Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Recenzii > Mobil |   


Autor: Stelian Gomboş         Publicat în: Ediţia nr. 210 din 29 iulie 2011        Toate Articolele Autorului

Recenzie - Parintele Gheorghe Ispas...
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Recenzie: Pr. Dr. Gheorghe Ispas - „Euharistia – Taina Unităţii Bisericii”- Aspecte teologice şi practice, Editura Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti 2008, 226 pagini. 
  
Moto: „Euharistia este împlinirea iconomiei mântuirii, a iconomiei iubirii lui Dumnezeu faţă de oameni şi a unirii Sale cu noi. Dacă Fiul lui Dumnezeu a voit să vină atât de aproape de oameni încât să Se unească cu ei, ca singur mod al mântuirii şi îndumnezeirii lor, El nu Se putea mulţumi să se întrupeze numai ca un om cu intenţia de a rămâne separat de ceilalţi, ci ca să meargă mai departe, întrupându-Se aşa zicând în toţi oamenii, neîmpiedicându-i de a rămâne persoane deosebite şi neîncetând de a rămâne El însuşi o persoană deosebită pentru practicarea iubirii desăvârşite. El trebuie să vină în noi, dar nu o singură dată, ci mereu, deci pe de o parte trebuie să fie în noi, pe de alta să rămână deosebit de noi şi mai presus de noi, ca să poată veni mereu într-un mai mare grad în noi, spre sporirea continuă a relaţiei de iubire, spre alimentarea iubirii, care se arată şi prin unirea trupului nostru cu trupul şi sângele Său preacurat. Un prieten, deşi ţi-a devenit interior prin faptul că ţi s-a dăruit o dată, ţi se dăruieşte mereu, sporind interioritatea lui în tine”.  
  
Cartea aceasta – apărută cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, şi care cu adevărat zideşte, este foarte binevenită deoarece tema şi problema abordată este una stringentă, esenţială şi mereu actuală, căci vine în întâmpinarea întrebărilor şi frământărilor noastre cu privire la modul, timpul şi perioada îmărtăşirii cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos în chip Euharistic. Este bine şi corect să ne împărtăşim cu Sfintele Taine numai în cele patru posturi de peste an? Putem să ne împărtăşim mai des? Este obligatorie o perioadă de pregătire şi de post înainte de luarea Sfintei Împărtăşanii? Iată, acestea sunt doar câteva din întrebările pe care şi le pun mulţi dintre credincioşii noştri. În acest sens, lucrarea de faţă, pe care vi-o recomandăm spre minuţioasă şi profundă lectură, aduce cu siguranţă, multe răspunsuri şi lămuriri. 
  
În această carte – rodul unei munci asidue ce a culminat cu susţinerea unei teze de doctorat la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Iustinian Patriarhul” din Bucureşti, în anul 2003, sub îndrumarea şi coordonarea Părintelui Profesor Nicolae Necula – Părintele Consilier Patriarhal şi Paroh al Bisericii „Sf. Mina” din Bucureşti Gheorghe Ispas este autorul unei cuprinzătoare lucrări – ce se bucură de girul ştiinţific şi Prefaţa Părintelui Profesor Dumitru Popescu – abordează tema şi subiectul lucrării din perspectivă liturgică, urmându-i pe marii profesori de specialitate, între care, la loc de frunte îi amintim şi pomenim pe Petre Vintilescu ori Ene Branişte, autori de tratate şi lucrări importante, care au arătat şi demonstrat ca şi Nicolae Cabasila ori Nicodim Aghioritul că Sfânta Euharistie, înţeleasă ca prezenţă a lui Iisus Hristos Însuşi, constituie centrul de gravitate al Liturghiei răsăritene. După cum mărturiseşte chiar autorul acestei lucrări „prezenţa lui Hristos în decursul Sfintei Liturghii poate fi împărţită în trei fraze mai importante şi anume: de la proscomidie şi până la vohodul mic din liturghia catehumenilor, Iisus Hristos este prezent în mod tipic-simbolic; de la vohodul mic şi până la prefacere, Hristos este prezent în mod simbolico-mistic şi în sfârşit, începând cu prefacerea euhariastică, Hristos este prezent în chip real şi substanţial”.  
  
Înainte de a intra în reflecţiile asupra Sfintei Liturghii, de a înţelege ce este ea, rolul ei în viaţa creştină, este nevoie a pune început bun prin a arăta temeiul ei şi a celorlalte Sfinte Taine în Domnul nostru Iisus Hristos, Dumnezeul-Om. Acest fundament constă în temeiul de neclintit al expresiei că Adevărul este Persoana lui Iisus Hristos, şi că viaţa noastră înseamnă participare, experienţă, comuniune cu Iisus Hristos ca persoană şi viaţă. „Cuvântul s-a făcut trup şi s-a sălăşluit între noi”(Ioan 1,14) afirmaţie scripturistică ce constituie baza şi noua bucurie a Bisericii. Căci El a lăsat Trupul Lui (Biserica) şi a trimis pe Duhul Său şi nu un sistem filozofic şi nici n-a întemeiat o nouă religie. De la începuturi până astăzi găsim această realitate a comuniunii liturgice strânsă în jurului Mesei Domnului: „Şi stăruiau în învăţătura Apostolilor şi în comuniune, în frângerea pâinii şi în rugăciuni” după cum ne relatează „Faptele Apostolilor” în capitolul 2,42. Aflându-se de atunci în stare permanentă de ascultare, Biserica - ca trup a lui Iisus Hristos şi comuniune a Duhului Sfânt, este fidelă îndemnului Mântuitorului de la Cina cea de Taină, unde a spus ca: „Aceasta să faceţi întru pomenirea Mea”(Matei XXVI, 26-28) Aici, în adunarea (sinaxa) liturgică, se găseşte izvorul vieţii, centrul ei, de aici decurgând învăţătura nouă, harul ei sfinţitor şi modul în care ea se conduce. Adevărul ei este viaţă; împărtăşirea de viaţă: „Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi.”(In. 6, 53) 
  
Prin urmare, Adevărul este viaţă, este fiinţă concretă. Pentru Sfântul Apostol Ioan Adevărul este identic cu viaţa, cu fiinţa, el depăşeşte neajunsul cugetării filozofice a lui Aristotel care vedea viaţa ca o calitate adăugată fiinţei, nu fiinţa însăşi. Creştinul trebuie să le rostească dintr-o răsuflare pe amândouă. 
  
