Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Recenzii > Mobil |   


Autor: Stelian Gomboş         Publicat în: Ediţia nr. 210 din 29 iulie 2011        Toate Articolele Autorului

Recenzie - Parintele Dumitru Meghesan...
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Recenzie: Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Megheşan - „Taina Cuvântului” – Editura Universităţii din Oradea, 2008, 546 pagini.  
  
Cartea aceasta cuprinde în alcătuirea şi compoziţia ei, tot anul bisericesc – cu duminicile şi praznicele sale pline de tâlcul cuvântului scripturii şi al pericopei evangheliei, atât de importante şi de folositoare pentru noi creştinii, ce tindem să parcurgem drumul de la chipul la asemănarea cu Hristos – Domnul şi Mântuitorul nostru, Care ne-a adus nouă răscumpărarea în viaţa cea veşnică din Împărăţia Cerurilor. Lucrarea de faţă se adresează, în egală măsură, atât preoţilor duhovnici, cât şi fiilor duhovniceşti, cu atât mai mult studenţilor, ucenici întru ale Teologiei, ca viitori părinţi spirituali ai comunităţilor ce le vor fi rânduite de Dumnezeu prin chemarea lor la Sfânta Taină a Hirotoniei sau a Preoţiei. Cu alte cuvinte, scrierea aceasta se adresează tuturor acelora care se nevoiesc şi urmăresc un real şi continuu progres duhovnicesc. „Cartea de faţă este „copilul” născut după ani de pregătire şi meditaţie (a autorului). Timp de trei ani şi jumătate chipul spiritual al acestui copil a luat fiinţă şi a parcurs toate etapele, suportând şi inevitabilele „dureri ale naşterii”. Cartea de faţă constituie făgăduinţa, bucuria precum şi o călătorie minunată ce porneşte din „găndurile Cuvântului suprem” şi se îndreaptă spre gândurile şi sufletele tuturor celor ce vor încerca să treacă de simpla banalitate cotidiană, într-un fel de materiealitate. Rândurile care vor urma sunt darurile Cuvântului coborât în istorie şi implică tainica sa lucrare în lume pentru edificarea şi implementarea Împărăţiei lui Dumnezeu prin Biserică în creaţie. Ea este mărturia cuvântului din Cuvântul suprem care zideşte” – potrivit mărturiei autorului în persoana Părintelui Profesor Dumitru Megheşan.  
  
Cartea „Taina Cuvântului” – ce se bucură de prefaţa Î.P.S. Dr. Laurenţiu Streza – Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului şi (de) binecuvântarea P.S. Sofronie Drincec – Episcopul Oradiei - ne invită la un praznic al logos-urilor de duminică, sugerându-ne o preocupare de popas creştinesc după chinuitoarele preocupări materiale din zilele de lucru săptămânale; „Duminica” se cuvine trupului obosit a se reface, iar sufletului a se întări cu bucurii spirituale. Paginile acestei lucrări sunt dense, pe alocuri chiar filozofice dar accesibile tuturor. Lecturarea lor ne invită să călătorim: „Cu Iisus pe valurile vieţii”, „Cu Dumnezeu prin istorie”, ne explică despre: „Cincizecimea perpetuă a Duhului”, „Sfinţii – între Dumnezeu şi neamul lor”, ajungând la „trei piedici existenţiale ale omului contemporan”, „recunoştinţa – virtute a sufletelor superioare”, „Teologia vederii”, „Icoană de căinţă”, „Îndemn la simplitate”, „Post şi postire”, „Liturghia Sfintei Cruci”, „Scara virtuţilor – Scara Raiului”, „De la Demon la Înger” ori „Împăratul Slavei Crucificat”, ca să pomenim doar câteva titluri ale acestei cărţi, alcătuită din şapte părţi mari: „Darurile Cuvântului”, „Postul – itinerar duhovnicesc spre învierea lui Hristos şi învierea noastră”, „Învierea lui Hristos – învierea noastră”, „Coborârea Logosului în istorie”, „Un tratat de antropologie pe malurile Iordanului”, „Crucificarea Sinelui” şi „Iisus Hristos ţinta noastră finală”. Lucrarea Părintelui Dumitru Megheşan se adresează slujitorilor Sfântului Altar, teologilor, studenţilor, intelectualilor şi tuturor celor „căzuţi între tâlhari” pe drumurile lumii noastre, consumiste şi egoiste. Totodată, se adresează şi celor care în adâncul sufletului simt şi resimt o „Prezenţă salvatoare, ce îi ajută, în noaptea învolburată, să strige către ceruri: „Avva Părinte!” Tuturor li se va alătura pe calea vieţii al treilea Călător spre Emaus, Iisus” – ne convinge autorul cu foarte multe argumente. În sprijinul său şi al nostru invocă duhul şi cuvântul cel cu putere multă a marilor Sfinţi Părinţi ai Bisericii, asceţi, teologi şi scriitori bisericeşti cum ar fi: Grigorie Palama, Maxim Mărturisitorul, Grigorie de Nazianz, Isaac Sirul, Simeon Noul Teolog, Fericitul Augustin, Nicodim Aghioritul, Siluan Athonitul şi mulţi alţii – pentru ca, potrivit cuvântului Sf. Ap. Pavel: „având împrejurul nostru atâta nor de mărturii, să lepădăm orice povară şi păcatul ce grabnic ne împresoară şi să alergăm cu stăruinţă în lupta care ne stă înainte” (Evrei 12, 1). 
  
