Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Recenzii > Mobil |   


Autor: Stelian Gomboş         Publicat în: Ediţia nr. 210 din 29 iulie 2011        Toate Articolele Autorului

Recenzie - Parintele Ioan Alexandru Mizgan...
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Recenzie: Ioan Alexandru Mizgan „Ofensiva uniatismului în Ţara Năsăudului în secolul a XVIII – laea. Martiriul lui Tănase Todoran” Editura „Renaşterea”, Cluj Napoca, 2008, 126 pagini. 
  
Lucrarea de faţă, elaborată cu multă competenţă şi acrivie de către istoricul bisericesc – Părintele Ioan Alexandru Mizgan, de la Oradea – slujitor la Biserica „Sf. Ap. Andrei” – Apostolul Românilor, care a apărut cu binecuvântarea Înaltreasfinţitului Părinte Bartolomeu Anania – Mitropolitul Clujului, Crişanei, Albei şi Maramureşului, se bucură de o audienţă deplin motivată şi justificată atât în mediile cercetătorilor şi a istoricilor cât şi în rândurile preoţilor şi a credincioşilor, mai cu seamă cei din Ardeal, care sunt interesaţi de felul în care s-a desfăşurat unirea unei părţi a românilor cu Biserica Romei. Cunoaştem faptul că istoriografia românească remarcă, într-un mod foarte limpede demersurile istoricilor români dintre cei mai reprezentativi, în elucidarea acestui fenomen cum ar fi Mitropolitul Andrei Şaguna, profesorii şi istoricii Nicolae Densuşianu, Ioan Micu Moldoveanu, Silviu Dragomir, Ioan Lupaş, Ştefan Lupşa şi Pr. Mircea Păcurariu. Mai trebuie evidenţiat, aici, direcţia modernă care a fost abordată cu precădere de către Nicolae Iorga cel care a subliniat efectele acestei uniri în procesul de afirmare a conştiinţei naţionale. 
  
În cuvântul adresat cititorilor autorul îşi exprimă nădejdea că această lucrare va contribui la lămurirea opiniei publice asupra uniaţiei din Transilvania şi mai ales a scopurilor pe care le-a urmărit în trecut dar şi astăzi. Cartea beneficiază (şi) de o Prefaţă semnată de renumitul istoric bisericesc – Pr. Prof. Univ. Dr. Mircea Păcurariu de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Andrei Şaguna” din Sibiu care (şi) face câteva precizări în legătură cu încreştinarea daco-romanilor, în care combate unele false pretenţii ale istoricilor catolici cu privire la începuturile creştinismului pe teritoriul ţării noastre, apoi cu privire la jurisdicţia bisericească asupra comunităţilor nord-dunărene şi limba de predicare a Evangheliei la strămoşii noştri. Această parte introductivă se încheie cu o privire asupra fenomenului uniat din Europa Centrală şi Orientul Apropiat precum şi a rolului jucat de iezuiţi în atragerea ortodocşilor români la unirea cu Biserica Romei, mai departe intrând în profunzime şi susţinând despre această carte că alcătuieşte „...pagini de adevărată antologie, pagini din care se desprinde ataşamentul credincioşilor din această zonă geografică, dar care au fost trecuţi abuziv la uniaţie din dispoziţia generalului Nikolaus Adolf Buccow, adevăratul „întemeietor” al Bisericii unite din Transilvania”. Mai mult decât atât, este vorba şi de un model, cel al unui credincios obişnuit, devenit însă martir al credinţei strămoşeşti Poate de aceea, trecerea lui Tănase Todoran în rândul sfinţilor de către Sfântul Sinod al Bisericii noastre, este un act de dreptate, o restabilire a unui adevăr de mult contestat că „uniaţia” din Transilvania ne-a dat indirect şi mucenici, eroi, pe bună dreptate, ai dreptei credinţe şi ai neamului românesc”, (această lucrare a apărut tocmai în momentul proclamării canonizării lui Tănase Todoran ca Sfânt mărturisitor şi mucenic al Bisericii noastre – ce a avut loc la Mănăstirea Salva – Bistriţa la 11 Mai 2008, constituindu-se aşadar, (şi) ca un omagiu ori un prinos de cinstire adus mărturisitorului ortodox din aceste locuri şi acele vremuri).  
  
