demn de o astfel de dragoste imensă” . Creştinul se poate găsi slăvit în propria lui fiinţă. Slava de care se bucură este deci în mod radical diferită de aceea pe care el o caută printre semenii săi, aceasta fiind fără de asemănare în comparaţie cu cea de care se bucură Drepţii din Vechiul Testament: „Slava şi cinstea sunt mai mari după ceea ce s-a întâmplat în noul Legământ: creştinul are ca şi cap pe Mântuitorul Hristos, se împlineşte prin Trupul lui Iisus Hristos, devine fratele şi comoştenitorul său, se conformează trupului său, primeşte o slavă mai mare ca aceea a lui Moise, după cum a afirmat Pavel, arătând că, spre deosebire de Moise, care se acoperea de un văl, noi îi contemplăm faţa descoperită a slavei lui Dumnezeu” . 
  
Alipit Domnului Hristos prin botez, creştinul este chemat să-şi însuşească sentimentele Mântuitorului, vis-a-vis de slavă. Domnul şi Mântuitorul Iisus Hristos nu căuta slava care vine de la oameni , ci şi-a găsit slăvirea în moarte pe cruce, acceptată din dragoste . El ne învaţă astfel să nu punem nici un preţ pe slava omenească . Luând exemplul Stăpânului său, cel botezat străluceşte de slavă adevărată atunci când cunoaşte încercarea , fie că este vorba de asceza vieţii monastice sau, ca şi în cazul lui Pavel, a întemniţării îndurate pentru Domnul Iisus Hristos . Aceste scurte consideraţii asupra slavei autentice ne permit să înţelegem mai bine punerile în gardă efectuate de Sfântul Ioan împotriva slavei deşarte. A ceda în faţa acestei patimi înseamnă de fapt, ca închizându-te în tine însuţi, să dovedeşti că Dumnezeu cel „filantrop” nu a fost cu adevărat primit în viaţa ta, şi să araţi că, în ciuda botezului, nu a existat o convertire reală . Se observă deci că Sfântul Ioan vizează mai mult decât un comportament moral, ci că, pentru el, este esenţială activarea credinţei care este adusă în discuţie.  
  
Ajungând la „Cinstea omului ce se află în virtute şi la preocuparea de a filozofa despre lucrurile viitoare ... ” vom scoate în relief situaţia potrivit căreia studiul vocabularului arată că adevărata slavă vine din cer, durează veşnic, prezentându-se câteodată ca o realitate viitoare. Aceste calificative, destul de clasice la autorii spirituali, dobândesc la Sfântul Ioan o importanţă specială, şi permit, în mod particular, captarea unui aspect esenţial al concepţiei sale, adică legătura strânsă care există între tensiunea eshatologică şi slava autentică : „Cinstea omului rezidă în virtute: a filozofa despre lucrurile viitoare, a fi concentrat cu totul pe acea viaţă, a dispreţui realităţile prezente” . „Prima virtute, orice virtute constă în a fi străin de această lume şi călător, a nu avea nimic în comun cu lucrurile de aici de jos, şi a se detaşa de ele ca şi cum ar fi străine” Această omilie are o importanţă deosebită pentru studiul temei eshatologiei. Ideea centrală este următoarea: la fel ca şi Patriarhii Vechiului Testament, ar trebui să fim cu totul detaşaţi de multe dintre lucrurile pământeşti şi să aspirăm la cer. 
  