Toată Evanghelia a 4-a, a Sfântului Apostol Ioan autentifică că cunoaşterea este „viaţă veşnică” sau „adevărata viaţă” însăşi Iisus Hristos s-a numit Calea, Adevărul şi Viaţa” (In. 14. 6) 
  
Dacă Sfântul Apostol Ioan vede Adevărul ca praxis, ca trăire, ucenicul său - Sfântul Ignatie Teoforul îmbină cunoaşterea şi viaţa într-o abordare antologică a Adevărului, deoarece viaţa înseamnă fiinţă veşnică, adică fiinţa care nu moare. Domnul Iisus Hristos este Adevărul, nu pentru că este un principiu epistemologic care explică universul, ci pentru că El este viaţa şi mulţimea fiinţelor, care îşi găsesc semnificaţia nestricăcioasă întru Iisus Hristos, care recapitulează în întregime creaţia şi istoria. Viaţa Sfintei Euharistii este viaţa lui Dumnezeu Însuşi, ca viaţă de comuniune divină. 
  
De aceea Sfântul Ignatie numea Euharistia drept „leac de nemurire, doctorie pentru a nu muri”. Iar Sfântul Irineu de Lyon (sec. II) a folosit teologia Euharistiei în luptă cu dochetismul şi gnosticismul, ce arată că Iisus Hristos a avut trup aparent, arătând că Euharistia este cu adevărat Domnul Hristos, că El este viaţă şi fiinţă în acelaşi timp, că El se dă ca viaţă, ducând la împlinirea comuniunii în Sfânta Euharistie. 
  
De aceea, când abordăm ştiinţa teologică hristologiei, adică învăţătura despre persoana şi opera mântuitoare a lui Iisus Hristos, nu înţelegem în primul rând abordarea învăţăturii despre acestea în sens teoretic, faptul că numai cuvintele scripturii ar fi vehicule de comunicare a Adevărului până la noi, aşa cum fac toate ereziile istoriei.  
  
Când afirmăm că El este Adevărul, mărturisim şi trăim învăţătura despre Iisus Hristos şi opera Sa ca existenţă personală, ce ni se comunică în relaţia Sa cu Trupul Său, Biserica. Căci dacă nu eşti în Biserică nu poţi vorbi de o realitate a experienţei personale a lui Iisus Hristos, ce se dăruieşte în Sfintele Taine, în mod culminant oferindu-se în Sfânta Euharistie. Împărtăşindu-te de Iisus Hristos ca viaţă şi comuniune poţi vorbi după aceea de o comunicare a Lui până la noi şi prin cuvintele Sale, încorporate în Sfânta Scriptură ori în Sfânta Tradiţie, căci altfel totul este verbalism sectar, fraze învăţate mecanic din textele Scripturii şi răstălmăcite după bunul plac. 
  
O, frate creştine nu tu defineşti modul şi participarea la viaţa lui Iisus Hristos. Ea este dată în Biserică din Ziua Cincizecimii. Duhul Sfânt, este Persoana care umple distanţa dintre noi şi Iisus Hristos, El realizează actul unirii şi participării omului la Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos în istorie. El aduce în Biserică, ca realitate, ca viaţă, evenimentul Iisus Hristos realizând, totodată, existenţa Sa personală ca trup ori comunitate. Mântuitorul Iisus Hristos nu există mai întâi ca Adevăr şi apoi ca şi comuniune, El este simultan şi una şi alta. Nu există distanţe între Domnul Hristos, Biserică şi Sfântul Duh, cu atât mai mult între Domnul Iisus Hristos şi Sfântul Duh. De la întrupare şi până la Cincizecime se poate urmări pe firul roşu al Sfintei Scripturi, această relaţie existenţială, personală, între Mântuitorul Iisus Hristos şi Sfântul Duh. Fundamentul relaţiei de trimitere în lume în Biserică, se întemeiază pe relaţia lor în sânul Sfintei Treimi. 
  
Aşadar, atât de mare este Taina lui Iisus Hristos încât El nu redefineşte separat prin El Însuşi ci este parte integrantă a iconomiei Sfintei Treimi. A vorbi despre Iisus Hristos înseamnă în acelaşi timp a vorbi despre Tatăl şi Duhul Sfânt. 
  
Adevărul lui Iisus Hristos şi a Sfântului Duh este identic şi de aceea Duhul Sfânt este numit „Duhul Adevărului”(In.14.17...). Cele două Persoane ale Sfintei Treimi se deosebesc numai după felul în care lucrează. Evenimentul Cincizecimii la „Faptele Apostolilor” arată acest lucru la modul cel mai concret. Existenţa lui Iisus Hristos vine în planul existenţei noastre isorice, nu în mod abstract, după cum cred sectarii care tratează în mod teoretic cuvintele scripturii, într-o manieră individualistă, ignorând sensul şi rostul comuniunii şi al comunităţii.  
  
