Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Recenzii > Mobil |   


Autor: Stelian Gomboş         Publicat în: Ediţia nr. 231 din 19 august 2011        Toate Articolele Autorului

Recenzie - Parintele Teodor Cios...
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Recenzie – Preot Teodor Cios „Împărtăşirea din Imagine - Icoana Ortodoxă”, Editura „Emia”, Deva, 2007, 275 pagini... 
  
De la bun început, doresc să recunosc şi dezvălui adevărul că am apreciat întotdeauna, cărţile pe care le-a scris Părintele Profesor Teodor Cios, precum şi toată activitatea sa pastoral-misionară, caracterul şi cultura foarte vastă şi solidă de care dispune, de asemenea (şi) dragostea sfinţiei sale pentru cultura, arta şi spiritualitatea autentică!... Sunt de-a dreptul impresionat de capacitatea şi puterea prea cucerniciei sale de muncă susţinută pe care o desfăşoară şi acum, constatând din aceasta că, deşi a fost scos la pensie, nu este de fapt, pensionat şi nici nu se comportă ca un pensionar şi bine face că are această atitudine faţă de viaţă, faţă de semenii şi cunoscuţii lui ce nu sunt puţini şi care, dacă sunt sinceri, îl apreciază şi îl admiră foarte mult, fiindu-i cât se poate de recunoscători, aşa cum încerc să-i fiu şi eu!...  
  
Cartea de faţă - scrisă cu multă dragoste, abnegaţie şi conştiinţă apologetică de către Părintele Profesor Teodor Cios, intitulată foarte sugestiv „Împărtăşirea din imagine – Icoana”, apărută la Editura „Emia” din Municipiul Deva, având binecuvântarea Preasfinţitului Părinte Episcop Sofronie al Oradiei, Bihorului şi Sălajului - ne demonstrează, încă odată, că sfintele icoane formează un mare tezaur spiritual al Bisericii. Despre sfintele icoane s-au spus multe, de către mulţi şi însemnaţi teologi, publicându-se volume întregi. Însuşi autorul face foarte multe referiri şi trimiteri la diferite texte scripturistice şi patristice, cartea bucurându-se de o bogăţie debordantă, din acest punct de vedere, prin aceasta având noi ocazia să mai remarcăm şi de această dată, cultura foarte bogată şi bine consolidată, teologică, biblică şi istorică a Părintelui Cios. Sfinţii Părinţi au vorbit despre rolul icoanelor din perspectivă istorică, duhovnicească şi dogmatică în acelaşi timp, învăţându-ne să ne închinăm la ele ca la sfinţii ce sunt închipuiţi pe ele. „Căci cinstea dată icoanelor se urcă la chipul cel dintâi” spune Sfântul Vasile Cel Mare. Sunt mulţi dintre aceia care consideră şi preţuiesc sfintele icoane mai mult ca valori artistice şi istorice, decât ca obiecte putătoare de har şi sfinţenie. Ei admiră îndeosebi vechimea, culorile, măiestria şi arta cu care sunt lucrate, realitate subliniată şi remarcată şi de către autorul cărţii, dar nu reuşesc să surprindă şi nici nu sunt în stare să simtă duhul ce vibrează şi care se transmite prin aceste sfinte obiecte!... Căci prin intermediul sfintelor icoane, noi suntem permanent în comuniune cu Hristos, cu Fecioara Maria – Născătoarea de Dumnezeu şi cu toţi sfinţii, datorită sfintelor rugăciuni. Prin icoane întreţinem un continuu dialog cu Creatorul cerului şi al pământului şi cu toţi sfinţii. Este suficient numai să vezi o icoană, să îngenunchezi în faţa ei, că te şi înalţi imediat, cu mintea la Domnul Hristos. Bineînţeles, ne putem ruga şi fără să avem în faţă icoane, dar creştinul obişnuit îşi adună mintea cel mai uşor şi intră în atmosfera rugăciunii, stând în faţa unei icoane făcătoare de minuni, însă până la urmă, toate icoanele pot fi şi trebuie să fie săvârşitoare şi izvorâtoare de minuni!... Atunci simte imediat, Harul Sfântului Duh în inima sa, simte o prezenţă divină neîntreruptă, căldură şi încredere duhovnicească, pe care le-ar simţi mult mai greu dacă s-ar ruga în lipsa unei astfel de icoane!... Cu alte cuvinte sfintele icoane scurtează calea între cer şi pământ, întreţin un permanent dialog între Dumnezeu şi om, îl urcă pe om spre cer, după măsura smereniei lui şi îl coboară pe Dumnezeu spre pământ, după nemăsurata Lui dragoste!... 
  