Acest texte sunt caracteristice şi specifice, pentru că arată preocuparea de dincolo ca fiind centrală în opera Sfântului Ioan Hrisostom, pe care îl putem numi, la fel ca şi pe maestrul său Sfântul Pavel, „un creştin eshatologic” . În mod negativ, el insistă asupra caracterului efemer al bunurilor acestei lumi, în opoziţie cu realităţile eterne (τα μέ οντα) şi nu ezită să folosească comparaţii peiorative. Viaţa prezentă (ό παρών βίος) e astfel prezentată ca o pantomimă , o pânză de păianjen , o suită de vise şi de viziuni . Ea se aseamănă cu „visurile, cu florile care se ofilesc, cu umbra fugitivă” . Este o mare periculoasă şi agitată . Problemele acestei vieţi nu sunt deloc mai bine apreciate: nu sunt jucării de copii , umbră şi vis , sunt „toate pline de groază, pericole, de servituţi ruşinoase” . „O singură zi de visare, într-o viaţă întreagă, iată bucuriile de aici de jos în faţa realităţilor binefacerilor viitoare” . 
  
Denunţând slava deşartă, Sfântul Ioan Hrisostom se ridică astfel împotriva unei atitudini anti-religioase. Atunci când Dumnezeu ne cheamă pe toţi la slava veşnică , robii slavei deşarte refuză această vocaţie: creştinul, în ciuda botezului său, iar necreştinul, în ciuda detaşării aparente pe care o afişează . A dori să-ţi satisfaci vanitatea înseamnă a înăbuşi în tine iubirea lucrurilor veşnice , a căuta slava deşartă, a te priva de slava pe care ne-o acordă Domnul prin „filantropii”. De aceea, „Dacă practicăm virtutea ... să ne atragem lauda pe care numai Dumnezeu o împărtăşeşte” ca să ajungem în acest mod să răspundem în final la o obiecţie ridicată mai sus, şi asta pentru a avea o ultimă ocazie de a plasa lupta dusă de Sfântul Ioan împotriva slavei deşarte dincolo de o moralitate plată: „Dacă practicăm virtutea, spune el, să încercăm înainte de toate să ne atragem lauda pe care numai Dumnezeu o împărtăşeşte, fără a ţine seama de laudele făcute de oameni” . Dar cum să evităm să strălucim în ochii celorlalţi, dacă vrem să rămânem fideli datoriei mărturisirii? Fără îndoială, este o întrebare eternă, care dobândeşte totodată un relief deosebit dacă avem grijă să o replasăm în contextul istoric. Ori, „întorcându-ne spre secolele IV şi V... păgânismul şi creştinismul se înfruntă pentru ultima dată, fiecare dintre ele reprezentate fiind de spirite grandioase şi de mari scriitori” . Când Sfântul Ioan era adolescent, puterea s-a ridicat împotriva „galileenilor”. Sfântul Ioan Hrisostom face mai mult decât o singură dată aluzie la persecuţia dezlănţuită de Iulian , şi până şi Sfântul Grigore de Teologul vorbeşte despre situaţia dramatică cu care s-au confruntat creştinii . Dar în momentul în care Sfântul Ioan cunoştea un adevărat succes în predicarea lui, situaţia s-a schimbat. Două edicte ale lui Teodosie - în iunie 391 şi noiembrie 392 - au abolit cultul păgân în toată împărăţia, şi trebuie să citim „pro templis” a lui Libaniu pentru a cunoaşte sentimentele bătrânului orator în faţa insultelor enunţate împotriva religiei zeilor. 
  