În continuarea volumului, în Introducere – cuprinsă între paginile 7-11 – Părintele Mizgan ne prezintă perspectiva şi punctul de vedere asupra cadrului general, de după anul 1688, referitor la istoria laică şi bisericească a Transilvaniei. Este demnă de reţinut situaţia Ortodoxiei ardelene şi a preoţilor ei, motivaţia şi scopul uniatismului, modelul teoretic şi practic de realizare a acestui demers. Surprinde în mod eficient şi obiectiv paralelismul cu situaţia de astăzi, privind modul în care a fost şi este înfăţişată (p. 8) de către contemporanii noştri unirea cu Roma.  
  
Cu alte cuvinte, dacă ar fi să intrăm mai în detaliu, vom face o analiză cât se poate de pertinentă asupra pătrunderii uniatismului în rândul românilor din Transilvania, arătând conjunctura politică care a dus la unirea unei părţi a clerului şi a credincioşilor de aici cu Biserica Romano-catolică. Este enunţat faptul că odată cu ocuparea acestei regiuni de către habsburgii catolici, raportul de forţe trebuia schimbat în favoarea catolicismului, prin reînfiinţarea episcopiilor romano-catolice, restituirea moşiilor către bisericile catolice şi prin readucerea iezuiţilor în Transilvania. Deoarece câştigarea luteranilor şi a calvinilor la catolicism era practic imposibilă, iezuiţii şi-au îndreptat atenţia spre românii ortodocşi, care erau mai numeroşi decât celelalte naţiuni „recepte” la un loc. Sunt arătate apoi acţiunile venite din partea reprezentanţilor Bisericii Catolice şi a împăratului Leopold I prin care preoţilor români ortodocşi li se promitea că vor putea beneficia de toate drepturile clerului catolic dacă se vor uni cu Biserica Romei şi vor accepta primatul papal. Este prezentat actul de unire şi falsurile care-l însoţesc. De asemenea este prezentată atitudinea echivocă a lui Atanasie Anghel, precum şi sfârşitul lui în chinuri şi remuşcări sufleteşti. Drama românilor transilvăneni începută prin uniatism la anul 1700 va continua în 1714 prin dărâmarea din temelii a catedralei şi a reşedinţei mitropolitane ortodoxe din din Bălgrad (Alba Iulia) care a fost ctitorită de către Domnitorul Mihai Viteazul. Curtea imperială din Viena a continuat lupta împotriva românilor ortodocşi din Ardeal prin înfiinţarea episcopiei greco-catolice de Făgăraş, iar biserica ortodoxă din acest oraş – ctitoria Domnitorului şi Sfântului Constantin Brâncoveanul, a fost declarată drept catedrală episcopală. 
  
În cele ce urmează, Părintele Ioan Mizgan arată că urmările actului încheiat de Atanasie Anghel au fost dintre cele mai dureroase: s-a pierdut independenţa bisericii ortodoxe româneşti din Transilvania iar în locul vechii mitropolii ortodoxe de la Alba Iulia s-a creat o episcopie unită care a ajuns în subordinea arhiepiscopului romano-catolic maghiar de Esztergom, împăratul a devenit conducătorul suprem al noii biserici greco-catolice, şi-a încheiat activitatea pentru o jumătate de secol tipografia mitropolitană de la Alba Iulia, s-au rupt legăturile culturale şi bisericeşti cu Ţara Românească şi cu Mitropolia Ungrovlahiei, s-a produs multă dezbinare, ură şi neîncredere între fiii aceluiaşi popor român, care a putut fi astfel stăpânit mult mai uşor de către habsburgi, conform principiului „divide et impera” după cum reiese din pagina 23; iată, aici vedem foarte bine care este, în fapt, relaţia dintre cauză şi efect!... 
  