În altă ordine de idei, suntem chemaţi să recunoaştem felul în care Creştinismul este perceput ca fiind relaţia omului cu Dumnezeu. Această relaţie are caracter istoric, prin urmare problema omului şi a lui Dumnezeu se studiază, se înţelege în sens teandric-istoric. De asemenea, religia creştină, care este revelată, este căutarea omului de către Dumnezeu. Această căutare este lungă, având origini în creaţie, când omul a fost creat după „chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”, până la cuvintele Evangheliei: „şi cuvântul trup s-a făcut”. Prin icoană, ca reprezentare a lui Dumnezeu Întrupat, Biserica Ortodoxă mărturiseşte despre asumarea firii omeneşti în ipostasul Cuvântului lui Dumnezeu, adică despre mântuirea firii noastre. Icoana „izvorăşte astfel din învăţătura despre mântuire”. Argumentul principal al cinstirii icoanelor este deci, Întruparea lui Iisus Hristos: „Odinioară Dumnezeu, cel netrupesc şi fără formă, nu se repreeinta nicidecum în icoană. Dar acum, după ce s-a arătat în trup şi cu oamenii a petrecut, înfăţişez în icoană ceea ce este văzut al lui Dumnezeu” - ne spune Sf. Ioan Damaschinul în Cuv.I despre Icoane. 
  
Dar, înainte de a intra în această problemă, voi prezenta ca argument al cinstirii icoanei, faţă de interdicţia mozaică a chipului cioplit, o preţioasă precizare a deosebirii între idol şi simbol. Realităţi pe care le abordează şi le dezbate şi Părintele Cios în această lucrare. Această diferenţiere şi deosebire a fost discutată pentru prima oară în istorie de către Părinţii Bisericii în timpul marilor contoverse iconoclaste. Prin ea a putut fi împăcată în conştiinţa creştină, contradicţia aparentă din Vechiul Testament între interdicţia chipurilor cioplite (Exod. 22, 4-6; 22, 25; 32, 1-4; Levitic 26, 1; Deuteronom 4, 19-20; 27, 15) şi porunca de a se turna doi heruvimi în cortul sfânt (Exod. 25, 18-21), sau de a se turna un şarpe de aramă ca semn a lui Iisus Hristos (Numeri 21, 8-9). Spre argumentare şi confirmare vom arăta, în cele ce urmează, un citat clasic a Sf. Teodor Studitul din Antioh I, care zice: „O ce nebunie! Negaţia (închinări la idoli), opreşte a se asemăna Dumnezeu cu o făptură din cele ce sunt, cu soarele, cu luna, cu stelele, sau cu alceva dintre celelalte, care e una cu construirea de idoli; afirmaţia vrea să ridice pe Israel pe o cale simbolică, prin anumite clipuri şi forme la contemplarea şi slujirea unicului Dumnezeu. Oare nu este şi chipul (paradigma) întregului cort o manifestare văzută a slujirii în duh, desemnată prin vedenii simbolice marelui Moise, De Dumnezeul tuturor?”. Acest text face o diferenţiere clară intre idol şi simbol. Idolul fixează spiritul închinătorului la lumea creată, simbolul priveste la inălţarea minţii omenesti dincolo de el, la contemplare şi închinare spirituală a lui Dumnezeu. El nu este o realitate pentru sine, ci în funcţie de o altă realitate pe care o simbolizează. El este o scară care ajută spiritul să urce la realitatea simbolizată. Este văzut prin urmare, în funcţie de transcedenţă. Idolul nu înalţă spiritul la o trascendenţă, ci îl coboară în creaţie, îl reduce la datele imanentului, dar acest imanent este divinitatea. Patriarhul Nichifor Mărturisitorul susţine că „Sensul idolilor şi al înclinării lor de către cei rătăciţi, rămânând la ceea ce se vede şi neputând indica mai mult... îndreaplă mintea omului la pieire şi la materia nensufleţită”. De aceea Sfăntul Apostol Pavel în Epistola I către Corinteni 8,4 afirmă că „Nu este vreo putere în idoli, ci sunt pietre şi demoni...”. Tocmai pentru faptul că idolii simbolizează forţe imanente, exagerate demonic, s-au asociat mituri, care personifică aceste forţe, iar cultul lor este legat de mituri animând şi el acele patimi în oameni. Acest cult a fost numit idolatrie. În schimb simbolul sacru este un semn delicat şi sensibil al prezenţei lui Dumnezeu, cum ar fi, de pildă: „Să faci doi heruvimi din aur... să fie aripile întinse pe deasupra... „Acolo Mă voi întâlni cu tine”, iată aşadar, imagini aşeazate pe Chivotul Legământului, chiar deasupra sulurilor Legii care le interzice. Prin simbolurile sale, Vechiul Testament mărturiseşte credinţa sa în comunicabilitatea lui Dumnezeu prin mijloace sensibile şi o anticipare a icoanelor, precum Vechiul Testament este o anticipare a lui Iisus Hristos. 
  