Duhul Sfânt este dătător de putere şi de viaţă, determinând fiinţa noastră spre relaţionare, spre împlinirea comunităţii, pentru că El este”comuniune”(Kinonia: 2 Corinteni 13,13). Prin Sfântul Duh ne naştem în Iisus Hristos, în Taina Sfântului Botez, încorporându-ne în trupul istoric al lui Iisus Hristos - care este Biserica, aşa cum însăşi naşterea lui Iisus Hristos a fost „din Duh”, pentru ca fiecare botezat să poată deveni el însuşi „Hristos”, adică fiinţă de comuniune şi de adevărată viaţă. De două mii de ani fiecare Liturghie, fiecare taină este un eveniment al Cincizecimii. Fiindcă Sfânta Liturghie îl revelează pe Domnul Iisus Hristos. Adevărul ca vizită, ca prezenţă şi realism, dar nu din afară ci ca „trup” adică interior propriei noastre experienţe, ca o comuniune în interiorul Bisericii, a comunităţii Ei, şi nu într-o cunoaştere raţională sau într-o experienţă mistică interioară individuală, desprinsă de Biserică, ca şi comuniune cu Iisus Hristos în Duhul Sfânt. O asemenea formă de religie este naturism religios. 
  
Acest adevăr ajunge la noi ca rezultat al unei transmiteri istorice, dar se referă la istorie, în înţelesul vieţii euharistice, condiţionată fiind de caracterul de anamnează (amintire) şi epicleză (invocare) al Euharistiei. În cadrul ei istoria încetează a mai fi o succesiune de evenimente, ce vin din trecut în prezent, în direcţie liniară. Adevărul nu vine la noi doar pe calea delegării ori a împuternicirii: Iisus Hristos-Apostoli-Episcopi, în desfăşurare liniară. El vine ca eveniment al Cincizecimii, cu alte cuvinte, ca o coborâre a Duhului Sfânt, ce asumă istoria liniară într-un prezent harismatic. Drept urmare, toate Sfintele Taine sunt evenimente harismatice şi realităţi ale Cincizecimii. 
  
Astfel Sfânta Liturghie este “reactualizarea lui Hristos printre noi. El vieţuieşte în noi şi noi vieţuim în El, Îl însoţim din Peştera Betleemului până la înviere şi înălţare. El vine între noi, ne luminează mintea noastră, întunecată şi umbrită de păcat, cu cereasca Sa învăţătură ne conduce paşii pe calea mântuirii şi, mai mult, ne dă hrană chiar Trupul Său şi băutură, însuşi Sângele Său. Iar noi, prin Sfânta Liturghie, luăm parte la chinurile calvarului Său, bucurându-ne apoi tot împreună cu El de slăvita Sa Înviere. Şi pentru ca această reactualizare a lui Iisus Hristos să fie mai sensibilă şi mai inteligibilă, a fost nevoie de folosirea ritului liturgic a sensurilor simbolico-istorice şi mistico-divine. Prin sfintele simboluri din cuprinsul Liturghiei se săvârşeşte şi se învaţă cele mai presus de minte. Dar chiar şi cele ce se săvârşesc în chip văzut s-au împărtăşit de atâta slavă, încât pentru noi toţi sunt lucruri minunate. De aceea, nu poate ajunge mintea oricui la priceperea celor ce se săvârşesc” – potrivit afirmaţiilor autorului. 
  
Cu alte cuvinte, întregul volum rămâne tributar modului în care Sfânta Liturghie a fost înţeleasă şi comentată de vestitul teolog bizantin Nicolae Cabasila. După ce arată că Sfintele Taine, în general, dar mai cu seamă Sfânta Euharistie formează “poarta” şi “calea” prin care viaţa lui Dumnezeu coboară în creaţie, Nicolae Cabasila consideră că “aceasta este calea pe care a trasat-o Dumnezeu şi a deschis acea poartă venind astfel la noi, şi mergând la Tatăl, n-a răbdat să o închidă, ci de la Acela revine la oameni, sau mai degrabă este pururea prezent, este şi va fi cu noi întotdeauna, până la sfârşitul veacurilor” (Nicolae Cabasila – “Viaţa în Hristos”). Datorită coborârii lui Iisus Hristos în lume prin Sfânta Euharistie, lumea se împărtăşeşte de viaţa nemuritoare ca antidot împotriva stricăciunii şi morţii. Căci “prin aceste Taine ca prin nişte ferestre intră în această lume întunecată, Soarele dreptăţii şi omoară viaţa corespunzătoare lumii acesteia înviind pe cea supralumească. Ca Unul ce este Lumina lumii, El biruie lumea, aducând în trup muritor şi curgător viaţa statornică şi nemuritoare. Nicolae Cabasila pune un accent foarte puternic pe coborârea lui Iisus Hristos, aşa încât atribuie impresia că împărtăşirea de viaţă veşnică nu se mai realizează atât la nivelul superior al comuniunii trinitare, ci aici jos, la acela al comuniunii euharistice în Biserică, fiindcă ceea ce îl interesează în perspectivă istorică nu este atât înălţarea credincioşilor spre comuniunea veşnică cu Sfânta Treime, ci coborârea Domnului Iisus Hristos în istorie şi în lumea actuală. Preocuparea sa de căpetenie a fost aceea de a pune în evidenţă dimensiunea istorică a misiunii pe care Biserica o are de împlinit în această lume. 
  