Autorul a considerat ca fiind necesar să abordeze şi lupta pentru apărarea Ortodoxiei, opţiune justificată de atitudinea maselor româneşti care în unele localităţi au declarat că nu primesc preoţi uniţi şi nu vor lua parte la slujbele religioase săvârşite de către aceştia, ba mai mult, îi alungau pe cei care au trecut la unire. Ca urmare reprezentanţii acestor mişcări de protest sau răscoale cum ar fi: Ieromonahul Visarion Sarai, Oprea Nicolae din Săliştea Sibiului, preotul Moise Măcinic din Sibiel, Ioan Oancea, preotul Cosma din Deal şi alţii au fost aruncaţi în închisoare, bătuţi până la sânge ori jefuiţi de bunurile lor. Este descrisă apoi mişcarea religioasă organizată de ieromonahul Sofronie de la Cioara, care a cuprins întreaga Transilvanie, fapt ce a determinat-o pe împărăteasa Maria Tereza să-l trimită în aceste locuri pe generalul Nikolaus Adolf von Buccow cu numeroase unităţi militare de cavalerie şi infanterie, cu scopul de a reprima orice mişcare împotriva uniaţiei. Barbaria cea mai mare pe care a făcut-o generalul Buccow a fost distrugerea a zeci de mănăstiri şi schituri ortodoxe din această parte a ţării, cele din lemn fiind incendiate iar cele din piatră sau din cărămidă fiind dărâmate cu tunurile. Tot în această parte a lucrării este prezentată mişcarea pentru apărarea Ortodoxiei izbucnită în anul 1763 în părţile Năsăudului, mişcare ce a fost reprimată cu foarte multă cruzime de acelaşi general de tristă amintire Buccow, când bătrânul Tănase Todoran din Bichigiu a fost (în)frânt cu roata iar alţi câţiva ţărani au fost spânzuraţi. Din aceste motive Părintele Profesor Mircea Păcurariu îl consideră pe generalul Buccow drept cel puţin al doilea întemeietor al Bisericii unite, fiindcă nedreptăţile şi atrocităţile au fost extrem de dure şi fără tunurile şi soldaţii săi cu care a săvârşit aceste fărădelegi, toate încercările de atragere la unirea cu Roma ar fi fost zadarnice. 
  
Făcând, în cele ce urmează, un excurs dacă vreţi, mai tehnic şi mai punctual în conţinutul cărţii, vom afirma că prin capitolul I intitulat: „Ofensiva catolicismului împotriva românilor ortodocşi din Transilvania”, cuprins între paginile 11-23, sunt dezbătute subiecte şi teme precum: originea catolicismului împotriva Bisericii Ortodoxe (p.11), atât în perioada Schismei de la 1054 în care se arată că acest dureros şi trist eveniment a fost generat de cauze multiple atât de natură politică cât şi religioasă, care au culminat cu divergenţele din secolele IX – XI, din vremea Patriarhilor Fotie şi Mihai Cerularie şi a Papilor Nicolae I şi Leon al IX – lea. De asemenea sunt prezentate urmările acestei schisme din 1054, arătându-se că prin încercările de unire şi în urma Cruciadei a patra şi mai ales după căderea Constantinopolului din anul 1453, relaţiile tensionate dintre Răsărit şi Apus s-au adâncit tot mai mult. 
  
În continuare autorul face trecerea la spaţiul românesc (pe care am invocat-o şi mai sus), cu studiu de caz – Transilvania – (p.13), cu deosebirea şi cu precizarea necesară că în paralel cu actul de cucerire politică, s-a încercat şi o cucerire de natură spirituală (p.14). De asemenea, Părintele Mizgan insistă şi asupra strânsei colaborări dintre papalitate şi regalitatea maghiară, măsurile punitive, luate la adresa Ortodoxiei transilvane fiind evidenţiate, în ordine cronologică, în funcţie de contextul istoric şi eclesiastic. Bineînţeles, un moment aparte în evoluţia relaţiilor dintre Apus şi Răsărit, l-a constituit sinodul de la Ferrara Florenţa (1438-1439), mai cu seamă că a fost momentul în care Roma a renunţat la impunerea integrală a doctrinei catolice, mulţumindu-se cu compromisul uniatismului (p.19). Pentru realizarea noului deziderat, în vederea atragerii la catolicism a creştinilor ortodocşi Roma papală a înfiinţat colegii iezuite (p.20), a susţinut ordine monahale (pp.20-21), s-a bazat pe factorul cultural (p.21), însă cel mai prolific mijloc a fost cel politic (p.22). 
  
Cel de-al doilea capitol al cărţii, intitulat „Lupta pentru apărarea Ortodoxiei în Ţara Năsăudului în secolul al XVIII – lea”, cuprins între paginile 25-54 şi împărţit în patru subcapitole, pune la dispoziţia cititorului o imagine completă a acestei zone, atât din punct de vedere al secularului cât şi al spiritualului. De pildă, scurta retrospectivă, intitulat sugestiv Ţara Năsăudului. Scurte consideraţii geografice (pp.25-30), face trimiteri la aria şi suprafaţa geografică, întinderea teritorială, compoziţia formelor de relief, reţeaua hidrografică, clima, flora, fauna, dar şi informaţii despre începuturile istoriei vieţii omeneşti în această parte a ţării. De exemplu, printre altele, a fost consemnat şi cel mai vechi document în care se face pomenire despre Năsăud (p.28), dar şi apartenenţa zonei după anul 1440 şi diferitele stăpâniri prin care a trecut. 
  