Icoana nu mai este nici idol, care identifică sau confundă natura ori diferitele ei forţe cu Dumnezeu, nici simbol care atestă prezenţa lui Dumnezeu dar Îi afirmă distincţia de el, ci reprezentarea lui Dumnezeu însuşi devenit ipostasul personal a firii umane. Icoana păstrează distincţia între creatură şi Dumnezeu, dar vede într-o faţă umană creată pe ipostasul dumnezeiesc însuşi devenit subiectul ei. Ea este locul unei prezenţe harice, ea face trecerea de la tip la prototip, de la ceea ce este zugrăvit la ceea este în original. Învăţătura Bisericii despre icoană se bazează pe fundamentul ei hristologic, întruparea lui Iisus Hristos dă sens icoanei, iar apărând icoana, ea a avut conştiinţa că apără temeiurile credinţei. 
  
Pentru iconoclaşti icoana veritabilă este aceea identică cu prototipul, ajungând la concluzia că singura icoană a lui Iisus Hristos este Euharistia. Pentru Biserică Sfintele Daruri nu sunt o icoană tocmai pentru faptul că sunt identice cu Prototipul lor, ele nu se prefac în imaginea, ci în „prea curat Trup şi scump Sânge” a lui Iisus Hristos. Noţiunea de „icoană” presupune diferenţierea esenţială dintre imagine şi prototip. Ea este, potrivit afirmaţiilor Patriarhului Nichifor, o asemănare a prototipului, dar se deosebeşte prin natură de acesta. Dacă nu se acceptă această distincţie se ajunge la idolatrie. Pentru aceştia nu poate fi icoană, decât aceea care poate reprezenta cele două naturi ale lui Hristos - umană şi divină. Dogma de la Sinodul IV Calcedon (451) face însă o distincţie clară între naturi pe de o parte şi persoană, pe de alta. De aici plecând, observăm că icoana nu reprezintă nici natura umană, nici cea divină, ci persoana unei Fiinţe Divine Întrupate - Care este Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos - după cum ne relatează Sfântul Teodor Studitul. Icoana se leagă de prototip pentru că îi reprezintă persoana şi îi poartă numele. Dar se face distincţia clară şi limpede: „În Treime, Hristos se deosebeşte de persoana Sa. În icoane, El se deosebeşte de propia Sa reprezentare prin natură” ne declară acelaşi Sfânt Teodor Studitul. 
  
De la interzicerea picturii, a reprezentării lui Iisus Hristos s-a ajuns la respingerea tuturor celorlalte icoane. Împotriva lui Leon al III - care a dat un Edict în sensul acesta, Sfântul Ioan Damaschin arată sensul acestei interziceri: „Dacă pictezi imagini ale lui Hristos fără să le pictezi şi pe cele ale sfinţilor, e limpede că ceea ce interzici nu este reprezentarea, ci venerarea sfinţilor”. El percepe legătura intimă şi insurmontabilă ce există între venerarea icoanelor şi cea a sfinţilor. Refuzând venerarea sfinţilor se sfârşeşte logic prin a se respinge venerarea moaştelor şi în general, a tot ceea ce este material. Pentru Ortodoxie, mântuirea este legată tocmai de materie, fiindcă ea este realizată prin unirea ipostatică dintre Dumnezeu şi trupul omenesc. Sfântul Ioan Damaschin răspunde în acest sens: „Nu ador materia, ci pe Creatorul materiei, Care a devenit materie de dragul meu, Care a vroit să locuiască în materie şi Care, prin cele materiale, mi-a dus mântuirea”...  
  