În altă ordine de idei suntem datori să reţinem adevărul că Biserica Ortodoxă este, înainte de toate, o Biserică liturgică. Cultul constituie centrul vieţii bisericeşti şi cea mai sigură expresie a credinţei sale (lex orandi lex credenti est). Liturghia, Euharistia Ortodoxă este bogată şi profund biblică în conţinutul ei (98 de referiri la Vechiul Testament şi 124 de trimiteri la Noul Testament). Aceasta explică (şi) adevărul ce susţine că Liturghia Ortodoxă a fost schimbată ori modificată foarte puţin de-a lungul timpului. Pe lângă faptul că ea reprezintă interpretarea şi experienţa comună a tainei lui Hristos şi a Bisericii Sale, Liturghia Ortodoxă este, în acelaşi timp, şi o tradiţie vie, care uneşte în aceeaşi credinţă o mare diversitate, de generaţii şi de biserici etnice şi locale. Drept urmare, Biserica Ortodoxă nu poate fi înţeleasă fără Liturghia sa. Întâietatea şi prioritatea acordată Sfintei Liturghii ca lex credenti (norma credinţei) şi ca lex orandi (rânduiala cultului), faţă de autoritatea juridică arbitrară sau faţă de părerile teologice individuale şi personale, constituie trăsătura specifică a mentalităţii şi concepţiei ortodoxe cu privire la unitatea Bisericii, care cuprinde caracterul ei sacramental şi comunitar. 
  
Toate ecteniile şi cererile utilizate în Sfânta Liturghie sunt la plural, chiar şi atunci când rugăciunile sunt rostite numai de către preot, întrucât acestea sunt ale întregii comunităţi, sau pentru întreaga comunitate. Forma, felul dialogic între una şi mai multe voci exprimă integralitata şi inclusivitatea unităţii Bisericii, diversitatea adunată în comuniune, evitând atât uniformitatea, cât şi individualismul, această comuniune fiind caracterizată prin dialog, dăruire reciprocă şi fraternitate armonioasă. 
  
Ortodoxia, ca fiind moşteniotoarea tradiţiei patristice ce este pătrunsă de marile taine ale dogmelor trinitare şi hristologice, are o structură spirituală proprie, preocupată fiind îndeosebi, de realităţile vieţii duhovniceşti şi de raporturile ei inter şi intra-umane. Viaţa Sfintei Treimi – Cea de viaţă dătătoare, îndreptată fiind către lume prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu, a cultivat în lăuntrul existenţei create a lumii o viaţă nouă, o realitate superioară, de conţinut dumnezeiesc şi anume: comuniunea. Ideea comuniunii este îndreptată şi spre interior, dar şi spre exterior. În ceea ce priveşte aspectul exterior al comuniunii, el se regăseşte în una din însuşirile şi atributele Bisericii, aşa după cum arată Simbolul de Credinţă niceoconstantinopolitan, adică: sobornicitatea, care alcătuieşte şi configurează sufletul, trupul şi specificul Ortodoxiei. Acest termen folosit astăzi doar de Biserică, reprezintă şi redă în mod calitativ termenul de catolicitate. Biserica sobornicească (catolică şi ecumenică în adevăratul şi profundul sens al cuvântului) este acea biserică care adună, uneşte şi trăieşte în comuniune. 
  
Pornind, aşadar, de la textul scripturistic: „cel ce Mă mănâncă pe Mine va trăi prin Mine” (Ioan 6,57), Nicolae Cabasila admite faptul că omul ca existenţă superioară, poate asimila pâinea, vinul şi orice mănâncă. Dar aceste alimente nu au o viaţă prin ele însele şi nu pot fi izvor de viaţă veşnică. Lasă impresia că oferă viaţa, deoarece conservă trupul provizoriu, dar în realitate se tratează despre simpla supravieţuire, care nu poate oferi omului eliberarea sa de stricăciune şi moarte. În opoziţie cu aceasta, Sfânta Euharistie este, în mod real şi grăitor, vie şi poate oferi viaţa în adevăr. Mântuitorul Iisus Hristos Cel absolut transcendent, nu se preface El însuşi atunci când se oferă ca hrană, ci preface pe om în ceea ce este El. „Hrana se transformă în cel ce o mănâncă, susţine Nicolae Cabasila – citat fiind de autorul acestei cărţi – peştele, pâinea şi orice alt aliment se transformă în sânge omenesc. În Euharistie se întâmplă contrariul, fiindcă însăşi pâinea vieţii mişcă pe cele ce se hrăneşte şi-l schimbă, transformându-l în ea însăşi”. Lucrarea Domnului Iisus Hristos în Euharistie este ambivalentă sau dublă: pe de o parte, El se prelungeşte în lume, dar pe de altă parte, El asumă lumea. Iisus Hristos se extinde adunând lumea în trupul Său pentru a o transfigura. Biserica nu constituie o realitate statică. Ea reprezintă o dinamică transfiguratoare, ca nuntă neîncetată a Creatorului şi a creaţiei în spaţiu şi timp. În acest amestec fără contopire a naturii create cu cea necreată, creaţia se topeşte în trupul Mântuitorului prin Sfânta Euharistie, fiindcă Iisus Hristos s-a contopit cu trupul, adică pentru faptul că Euharistia este Însuşi Iisus Hristos. 
  
De aceea, noi suntem chemaţi să realizăm şi să conştientizăm adevărul Cultului Ortodox care actualizează şi permanentizează relatarea scripturistică raportată la viaţa Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Relatarea biblică şi istorică a Mântuitorului constituie, de fapt, realitatea cultică, euharistică a Lui, iar Taina Sfintei Euharistii este o “capodoperă a iubirii, a milei şi a atotputerniciei divine” . Centrul cultului liturgic al Bisericii este recunoscut în mod covârşitor ca fiind Euharistia. “Trupul istoric al lui Iisus Hristos, aşa cum a trăit, a murit şi a înviat, cum străluceşte preamărit la dreapta Tatălui, se găseşte în mod real pe Sfânta Masă şi se oferă credincioşilor ca fiind Cina cea de Taină” . 
  