Urmează apoi o Privire asupra vieţii bisericeşti a românilor din Ţara Năsăudului până în jurul anului 1700 (pp.31-33), unde autorul prezintă realitatea conform căreia credincioşii din Ţara Năsăudului s-au aflat, la început sub ascultarea şi păstorirea episcopului de Dăbâca şi a urmaşilor acestuia din diferite alte centre (p.31), iar mai târziu sub jurisdicţia exarhilor de la Perii Maramureşului, a episcopilor de Vad şi Feleac, a Mitropoliei de la Bălgrad. Iar, dacă în perioada voievodatului românii au fost confruntaţi cu prozelitismul calvin, după trecerea în stăpânirea habsburgică se face simţită propaganda catolică şi îndeosebi termenul şi conceptul de uniatism (p.33). 
  
Românii din Ţara Năsăudului şi Unirea cu Biserica Romei (pp.34-42), un subcapitol dedicat exclusiv problemei menţionate. Astfel, după trecerea Transilvaniei la habsburgi a început şi acţiunea de consolidare a stăpânirii şi dominaţiei lor. Condiţiile unirii, a actului de unire propriu-zis, atitudinea mitropolitului Atanasie Anghel, reacţia creştinilor ortodocşi, sunt teme şi teze prezentate fără alte interpretări sau informaţii recente. Însă, în ultima parte a acestui capitol, mai exact prin Lupta pentru apărarea Ortodoxiei în Ţara Năsăudului (pp.43-54), sunt evidenţiate cazurile concrete de apărare a credinţei în această parte a ţării. Drept mărturie este descrisă ancheta din luna Mai 1761 din satele acestei zone, în privinţa apartenenţei religioase, prin intermediul unui rechizitoriu de nouă întrebări, din care la opt se răspundea colectiv, iar la ultima în nume propriu. Interesante, din punct de vedere istoric şi mai ales moral, sunt procesele verbale încheiate pe fondul acestei anchete (pp.46-51), din care rezultă: lăcaşurile de au fost construite de ortodocşi, căci credincioşii, în proporţie covârşitoare aparţin acestei biserici, simpatizanţii şi adepţii greco-catolicismului fiind nesemnificativi din punct de vedere numeric. Ca exemplu concret, credincioşii din Sângeorz declarau: „odată cu capul nu ne-om da uniţi”, iar cei din localitatea Maieru considerau că „cel ce vrea să se declare unit s-a facă acum, noi însă cu satul întreg, fie orice va fi, voim să fim neuniţi” (p.51). Iată ce cuvinte de ataşament faţă de credinţa strămoşească! 
  
Cel de al treilea capitol a fost dedicat unui adevărat mărturisitor şi mucenic al credinţei ortodoxe din aşa numita Ţară a Năsăudului – Tănase Todoran din Bichigiu Năsăudului: un martir al neamului şi al legii româneşti (pp.55-69) prezintă medalionul unui credincios care a dorit şi a preferat să moară pentru apărarea propriei sale credinţe, cerând contemporanilor să nu accepte ca cineva să „le ciufulească Sfânta Lege”. Pedeapsa primită drept răsplată pentru atitudinea sa se desprinde şi din sentinţa, pronunţată de autorităţi, la 12 noiembrie 1763: „Tănase Todoran a lui Dănilă din Bichigiu, în vârstă de 104 ani să fie (în)frânt cu roata de sus în jos, capul lui să fie legat de o roată, pentru că a reţinut pe oameni de la unire şi înrolare” (p.57). Alături de el au fost condamnate la moarte şi alte persoane, în schimb o altă parte au primit diferite torturi. Tradiţia a consemnat în cântece şi doine cuvintele pe care Tănase Todoran le-a rostit în timpul torturilor la care a fost supus pentru credinţa sa. Acesta a fost şi motivul pentru care autorul a redat o parte din: Cântecul lui Todoran (pp.61-63), Balada lui Todoran (pp.64-65) şi Todoran (pp.66-67). 
  
Capitolul Românii din Ţara Năsăudului între emigrare şi toleranţă (pp.71-76) urmăreşte rezultatul acţiunilor de catolicizare a românilor năsăudeni prin intermediul uniaţiei. S-a constatat o creştere a emigrărilor româneşti din cauze religioase, politice, precum şi material (de pildă în Ţara Românească şi Moldova clăcaşii munceau pe moşiile boiereşti de opt ori mai puţin bogaţi decât iobagii din Transilvania). În locul celor plecaţi autorităţile ungureşti şi mai târziu habsburgice au început în fiecare an şi în fiecare secol să aducă colonişti, ce s-au bucurat în primul rând de privilegiile apartenenţei la credinţa catolică. 
  