Aşadar, creştinii sunt în avantaj! Într-adevăr, Sfântul Ioan Gură de Aur cunoaşte pericolele pe care botezaţii trebuie să le înfrunte în contactul de zi cu zi cu păgânii . Dar, în acelaşi timp, îi place să vadă în aceste relaţii o intenţie specială a lui Dumnezeu „permiţând ca oamenii să trăiască unii cu ceilalţi, mai ales celor buni cu cei răi pentru ca să-i aducă pe drumul propriei virtuţi” . De fapt, el manifestă un real optimism în faţa efectelor care ar rezulta dintr-o mărturisire autentică : „Dacă am trăi aşa cum trebuie, i-am surprinde cu totul pe păgâni, chiar mai mult decât o fac cei care înfăptuiesc minuni” . Se poate spune şi că nu ar mai fi niciun grec, dacă ne-am comporta ca nişte creştini adevăraţi . Pentru a-i stimula foarte tare pe ascultătorii săi, Ioan a dus o viaţă conformă cu credinţele lor: „Să arătăm deschis o viaţă nouă. Să transformăm pământul în cer. Vom arăta astfel grecilor numeroasele binefaceri de care sunt privaţi. Dacă ne-ar vedea că ducem într-adevăr o viaţă onestă, ar avea în faţă însuşi spectacolul Împărăţiei cerurilor. Dacă ne-ar vedea, plini de blândeţe, nepunând deloc preţ pe mânie, pe dorinţele necurate, pe invidie şi avariţie, şi fiind ireproşabili pe toate planurile, ar spune: Dacă creştinii sunt îngeri aici jos pe pământ, nu vor fi oare îngeri şi după ce au îndeplinit călătoria lor acolo sus?' ” .  
  
„Cum este posibil să-l slăvim pe Dumnezeu? Trăind pentru slava lui Dumnezeu şi făcând viaţa noastră să strălucească” Astfel, în pofida pericolelor slavei deşarte, Sfântul Ioan Gură de Aur nu visează să elimine slava inerentă mărturisirii, ci se străduieşte să o creştineze printr-o schimbare completă de orientare, proiectând această slavă asupra Domnului Însuşi: „Cum este posibil să-l slăvim pe Dumnezeu? Trăind pentru slava lui Dumnezeu şi făcând viaţa noastră să strălucească, după cum s-a zis în altă parte: ‚Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât ei să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri. (Matei 5,16) De fapt nimic nu contribuie atât de mult la slava Stăpânului nostru decât o conduită excelentă. După cum lumina soarelui luminează cu propriile-i raze faţa celor care o privesc, tot astfel şi virtutea îi atrage să o contemple toţi cei care o văd şi incită spiritele drepte să-i aducă slavă lui Dumnezeu. De aceea, orice am face, să o facem astfel încât să-i stimulăm pe cei care ne privesc să-l slăvească pe Dumnezeu, pentru că este scris: ‚Orice aţi face, faceţi totul pentru a-l slăvi pe Dumnezeu'” . 
  
Să-i aducem slavă lui Dumnezeu! Această atitudine esenţială creştinismului autentic, ocupă un loc atât de important în opera lui Ioan încât s-ar putea crede că există o coloraţie specială în viziunea lui teologică: „În interiorul creştinismului, fiecare credincios poate, după afinităţile secrete ale naturii sale, să pună accentul pe acel aspect al relaţiilor sale care îl unesc pe om cu Dumnezeu. Unii, sensibili la puritatea Sa, la propria Lui nenorocire, propovăduiesc înainte de toate pocăinţa; alţii, impresionaţi de măreţia Lui, cer în primul rând adorarea, reverenţa. Sfântul Ioan nu vrea să-I vadă decât bunătatea, nu vrea decât să aducă slavă, mulţumire. Este un punct la care se întoarce mereu în acelaşi mod, iar cuvintele care îi sunt împrumutate în momentul morţii: ‚Slavă lui Dumnezeu în toate cele' par să-şi pună amprenta atât pe opera lui cât şi pe viaţa lui. Nimeni nu ar putea să rezume cu mai multă fericire orientarea profundă a sufletului său” . 
  
Această recunoaştere trebuie să se menţină în momentele dificile. Sfântul Ioan extrage o astfel de convingere din profunzimile credinţei sale. De fapt, în faţa persecuţiei, ce subtilă tentaţie de a dobândi slava din răbdarea sa! Fără îndoială, Sfântul Ioan Hrisostom nu dezvoltă în mod direct această idee, ci îndeamnă plin de înflăcărare să-L slăvim pe Dumnezeu în mijlocul unei încercări: „Trebuie să veghem cu grijă asupra unui singur punct: să înfruntăm orice încercare cu rugăciunea de mulţumire” . Cuvintele ultime ale lui Hrisostom înaintea propriei morţii: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate”, au arătat triumful perseverenţei şi al răbdării lui personale. „El a murit,- spune Paladie,- ca un atlet victorios”. 
  