Memorialul sau cultul euharistic redă întreaga iconomie a mântuirii neamului omenesc, mergând chiar dincolo de întrupare. Sensul Euharistic este unul totalizator, deoarece întreaga istorie trecută, prezentă şi viitoare este în ea . Euharistia ne reaminteşte de creaţia lumii, de cădere, de sfâşietoarea căutare a lui Dumnezeu, de întruparea Domnului, de patimile, moartea şi Învierea Lui, de Sfânta Sa Înălţare şi de focul pogorâtor şi întemeietor al Duhului. Recapitulând întreaga istorie, Euharistia se deschide totodată spre eshaton, făcându-ne din fii vremelnici ai istoriei, fii nemuritori ai Împărăţiei veşnice deja începute. Eshatologia este gustată în Euharistie iar Sfânta Euharistie arvuneşte plinătatea Împărăţiei ce va să vină. Sfântul Ignatie Teoforul numea Euharistia „leac de nemurire, doctorie pentru a nu muri”. Sfântul Irineu de Lyon (sec. II) a folosit teologia Euharistiei în luptă cu dochetismul şi gnosticismul care arată că Hristos a avut trup aparent, arătând că Euharistia este cu adevărat Hristos, că El este viaţă şi fiinţă în acelaşi timp, că El se dă ca viaţă, ca şi comuniune în Sfânta Euharistie. De aceea, când vorbim de hristologie, învăţătura despre persoana şi opera mântuitoare a lui Iisus Hristos nu înţelegem în primul rând a învăţăturii despre acestea în sens teoretic, faptul că numai cuvintele scripturii ar fi vehicule de comunicare a Adevărului până la noi cum fac toate ereziile istoriei.  
  
Dincolo de aceasta, când afirmăm că el este Adevărul, mărturisim şi trăim învăţătura despre Hristos şi opera Sa ca existenţă personală, ce ni se comunică în relaţia Sa cu Trupul Său, Biserica. Dacă nu eşti în Biserică nu poţi vorbi de o realitate a experienţei personale a lui Iisus Hristos, ce se dă în Sfintele Taine, şi în mod culminant în Sfânta Euharistie. Împărtăşindu-te de Hristos ca viaţă şi comuniune, poţi vorbi după aceea de o comunicare a Lui până la noi toţi, prin cuvintele sale încorporate în Sfânta Scriptură ori în Sfânta Tradiţie, dacă nu, totul este verbalism sectar, fraze învăţate mecanic din textele Scripturii, răstălmăcite după bunul plac. 
  
Potrivit învăţăturii Sfântului Nicolae Cabasila, „vremea aceasta (a Euharistiei) înseamnă vremea aceea (a Iconomiei), prin această Sfântă Taină noi fiind contemporani evenimentelor trecute şi viitoare din istoria sfântă a Mântuirii. Prin ea, veşnicia se manifestă şi activează în realitatea cotidiană” . Ca participanţi la această Taină, ieşim din ciclitatea ameţitoare a istoriei şi suntem introduşi în prezentul continuu al veşniciei, deoarece Iisus Hristos este ieri, azi şi în veci Acelaşi. 
  
Sfânta Scriptură şi Cultul se întâlnesc în conţinutul şi finalitatea edificatoare a lor, căci scopul revelaţiei divine unitare a Bibliei şi a Cultului este îndumnezeirea omului în Iisus Hristos, hristificarea lui: „Hristos al Evangheliei şi Hristos al Euharistiei sunt Unul şi Acelaşi Hristos, Dumnezeu, Omul, Iisus Hristos” . Liturghia îşi are începutul în Evanghelie, iar Evanghelia îşi continuă dinamica transfiguratoare în Sfânta Liturghie. Împărăţia anunţată la începutul Sfintei Liturghii este aceeaşi cu Împărăţia a cărei dimineaţă este vestită de „îngerul Domnului” prin cuvintele: „pocăiţi-vă că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor” (Matei III, 2). Liturghia Cuvântului şi Liturghia Euharistică ori Liturghia catehumenilor şi a credincioşilor continuă cultic unitatea interioară dintre Cuvânt şi Taină. Cina pregătită pentru noi în cadrul Sfintei Liturghii este atât a Cuvântului lui Dumnezeu, cât şi a Trupului Domnului. După Slăvita Sa Înviere, Mântuitorul, mergând spre Emaus cu ucenicii Săi, le-a explicat scripturile, apoi, la masă „a luat pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o şi le-a dat-o” (Luca XXIV, 13 – 35). 
  
De aceea, aşadar, un loc cu totul deosebit îl ocupă Taina Euharistiei, care este o încoronare, o culminare a tuturor celorlalte Taine, implicând în sine „puterea morţii depline faţă de existenţa separată de Dumnezeu”. Prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos, creştinii, aşa cum a scris Părintele Stăniloae, participă la Jertfa pe care Acesta a adus-o pentru noi, dar şi la Învierea Lui. Chiar în rugăciunea epiclezei, rostită de către preot în cadrul Sfintei Liturghii, se cere ca Duhul Sfânt să vină nu numai peste darurile de pâine şi de vin ce se vor preface în Trupul şi Sângele Mântuitorului Hristos, ci şi peste noi, spre a fi sfinţiţi şi pentru a putea participa la această sfântă jertfă: „Trimite Duhul Tău cel Sfânt peste noi şi peste aceste Daruri ce sunt puse înainte” . Aşadar, prin aducerea de pâine şi de vin, creştinii prezintă înaintea lui Dumnezeu jertfa muncii lor, iar prefacerea acestora în Trupul şi în Sângele Mântuitorului Iisus Hristos, pe lângă prezenţa reală a Fiului lui Dumnezeu în daruri şi în comuniunea eclezială, sau realitatea vie şi puterea veşnică a Jertfei lui Hristos ce se transmite Bisericii prin Euharistie, se deschide credincioşilor perspectiva de se împărtăşi, prin Duhul Sfânt, de Paştile lui Hristos, de a interioriza viaţa lui Hristos şi de a se oferi Tatălui . Prin Euharistie noi nu ne prezentăm înaintea lui Dumnezeu în mod personal şi nici lipsiţi de Hristos. Nimeni nu poate să săvârşească jertfa euharistică numai pentru el, deoarece nici Hristos nu a adus o jertfă diferită pentru fiecare în parte. El este ieri şi azi şi în veci Acelaşi pentru toţi, iar atunci când dorim să ne unim cu El, să ne manifestăm Jertfa faţă de El, sau să-L revelăm a fi lucrător în noi, trebuie mai întâi să realizăm o comuniune vie, în sinceritatea iubirii cu toţi semenii noştri. „Astfel, prin faptul că Hristos ne ia şi pe noi ca să ne aducă, prin împreuna noastră jertfire cu Sine, jertfă Tatălui, se produce o uniune strânsă între Jertfa Lui şi jertfa noastră, în sensul că jertfa noastră face parte din jertfa Lui, şi jertfa Lui din jertfa noastră, sau noi suntem în El, Cel ce Se aduce şi El în noi care ne aducem” .  
  