Ultimul capitol intitulat „Meditaţii pentru urmaşii Romei” (pp.77-117) este alcătuit dintr-un colaj de şaptesprezece fragmente din operele şi scrierile unor istorici remarcabili, precum şi ai reprezentanţilor Şcolii Ardelene, din care rezultă dezastrul produs datorită uniatismului, în rândul românilor transilvăneni (p.79). Astfel sunt reliefate fragmente privind: Împrejurările în care s-a realizat uniatismul în Transilvania (Pr.Prof.Dr. Mircea Păcurariu), Actul de unire semnat de Atanasie Anghel (Nicolae Iorga), Unirea cu Biserica Romei şi tulburările produse de aceasta în rândul românilor transilvăneni (Simion Bărnuţiu), Amăgirile făcute românilor prin uniatism (August Trebomiu Laurian), Amăgirile uniatismului (Gheorghe Şincai), Aroganţa uniţilor şcoliţi la Roma (Petru Maior), Dezastrul unirii cu Roma (Alexandru Papiu Ilarian), Ofensiva catolicismului în Ţara Năsăudului (David Prodan) şi alţii.În consecinţă, investigarea faptelor şi interpretarea lor a beneficiat de pe urma literaturii istorice şi de istoria ecleziastică, autorul fiind (re)cunoscut pentru scrierile sale în domeniul istoriei bisericeşti ortodoxe aşa încât volumul de faţă se încheie (şi) cu o selecţie de texte din operele şi lucrările unor intelectuali greco-catolici din sec. al XVIII – XIX – lea, prin care sunt încă odată evidenţiate, la modul foarte sincer, rolul nefast al uniatismului în rândul românilor transilvăneni, care au fost dezbinaţi şi învrăşbiţi. Episcopul unit Inochentie Micu mărturisea cu privire la situaţia românilor după anul 1700 că „uniţii văd că le-a mers mai bine până au fost cu schismaticii decât le merge acum” iar Gheoarghe Şincai recunoştea cu privire la uniaţie că ”unirea, mai pe urmă, numai popilor a folosit”... 
  
În încheiere, doresc să afirm cu toată convingerea şi certitudinea că prin lucrarea prezentată, autorul a reuşit să realizeze ceea ce de fapt a şi urmărit, şi anume: „evocarea pe scurt a unor aspecte legate de istoria şi viaţa bisericească a românilor din Ţara Năsăudului (care sunt şi meleagurile sale natale), precum şi a unor figuri de luptători şi mărturisitori ai ortodoxiei din acele (şi nu oricare sau oricine ci unii pe care între timp Biserica i-a canonizat ca sfinţi şi adevăraţi slujitori ai lui Dumnezeu – Stăpânul Cerului, al Pământului dar şi al Adevărului – Care este chiar El), toate acestea formându-se într-un oportun prilej de meditaţie şi reflecţie şi într-un imperativ pentru cei de azi, şi de mâine: pentru a fi cu luare aminte, şi pentru a fi aproape de popor, spre a nu rătăci! 
  
Prin urmare, lucrarea în cauză reprezintă o contribuţie la cunoaşterea istoriei celor două biserici româneşti căci autorul, care este cât se poate de obiectiv şi de echilibrat în judecăţile sale, aşa cum îi stă bine oricărui istoric, emite opinii întemeiate pe reconstituirea faptelor şi oferă explicaţii în măsură să aducă unele lămuriri necesare lumii şi istoriei contemporane. 
  
Aşadar, cartea Părintelui Ioan Alexandru Mizgan de la Oradea este de o imperioasă actualitate care invită la multă luciditate, dişcernământ şi dreaptă socoteală. Este o lucrare foarte concisă, cu care ar trebui să se întâlnească atât intelectualii cât şi credincioşii în calitate de membrii ai Bisericii pentru a înţelege cât mai bine urmările şi consecinţele uniatismului pentru acest popor care astăzi, mai mult ca oricând, este chemat să-şi asume destinul istoric al strămoşilor săi.  
  
Drd. Stelian Gomboş. 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Recenzie - Parintele Ioan Alexandru Mizgan... / Stelian Gomboş : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 210, Anul I, 29 iulie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Stelian Gomboş : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stelian Gomboş
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!