Pentru toate acestea, „Dumnezeu să fie binecuvântat! Iată ce v-am spus la plecare, iată ce vă spun la întoarcere”. Acest sfat, dat la Antiohia în anul 391, a fost adesea repetat creştinilor din Constantinopol şi, chiar şi când a fost alungat din funcţia sa, Sfântul Ioan va reveni asupra acestei idei în scrisorile sale . Iată un extras din această omilie rostită la întoarcerea din primul său exil: „Ce să spun? Ce cuvinte să rostesc? Dumnezeu să fie binecuvântat! Iată ce v-am spus la plecare, iată ce vă spun la întoarcere, şi nu am încetat să spun acelaşi lucru în timpul depărtării mele. Vă amintiţi? Vi-am citat exemplul lui Iov şi vi-l voi repeta: ‚Fie numele Domnului binecuvântat!' (Iov 1, 21). Acesta este testamentul pe care vi l-am lăsat, iar azi reînnoiesc aceste rugăciuni de mulţumire: fie ca numele Domnului să fie binecuvântat întotdeauna! Evenimentele s-au schimbat, dar rugăciunea de mulţumire rămâne aceeaşi. Când eram în exil, eu aduceam mulţumire şi odată întors continui să aduc mulţumire... Binecuvântat să fie Dumnezeu care a îngăduit să fiu alungat şi El să fie încă binecuvântat pentru că m-a adus înapoi în mijlocul vostru. Binecuvântat să fie Dumnezeu care a permis ca furtuna să se dezlănţuie şi să fie încă binecuvântat pentru că a readus calmul. Dacă vorbesc altfel este pentru a vă învăţa să-i aduceţi mulţumire Domnului” . 
  
Opoziţia dintre slava umană şi cea care vine de la Dumnezeu, şi relaţia dintre slava autentică şi familiaritatea dumnezeiască care se traduce prin îndreptarea spre cer şi rugăciunea de mulţumire de pe acest pământ, arată foarte bine că Sfântul Ioan Hrisostom vede în slava deşartă nu numai un obstacol în viaţa morală adevărată, ci şi o atitudine care minează vocaţia religioasă a omului. În această privinţă, foarte semnificativă ni se pare insistenţa egală pe care o foloseşte pentru a denunţa slava umană şi pentru a reaminti sarcina rugăciunii de mulţumire. 
  
Ideea centrală a Sfântului Ioan Gură de Aur, cu privire la slava deşartă – ca idee fundamentală a moralei şi a pregătirii noastre pentru vremea ce va să vină – a timpului eshatologic, ar putea încă să fie calificată ca idee hotărâtoare ori de răspântie. În numeroase ocazii, mai multe teme ale operei au apărut în relaţie cu slava omenească; am constatat acest lucru mai ales în cazul iubirii frăţeşti şi a polemicii împotriva necreştinilor. Altele au fost notate mai pe scurt, ca de exemplu familiaritatea dumnezeiască, detaşarea de bunurile lumeşti şi îndreptarea spre lumea de dincolo, fără a o uita pe cea a slavei adevărate, căreia îi suntem destinaţi după moarte, dar care, de pe acest pământ, îi iluminează pe copiii „filantropului” Dumnezeu.  
  