Pentru Sfântul Teodor Studitul, icoana este o confirmare a chenozei Fiului lui Dumnezeu; ca atare nu este urâtă şi nici respingătoare Domnului: „Nu e urâtă de Dumnezeu, o, cugetător al deşertăciunii, ci e chiar foarte iubită”. Fiindcă altfel, cum ar fi făcut ceea ce I-a fost urât să facă? Căci nimic nu are atât de primordial omul între însuşirile Lui, ca putinţa de a fi înfăţişat in chip. Iar ceea ce nu poate fi înfăţişat în chip nu este nici om, ci doar vreun avorton. Vezi, prin deşartele tale cuvinte, ce deduci că este Iisus Hristos, cel ce, pentru imensa Lui bunătate, a iubit să se facă om adevărat în toate?... Şi cum se va crede că şi-a luat trup din Sfânta Fecioară, dacă nu se zugrăveşte în icoană la fel ca noi?... Cu alte cuvinte, Sfântul Teodor vede implicată în negarea icoanei, negarea întregii opere de mântuire a lui Iisus Hristos, a patimii şi a morţii Sale. El constată paralelismul între cuvântul despre Iisus Hristos şi Icoana Lui. Căci şi cuvântul zugrăveşte în mintea ascultătorilor un chip al lui Iisus Hristos... A nega lui Iisus Hristos putinţa de a fi zugrăvit în icoană, înseamnă a ignora toate însuşirile Lui trupeşti, deci a cădea în dochetism. Nicăieri nu se spune că Iisus Hristos a fost fară chip. Icoana aceasta arată că a avut chip, a luat chip de rob, după cum spune Sfântul Apostol Pavel în Epistola sa către Filipeni 2, 9; În inima iconoclasmului şi a tuturor ereziilor tipice. Sfinţii Părinţi ai Bisericii au descoperit „reducţia şi chiar refuzul misterului kenozei”. Icoana devine o confirmare mai mult a misterului kenozei devine ca mijloc paradoxal de realizare a teoriei umane a îndumnezeirii. 
  
Lucrarea aceasta vine într-un moment cât se poate de potrivit (fiind un răspuns competent şi autorizat), în aceste vremuri când asistăm, cu mâhnire şi tristeţe în suflet la felul în care istoria este ciclică, şi la modul în care ea se repetă, deoarece iată, suntem martori la pervertirea unora dintre noi cu maladia iconoclasmului (unul modern, contemmporan, de această dată) care evidenţiază Icoana ca fiind un instrument al stressului şi al discriminării şi care, în consecinţă, invocă îndepărtarea şi înlăturarea acesteia din preajma copiilor noştrii căci ar putea fi contaminaţi de duhul îndoctrinării, te pomeneşti, şi de cel al bigotismului ori al pietismului!... Şi acest fapt ar fi în opoziţie cu icoana modernă a televizorului sau a calculatorului, nu?!... 
  
Am senzaţia tot mai pregnantă că spiritul cel autentic cu toate ale sale, incomodează şi deranjează pe unii, deoarece constituie o realitate existenţială, puternică şi cât se poate de compactă, conţinând nişte precepte moral-creştine foarte clare şi corect definite – pe care Părintele Profesor Teodor Cios le (re)afirmă şi le susţine cu toată convingerea şi tăria lui sufletească. Acest lucru estompează sau atenuează unora duhul lor foarte zdruncinat şi de-a dreptul exhaustiv, ajungând (sărmanii) nişte victime ce revendică „libertatea de conştiinţă” care, chipurile, ar fi înrobită de icoanele, slujbele ori simbolurile Creştinismului sau, de ce nu, şi ale altor religii!... Cred că, în primul rând, unii ca aceştia sunt victimele secularizării, sau nostalgicii vremurilor prigonitoare împotriva Bisericii, ori sclavii propriei lor conştiinţe lipsită de o articulare spirituală autentică!... Se ignoră însă, următorul aspect, şi anume că: libertatea de conştiinţă înseamnă (şi) respectarea libertăţii conştiinţei semenului, mai cu seamă în cazul în care, această conştiinţă – care agreează, ba chiar apără existenţa Icoanei, lucrează în majoritatea covârşitoare a membrilor acestei ţări!... Suntem întru totul de acord cu respectarea drepturilor unei minorităţii – fie şi aceea a iconoclaştilor, dar aceştia să nu uite totuşi faptul, că în spiritul reciprocităţii, trebuie aplicată şi vice-versa, în caz contrar, vom vorbi într-adevăr, de discriminare!...  
  