Împuterniciţi fiind cu Harul Sfintelor Taine şi uniţi fiind cu Hristos prin Sfânta Euharistie, creştinii continuă să-şi manifeste dragostea faţă de Dumnezeu prin săvârşirea virtuţilor. Asceza, ca luptă permanentă ce se duce împotriva autonomismului, egoismului şi orgoliului personal, înduhovniceşte fiinţa umană şi îi oferă demnitatea stăpânirii de sine. Persoana care şi-a exercitat voinţa prin post, rugăciune, milostenie, cultivarea smereniei şi altele descoperă în străfundurile sale capacităţi noi de raportare la Dumnezeu. Sufletul şi trupul trăiesc împreună dorinţe şi sentimente, neopunându-se nici unul funcţiei pe care celălalt o reprezintă. Chiar dacă la prima vedere această luptă de renunţare şi de încălcare, de tăiere a voii apare ca o îngrădire a libertăţii omului, analizată după conţinutul şi rezultatele ei, asceza creştină reprezintă „lupta omului cu propria-i natură, cu moartea care s-a amestecat cu natura” , realizând, de fapt, deschiderea faţă de libertatea cea adevărată care se găseşte doar la Dumnezeu. Efortul pe care noi îl depunem pe parcursul luptei duhovniceşti nu poate fi catalogat drept chin şi nici autoflagelare, deoarece toate aceste acte şi fapte se prezintă ca nişte trepte cu ajutorul cărora jertfa vieţii noastre se ridică la Dumnezeu, iar atunci când le împlinim nu suntem condamnaţi şi nici abandonaţi sub povara obligativităţii lor. Dumnezeu respectă libertatea omului şi primeşte darul pe care fiecare persoană poate să-l aducă: unul mai mult, altul mai puţin, şi aurul, smirna şi tămâia magilor (Matei 2, 11), dar şi cei doi bani ai văduvei (Marcu 12, 42-44) .  
  
De remarcat faptul că măreţia jertfei noastre nu constă în meritele personale pe care încercăm să ni le pretindem, ci în sinceritatea şi disponibilitatea cu care ne deschidem împreună lucrării cu Dumnezeu. Dacă ar fi să împlinim singuri această jertfă, ar însemna să nu ne prezentăm cu nimic înaintea lui Dumnezeu, căci fără ajutorul Lui nu se poate face nimic. Dar El vine în ajutorul „slăbiciunii noastre” (Romani 8, 26) şi ne învredniceşte de bucuria roadelor. La început mai puţin, dar perseverând şi nedespărţindu-ne de ajutorul acordat, putem ajunge să ne prezentăm cu jertfe curate. De aceea precizează Sfântul Marcu Ascetul că trebuie să oferim ca jertfă lui Hristos orice gând care ne apare în minte, chiar în momentul în care ia naştere . Numai oferindu-ne lui Dumnezeu cu tot ce avem fiecare, cu gândul, cu mintea, cu sufletul, cu trupul, cu familia, cu bunurile etc. putem să ne arătăm trăitori şi următori ai lui Iisus Hristos.  
  
Drept urmare, în vremurile de astăzi, când suferinţe şi necazuri foarte multe şi foarte variate cum ar fi neajunsurile şi sărăcia, bolile şi singurătatea, nedreptatea, patimile şi violenţa şi multe altele încearcă să cuprindă sub aripa lor nefastă cât mai mulţi semeni, este foarte necesară o revenire şi o reorientare sinceră a existenţei noastre către Dumnezeu. Singur aflându-se omul nu poate să depăşească zidul deznădejdilor pe care suferinţele şi greutăţile i-l aduc înainte şi astfel se loveşte continuu cu renunţarea şi cu cedarea. În aceste condiţii durerea şi necazul îşi amplifică dimensiunile, lucrarea şi roadele negative în sufletul uman, ajungând uneori chiar la groază şi disperare. Individualismul şi autonomismul nu fac decât să ne introducă în izolarea tragediei personale. Dar prin Hristos şi de la Hristos primim şi noi puterea şi capacitatea de a învinge toate dezamăgirile pe care ni le aduc înainte. El nu a fost o victimă în faţa morţii, a strâmtorărilor şi a batjocoririlor ce i s-au adus, ci un biruitor, Singurul biruitor adevărat (şi) asupra vieţii. În mod liber primeşte moartea: „Eu îmi pun sufletul, ca iarăşi să-l iau. Nimeni nu-l ia de la Mine, ci Eu de la Mine Însumi îl pun. Putere am eu ca să-l pun şi putere am iarăşi să-l iau” (Ioan 10, 17-18), pentru ca nici un om să nu mai fie sclavul ei, ci în toţi să se trezească dorinţa de dăruire, în mod liber, înaintea lui Dumnezeu. 
  