Observaţia ce apare după toate acestea este că scrierile Sfântului Ioan Gură de Aur sunt nenumărate şi foarte profunde. Sfântul Părinte se prezintă ca cel mai impunător dintre toţi părinţii şi scriitorii bisericeşti, mai cu seamă în stil, alcătuind o expresie armonică a sufletului atenian, în faţa lui etnicii elini ai vremii părând a fi nişte artişti rudimentari barbari. Opera lui scrisă este formată în special, din omilii, tratate şi epistole, care cuprind toată literatura pastorală, ascetică, morală, pedagogică, apologetică, dogmatică şi a fiecărei situaţii istorice şi particulare a Bisericii. Oratoria lui era inegalabilă, impozantă, omilia sa având contact direct cu ascultătorul. De aceea, şi din prisma filologiei universale, a fost caracterizat şi numit Gură de Aur, Curgere de Aur, Cel care vorbeşte corect şi înţelept. Şi în continuare, este considerat cel mai distins retor bisericesc al tuturor veacurilor, timpurilor şi locurilor. În altă ordine de idei, lucrarea de faţă este alcătuită din patru capitole mari, având titluri foarte sugestive, cu o densitate şi o bogăţie a temelor, remarcabilă, după cum ar fi: „Morală şi Dogmă”,„Morală şi Eshatologie”, „Morală şi Liturghie” şi „Sfântul Nicodim Aghioritul. Cuvânt de laudă la strămutarea moaştelor celui întru sfinţi, Părintele nostru Ioan Gură de Aur, Arhiepiscopul Constantinopolului”. Apreciem în mod deosebit importanţa apariţiei acestei lucrări, ce curprinde învăţături foarte variate şi totuşi foarte unitare şi cât se poate de actuale, cu unele afirmaţii destul de curajoase dar foarte utile şi realiste, interesante şi bine argumentate.  
  
În relatările autorului avem subliniat faptul că „Sfântul Ioan Gură de Aur a înfruntat problemele epocii lui ca Părinte Bisericesc, ca duhovnic ce se îngrijeşte prin lucrarea dragostei şi a cuvântului, de toţi oamenii lipsiţi şi fără ajutor pământesc. Sfântul Ioan Gură de Aur a fost un învăţător cu putere multă, inspirat de Harul Evangheliei. El a iubit cuvântul, predica şi le-a privit şi înţeles ca datorii ale slujirii creştine. Preoţia şi, de aici, Liturghia, este pentru el o autoritate, dar ea este o autoritate a cuvântului şi a sfinţeniei, o autoritate harismatică. El şi-a întemeiat pedagogia pe libertatea omului – ca icoană a lui Dumnezeu. G. Florovski a observat că Sfântul Ioan Hrisostom a înţeles morala ca pe o temă a voinţei, considerând mişcarea voinţei ca izvor al păcatului sau al virtuţii. Cartea de faţă remarcă faptul că „Sfântul Ioan a subliniat nevoia schimbării vieţii şi necesitatea trezviei conştiinţei pentru o viaţă vrednică „în Hristos” cu ajutorul Sfintei Liturghii, după cum a evocat şi marele teolog Nicolae Cabassila. Râvna lui pentru Evanghelie determină înţelegerea sa morală şi duhovnicească. Însă Sfântul Ioan Hrisostom nu a fost nicidecum un optimist sentimental. El a trăit într-o perioadă în care Biserica era invadată, dintr-o dată, de mari mulţimi de „convertiţi nominal”. Sfântul Ioan a avut impresia că vorbeşte unor oameni împietriţi, unor „oameni morţi” duhovniceşte. El a văzut lipsa de dragoste a oamenilor şi a suferit ca părinte pentru faptul că aceştia se complac în nedreptate şi în mari păcate, şi le-a privit aproape dintr-o perspectivă apocaliptică: „Noi am stins râvna, şi trupul lui Hristos (Biserica) este mort”. El a avut impresia că vorbeşte unui popor pentru care creştinismul a fost numai o modă convenţională (cum, din păcate, este pentru foarte mulţi şi astăzi!), o formă goală, fără duh şi suflare de viaţă: „Printre mii nu se poate găsi mai mult de o sută care să fie mântuiţi, şi chiar şi de aceştia mă îndoiesc”. Patriarhul Constantinopolului a vorbit despre Iisus Hristos – Arhetipul Mântuirii, Care este Mântuirea însăşi. De aceea „morala sa are o profunzime mistică clară”. Faptele dragostei trebuie să fie inspirate de Harul Domnului Hristos, Cel Care a venit în lume să ridice toate suferinţele şi nevoile. Sfântul Ioan Hristostom nu a crezut în scheme abstracte; el a avut o credinţă vie, întemeiată pe puterea înnoitoare, transfiguratoare, a iubirii creştine. „Pentru acest motiv, el a devenit în Biserică dascăl şi profet pentru toate veacurile”. El a fost un misionar prin vocaţie; a avut un zel apostolic şi evanghelic. L-a propovăduit pe Hristos şi a dorit să stabilească, să statornicească Împărăţia lui Dumnezeu (şi) aici, pe pământ. A propovăduit şi a trăit o morală autentică pentru acestă Împărăţie, (realitate ce reiese foarte lipmpede din această lucrare), iar creştinismul l-a înţeles ca pe o „cale” unică, aşa cum a fost descris în timpurile apostolice: În care Hristos Însuşi este Calea. Sfântul Ioan a fost întotdeauna împotriva tuturor compromisurilor, împotriva oricărei politici sau diplomaţii de ajustare, potrivire ori minimalizare. El nu a fost un relativist, ci a fost un profet al desăvârşirii. 
  