O altă problemă este aceea a apariţiei unui precedent destul de primejdios, aşa încât ne întrebăm şi chiar aşteptăm cu înfrigurare să vedem ce va mai urma: Cine, de unde (de nicăieri şi de aiurea), cu ce petiţii, reclamaţii, idei şi soluţii năstruşnice va mai veni, pentru că mintea (şi conştiinţa în virtutea libertăţii de expresie) lucrează, mai cu seamă într-un stat democratic ca acesta unde, culmea, este invocată discriminarea în condiţiile în care alţii ne laudă sau poate, chiar ne acuză de prea multă toleranţă!... Prin urmare, ni se cere să refuzăm şi să renunţăm la Chipul lui Iisus Hristos din Icoană. Oare se doreşte cumva, să se ajungă şi la respingerea Chipului Hristic din om?... Ştim cu toţii că asemenea încercări s-au mai făcut în istoria (chiar recentă) a poporului nostru, aşa încât ar trebui să dispunem de o oarecare experienţă şi imunitate!... Şi mai cunoaştem un lucru, şi anume că: atunci când vrei să faci pe victima sau pe eroul cuiva, se impune existenţa şi enunţarea unor dovezi, a unor probe, ori eu nu am văzut şi nu am cunoscut, la noi în ultimii 21 ani, de exemplu, nici o victimă a vreunei icoane, în schimb oameni care au primt daruri şi multe binefaceri de la Hristos Domnul prin intermediul rugăciunilor făcute la Icoana Sa, am cunoscut şi cunosc foarte mulţi, inclusiv copii; aşa încât cu toţi aceştia ce facem acum, îi trecem aşa, cu vederea, fără să-i întrebăm şi pe ei ceva?... De fapt aceşti iconoclaşti contemporani au întrebat ei pe cineva, ceva?!... În această direcţie, autorul lucrării de faţă aduce foarte multe argumente pertinente, în sprijinul efectului şi a consecinţelor pozitive sau benefice a prezenţei şi existenţei icoanelor în casele noastre, abordând toate laturile şi aspectele folositoare şi sfinţitoare ale acestora, pentru noi oamenii!... 
  
Remarcăm şi constatăm cu indignare şi stupoare că este invocată adeseori, filozofia absurdului, şi că se urmăreşte chiar impunerea unei evidenţe şi a unei realităţi a absurdului, până la ajungerea tocmai la culmile acestuia!... Oricum, cu teoria imposibilului care poate deveni posibil oriunde şi oricum, ne-am obişnuit deja, astfel încât de ce nu ne-am putea acomoda şi cu absurdul ca fiind o normă şi o componenţă firească şi chiar indispensabilă vieţii noastre, ajungând să zicem „răului bine şi binelui rău”, căci şi această problemă (a icoanelor) face parte tot din categoria lucrurilor ce au fost răsturnate, din punct de vedere axiologic; drept pentru care într-adevăr, volumul de faţă are un caracter profund apărător, mărturisitor şi misionar, căci dacă „noi nu vom vorbi, atunci pietrele vor striga”!... 
  
De aceea, pentru toate acestea noi trebuie să-i mulţumim lui Dumnezeu, odată pentru faptul că ne trezeşte la realitate şi ne invită la trezvie, scoţându-ne din ispita şi din păcatul triumfalismului ori al autosuficienţei, iar în al doilea rând pentru că ne dă atâtea prilejuri de cultivare şi chiar de înmulţire a conştiinţei apologetice în vederea (re)activării laturii mărturisitoare şi misionare, toate cu scopul dobândirii mântuirii noastre în Împărăţia Cerurilor – unde nu vom mai avea nevoie de icoane fiindcă îi vom vedea pe toţi cei reprezentaţi în ele faţă către faţă!... Să dea Dumnezeu să putem să le primim pe toate cu bucurie, cu folos duhovnicesc şi cu smerenie şi să îndrăznim înainte cu Mântuitorul, căci „El a biruit lumea” păcatelor, inclusiv cea a iconoclaştilor, pentru care suntem datori să ne rugăm, aşa cum face (şi) Părintele Teodor Cios, chiar la icoanele şi la slujbele pe care ei le resping şi ză zicem cu toţii: „Iartă-i, Doamne că nu ştiu ce fac!” sau: „Nu le socoti lor păcatul acesta”... Totodată autorului, pe care ţinem să-l felicităm pentru această lucrare – pe care o recomandăm tuturor cu toată căldura, îi dorim să ne mai hrănească minţile şi sufletele noastre şi cu alte lucrări ziditoare şi folositoare nouă şi urmaşilor noştri, arătându-ne prin toate acestea tinereţea spirituală cu care l-a înzestrat Dumnezeu pe devotatul şi iubitul Său fiu - slujitor!...  
  
Drd. Stelian Gomboş. 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Recenzie - Parintele Teodor Cios... / Stelian Gomboş : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 231, Anul I, 19 august 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Stelian Gomboş : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stelian Gomboş
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!