Trebuie, foarte bine, reţinut faptul, că „jertfa lui Iisus Hristos nu se reduce la un simplu exemplu de comportare socială, ci se distinge prin superioritatea absolută şi puterea de- săvârşită pe care Fiul lui Dumnezeu i-o imprimă” . În urma unirii cu Domnul Hristos, ia naştere şi în noi manifestarea iubirii Sale faţă de lume. Prin mine Hristos îl iubeşte pe semenul meu şi acela primeşte iubirea mea care îşi are sursa în Hristos. Prin această iubire şi prin puterea lui Hristos ajungem fiecare din noi, într-o măsură mai mare sau mai mică, să ne dăruim ca jertfe vii. Dar, precum Jertfa lui Hristos n-a fost despărţită de Înviere, tot aşa nici jertfa noastră nu rămâne străină de viaţa pe care El ne-o oferă. Şi să nu uităm faptul că fără de jertfa lui Hristos, îndeosebi cea euharistică, nu putem face nimic. Tocmai de aceea se cere împlinită şi împărtăşită.  
  
Revenind, de fapt, la baza acestor consideraţii – foarte mult reiterate în această carte de către autor – ce pun accentul pe prezenţa lui Iisus Hristos în Sfânta Euharistie, există două explicaţii. Mai întâi, aşa după cum se desprinde chiar din titlul lucrării principale ale Sfântului Nicolae Cabasila, acesta a fost interesat mai mult de „Viaţa lui Hristos”, ca atare, decât de persoana Sa. Bineînţeles, Nicolae Cabasila nu face abstracţie de persoana lui Iisus Hristos, ar fi chiar imposibil, însă acordă prioritate vieţii asupra persoanei şi tinde spre o concepţie hristologică substanţialistă, care îi permite – potrivit afirmaţiilor Părintelui Dumitru Popescu – să transfere centrul de gravitate al Bisericii de la Capul trupului, care este Iisus Hristos, la Euharistie ca trup al Său. În al doilea rând, Cabasila a fost obligat să procedeze astfel, datorită preocupărilor sale referitoare la misiunea istorică a creştinismului, care cere Bisericii să devină factor activ în societate şi cosmos. Drept urmare, Nicolae Cabasila cere permanent teologiei răsăritene să depăşească orizontul confesional îngust şi să pună în evidenţă, în lumina iconomiei divine, misiunea Bisericii care urmăreşte transformarea lumii în cerul şi pământul nou al Împărăţiei lui Dumnezeu. 
  
Marele merit al lucrării elaborate de către Părintele Gheorghe Ispas constă în faptul că doreşte şi aspiră să depăşească concepţia teologică potrivit căreia Domnul Iisus Hristos ar fi prezent în Euharistie doar în chip substanţialist, şi militează în favoarea unei viziuni spirituale şi duhovniceşti care ne arată că Iisus Hristos rămâne prezent în Sfânta Euharistie în chip personal, căci Sfânta Euharistie constituie mijlocul prin care Iisus Hristos atrage credincioşilor în sfera relaţiilor trinitare, aşa cum rezultă din cuvintele adresate Tatălui în noaptea lacrimilor de sânge: „Precum Tu, Părinte, în Mine şi Eu în Tine, să fie şi aceştia una în noi, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis” (Ioan 17, 21). Cu alte cuvinte, putem spune împreună cu autorul cărţii, că Sfânta Euharistie este mijlocul de relaţie dintre Biserică şi Iisus Hristos în Sfânta Treime, fiindcă Treimea rămâne izvorul vieţii veşnice, iar în reflectarea şi susţinerea acestui sens ori direcţii, autorul cărţii invocă un comentariu al Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae – care subliniază că în timp ce spiritualitatea înseamnă experienţă sau trăire, teologia rămâne reflexie asupra experienţei ... Astfel, dacă teologia este înţeleasă doar ca viaţă în Hristos – afirmă Părintele Dumitru Popescu – care face abstracţie de persoana lui Iisus Hristos şi de înălţarea spirituală a credincioşilor în slava Treimii – „Am văzut lumina cea adevărată”, atunci teologia pierde dimensiunea ei spirituală şi se transformă în obiect de reflexie teologică, care nu poate contribui la zidirea şi consolidarea duhovnicească a credincioşilor. 
  
În consecinţă, lucrarea Părintelui Gheorghe Ispas – alcătuită din cinci capitole mari, formate, la rândul lor, din multe subcapitole şi subtitluri ori subteme, pe parcursul celor 209 pagini, la care se adaugă Introducerea şi Bibliografia generală – care tratează despre Sfânta Euharistie ca taină a unităţii Bisericii în vremuri contemporane, potrivit căruia „suntem, în aceste vremuri, martorii şi părtaşii la un proces complex de globalizare, întemeiat pe o mondializare, simţită în toate aspectele vieţii: social, politic, cultural şi chiar religios. Se (re)structurează state, culturi tradiţionale, economii naţionale etc. Cu scopul de se contura structuri ori societăţi transnaţionale, ce vor fi controlate doar de o minoritate suprapolitică şi de o elită economică. În societatea actuală, contemporană întâlnim oameni răvăşiţi din punct de vedere interior şi dezbinaţi lăuntric, care nu conştientizează relaţia lor cu Dumnezeu, cu semenii, cu ei înşişi. Pretenţiile şi solicitările lor religioase sunt „satisfăcute mecanic, prin obişnuinţe de familie sau uzanţe sociale, cărora ei nu le adaugă nimic care să însemne un fior sufletesc, o cutremurare lăuntrică, o aderenţă cerebrală” . 
  
Într-o asemenea situaţie, globalizarea ideologică încearcă să se substituie unităţii în Iisus Hristos, universalităţii creştine şi loveşte puternic în demnitatea persoanei umane, afirmată şi susţinută de creştinism: „În timp ce pare că-i uneşte pe oameni în exterior sau favorizează apropierea reciprocă a acestora, că elimină barierele despărţitoare dintre ei şi facilitează comunicarea, în realitate ea duce la transformarea popoarelor în mase de indivizi, la nivelarea culturilor, la amestecul (sincretismul) religiilor, la omogenizarea înfăţişării şi comportamentului oamenilor... la anihilarea omului ca persoană” . 
  