Lucrarea de faţă mai arată că „Sfântul Ioan a propovăduit Evanghelia Mântuirii, a veştii celei bune a noii vieţi „în Hristos” cu ajutorul Împărtăşirii Euharistice a Sfintei şi Dumnezeieştii Liturghii. El nu a predicat o etică independentă şi nici o etică a situaţiei, ci a predicat o morală şi o virtute desăvârşite, pentru o viaţă desăvârşită „în Hristos”. Izvorul şi caracterul eshatologic al moralei creştine nu îl constituie nici persoana umană şi nici comuniunea persoanelor (societatea). Morala creştină nu este nici autonomă şi nici heteronomă, ea este o teonomie divino-umană, adică o autonomie teonomă. Credinciosul virtuos (Sfântul) cu alte cuvinte, cel care are comuniune cu Dumnezeu şi se împărtăşeşte de darurile lui, fiind îmbrăcat cu Sfântul Duh, constituie măsura Moralei creştine. Omul este cu adevărat liber numai lângă Libertate, şi dacă se află lângă Atotputernicul Dumnezeu este liber în toate. Sfântul Ioan Gură de Aur a interpretat morala în Duhul Bisericii, cu toate că a folosit elementele eticii iudaice şi ale filosofiei antice”. Cartea aceasta mai arată că el L-a predicat pe Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos Cel răstignit şi înviat, Mielul şi Marele Arhiereu. Chiar viaţa lui dreaptă „după Hristos” a fost testul eficient şi veridic al credinţei celei adevărate. Morala sa a fost profund înrădăcinată în credinţă; chiar putem spune că ea se întemeiază pe credinţa în Dumnezeu. El a făcut legătura organică între credinţa şi viaţa „în Hristos” după modelul Epistolelor Sfântului Apostol Pavel, fiind un mărturisitor al credinţei vii, întrupată în fapte bune. Credinţa a fost pentru el o normă de viaţă şi nu o teorie, fapt pentru care vocea lui a fost auzită foarte departe, atât în Răsărit, cât şi în Apus.  
  
Autorul cărţii de faţă susţine între altele, că Sfântul Ioan „a fost un martir şi un mucenic al vieţii autentice „în Hristos” un slujitor şi un apărător, cu alte cuvinte un apărător şi un mărturisitor al moralei celei autentice în Biserica lui Hristos – cea dreptmăritoare, a fost o voce care a chemat Biserica în totalitatea ei – cler şi credincioşi – la împlinirea Evangheliei. I-a chemat pe toţi la adevărul despre Dumnezeu şi a apelat la sinceritate şi la curăţirea conştiinţei. Întâi de toate, a vădit minciuna, ca apoi să-l arate pe mincinos cu degetul adevărului şi al dragostei. A fost o voce în „deşertul” virtuţii şi sfinţeniei, asumându-şi condiţia de profet şi martir. A fost persecutat şi respins nu de necredincioşi, cum ar fi fost de aşteptat, ci de fraţii lui falşi, aflându-şi sfârşitul pământesc fără casă, ca prizonier, în exil. Toate acestea ce i s-au oferit în viaţă ca să le sufere, le-a acceptat în duhul bucuriei şi al credinţei, ca şi cum ar fi fost din mâna lui Hristos, Care Însuşi a fost respins, tăgăduit, contestat şi răstignit. „Viaţa în Hristos, în Duhul Sfânt” a fost pentru el un creştinism integral; el fiind profetul unui Creştinism integral, fără compromisuri. Nu e întâmplător faptul că Părinţii Bisericii, de după el, l-au considerat ca fiind o autoritate pentru credinţa ortodoxă”. Prin urmare, „să luăm aminte ca nu cumva şi noi să purtăm în mod conştient sau inconştient război împotriva Bisericii, împotriva dogmelor ei, împotriva sfinţeniei ei, împotriva etosului ei, împotriva vocaţiei şi misiunii ei, împotriva adevărului şi vieţii ei, împotriva sfinţilor şi a tradiţiei ei, împotriva poruncilor şi virtuţilor ei, împotriva Duhului Sfânt Unul şi Acelaşi, Care inspiră, aşează şi desăvârşeşte toate cele ale Bisericii...” 
  
În acest fel stând lucrurile, după ce am trecut în revistă toate cele ale vieţii, ale personalităţii, activitatea şi marea dăruire a Sfântului Ioan Hrisostom, concluzionăm şi accentuăm că lucrarea teologică a Preacuviosului Părinte Teofan Mada, Morală, Liturghie şi Ehatologie la Sfântul Ioan Gură de Aur, este actuală şi diacronică, nu numai pentru că se editează la aniversarea a o mie şase sute de ani de la adormirea Sfântului Părinte, ci şi pentru faptul că redă literalmente întreaga semnificaţie a temei, de vreme ce Sfântul Ioan a trăit viaţa sa în Hristos, a slăvit Biserica şi a suferit ca martir în exil, pentru slava lui Dumnezeu şi mărturia Bisericii! Cuvântul lui, învăţătura, sfaturile şi îndemnurile sale au fost întâi de toate viaţa lui proprie. Cuvântul a fost viaţa lui şi viaţa sa a fost cuvântul lui, cu dăruire până la capăt şi cu consecinţe dintre cele mai aspre pentru el. Pentru aceasta, Sfântul Ioan Hrisostom s-a remarcat şi evidenţiat ca următor al lui Hristos în toate, încununându-şi viaţa sa cu martiriul exilului său, şi cu o moarte nedreaptă şi nemeritată.  
  
În încheiere, vreau să afirm şi să-mi recunosc convingerea că tot ceea ce se mărturiseşte, în această perioadă despre Sfântul Ioan Hrisostom, reprezintă nu numai o contribuţie importantă la cunoaşterea vieţii şi slujirii Sfântului, cât mai ales o actualizare şi o aşezare folositoare a moştenirii lăsate nouă de acest mare Părinte al Bisericii, în contextul existenţei noastre de oameni ai începutului de mileniu III. Prin urmare, Dumnezeu să ne ajute în slujirea la care am fost chemaţi şi aşezaţi fiecare dintre noi, iar Sfântul Ioan să ne învrednicească prin rugăciunile sale la scaunul ceresc, pentru a-i purta peste timp moştenirea!... 
  
Drd. Stelian Gomboş. 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Recenzie - Parintele Teofan Mada... / Stelian Gomboş : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 210, Anul I, 29 iulie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Stelian Gomboş : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stelian Gomboş
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!