Universalitatea creştină, însă, se construieşte diametral opus la nivel personal, cât şi la nivelul comuniunii, pornind din interiorul omului, înălţându-l spre Dumnezeu, spre Împărăţia Sa, pe care o „invocăm” să vină. Şi, într-adevăr, această legătură lăuntrică, fiinţială şi ontologică a omului cu Dumnezeu se încununează cu unirea în chip tainic prin Euharistie, prin Sfânta Liturghie, un „bun preţios deja dat, existent, care trebuie numai reînviat şi revalorificat” , evidenţiind faptul că este datoria Bisericii să se implice în spiritualizarea societăţii, având conştiinţa că „un viitor fără Biserică e un viitor fără viitor” . 
  
Aşadar, dincolo de toate aceste enunţuri, această carte se întemeiază pe gândirea liturgică a Sfântului Nicolae Cabasila – specialist recunoscut, avizat şi acreditat ori consacrat în acest domeniu. Într-un mod cu totul constructiv, lucrarea de faţă însă caută să încadreze viziunea liturgică a lui Nicolae Cabasila în perspectiva mai largă a spiritualităţii liturgice şi patristice ori dogmatice răsăritene, ilustrată de marile ei personalităţi, cum ar fi Sfinţii: Vasile Cel Mare, Ioan Gură de Aur sau Grigorie Palama – care au făcut apel, trimitere şi referire la energiile necreate, pentru a apăra şi proteja creştinismul răsăritean, ortodox, de asalturile raţionalismului teologic ori ale iluminismului ateu. 
  
În altă ordine de idei, aşa cum subliniază Părintele Gheorghe Ispas în această carte mult folositoare, existenţa energiilor necreate ne oferă posibilitatea să conciliem cele două tendinţe existente în opera Sfinţilor Grigorie Palama şi Nicolae Cabasila. Pe de o parte, energiile necreate ne permit să interpretăm Sfânta Euharistie şi ca mijloc ce pune în evidenţă dimensiunea dinamică şi istorică a creştinismului, după cum ne arată Nicolae Cabasila. Ori, după cum spune foarte concludent Sfântul Maxim Mărturisitorul: Iisus Hristos este începutul, mijlocul şi sfârşitul veacurilor. Ambele dimensiuni amintite în rândurile de faţă se susţin reciproc şi vor permite Bisericii răsăritene, dreptmăritoare, ortodoxe – pa care nici porţile iadului nu o vor birui – să învingă asalturile dezlănţuite ale secularizării şi desacralizării din vremurile noastre. 
  
În încheiere vom susţine că volumul Părintelui Gheorghe Ispas este rezultatul unui susţinut şi consistent efort teologic, bazat pe o temeinică bibliografie de specialitate, care urmăreşte două scopuri: pe de o parte, lucrarea de faţă caută să ne prezinte Euharistia drept Taină a unităţii Bisericii în vremuri contemporane, în lumina gândirii teologice a lui Nicolae Cabasila, iar pe de altă parte, lucrarea caută să ţină împreună, prin energiile divine necreate, cele două tendinţe liturgice din teologia ortodoxă românească, care oscilează între Iisus Hristos şi Sfânta Euharistie, scoţând în evidenţă că Sfânta Euharistie este atât mijlocul prin care Biserica dăruieşte creaţia lui Dumnezeu în semn de recunoştinţă şi mulţumire, dar şi Taina prin care Iisus Hristos sfinţeşte Biserica şi creaţia în Duhul Sfânt, după bunăvoinţa Tatălui. De aceea, cartea Părintelui Gheorghe Ispas caută să depăşească tendinţele singulare din domeniul liturgic, scoţând în evidenţă caracterul sintetic al Liturghiei ortodoxe, care ne înfăţişează pe Iisus Hristos în Sfânta Treime, îmbrăţişând Biserica şi creaţia prin Sfânta Euharistie, în puterea Duhului Sfânt, pentru a le călăuzi către cerul şi pământul nou al Împărăţiei lui Dumnezeu, căci demersul misionar al Bisericii trebuie să cuprindă conceptul conform căruia Biserica nu este în fond, doar comunitatea cu număr mare sau foarte mare de membri ci chiar şi cea cu numărul cel mai mic, dar în care sălăşluieşte mărturia cea duhovnicească despre trăirea în viaţa noastră a vieţii lui Hristos, cea autentică. „Astfel înţeleasă, misiunea nu este reprezentată de un proiect grandios, asemeni unei caracatiţe care cuprinde totul în sine – acesta este de dorit numai pentru a conferi unitate de plan şi acţiune sistemului – ci de intervenţia în micro, de îndeplinirea misiunii de păstor de suflete şi a aceleia de următor al Mântuitorului, calitate pe care o are orice creştin botezat fie el şi tânăr, nu numai clericul şi nu numai cei cu anumite răspunderi în Biserică.” Prin urmare, constatăm şi de aici, faptul că Ortodoxia este o formă de creştinism (nesecularizată în conţinutul şi fondul ei intrisec) extrem de rafinată, de nobilă, de fină, pe care puţini o ştiu astăzi, aprecia sau gusta în profunzimile ei dintru început, lucru pentru care ne rugăm Lui Dumnezeu – Cel în Treime preamărit, să ne ajute şi să ne lumineze minţile noastre, cele acoperite de umbra păcatului şi a morţii!... 
  
Drd. Stelian Gomboş.  
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Recenzie - Parintele Gheorghe Ispas... / Stelian Gomboş : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 210, Anul I, 29 iulie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Stelian Gomboş : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stelian Gomboş
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!