Dacă ar fi să ne referim, de pildă, la „Scara virtuţilor – Scara Raiului” vom reţine că Sfântul Ioan Sinaitul rezumă doctrina spirituală a Părinţilor care l-au precedat, sintetizând-o şi oferind-o lumii într-o manieră pătrunzătoare şi clară. Mai mult, el a făcut pentru Teologia ascetică grecească lucrarea de sinteză şi de concentrare pe care Sfântul Ioan Damaschin o făcuse pentru Teologia dogmatică şi a ştiut nu numai să aprecieze cu justeţe ceea ce au gândit precursorii săi, ci şi să adauge abordări noi la viziunile lor. Dar este absolut remarcabil faptul că acolo unde el exprimă o opinie personală, uneori împotriva tradiţiei şi a prejudecăţilor celor mai venerabile, o face pentru a mărturisi că preferă sinceritatea inimii unei austerităţi strict corporale: „Părinţii Sfintei Memorii au desemnat eforturile corporale ca fiind calea şi fundamentul ascultării. Dar eu desemnez supunerea şi spiritul de dreptate al inimii (XXV) pentru dobândirea harurilor (XXII), pentru lupta contra lăcomiei (XIV), contra blasfemiei (XXIII)”. Într-o epocă în care spiritualitatea monastică ar fi putut deveni un cod de formule (de reţete şi de prescripţii sterile), Sfântul Ioan aminteşte în permanenţă de datoria de a discerne şi de a raporta toate la starea inimii. Difuzarea şi traducerea Scării Raiului va avea o influenţă profundă, identificată odată cu dezvoltarea mişcării isihaste.  
  
Importanţa pedagogică a Scării Raiului constă în învăţătura ei legată de modul în care omul poate să ajungă să fie conform naturii sale, vocaţiei lui fiinţiale, lucru posibil prin „permanenta comunicare şi simbioză a omului cu Dumnezeu”, deoarece numai prin comuniune cu Dumnezeu se poate înstrăina omul de multiplele lui patimi, precum şi de tendinţele ce îi denaturează realitatea profundă existenţială. „Se poate spune că această comunicare interpersonală a omului cu Dumnezeu-Omul are o funcţie antropologic-catartică” . Drumul ascetic al purificării este unul al erosului dumnezeiesc, înseamnând restituirea iubirii în cadrul comuniunii interpersonale. În această comuniune are loc acea perihoreză, întemeiată pe experierea fiinţială proprie, a omului cu Arhetipul său, Dumnezeu. Această perihoreză creează premisa realizării unei asceze personale, a unei transfigurări ascetice. Relaţia iubitoare a omului cu Dumnezeu se exprimă ca autotranscendenţă a individualităţii omului , prin care se tinde la depăşirea sinelui propriu şi la asemănarea cu Dumnezeu.  
  
Purificarea este la Sfântul Ioan Scărarul reintegrarea individului în sinea lui autentic-personală, restaurarea stării umane de dinainte de cădere. Diferenţa dintre individ şi persoană, la Sfântul Ioan Scărarul, constă în aceea că persoana este „raportată extatic la Dumnezeu şi aproapele” . Persoana se află în spaţiul restaurării, în spaţiul noii creaţii, şi al învierii έν Χριστώ. De acum, încă de când trăieşte pe pământ, omul poate să îşi aşeze trupul pe tronul lui Dumnezeu,- omul este absorbit, de parcă ar fi în cer (XXIX).  
  
Desăvârşirea dinamică şi infinită este erosul ca mişcare şi înclinaţie a persoanei atrase de Dumnezeu. Erosul dumnezeiesc este pentru Sfântul Ioan „ţelul pedagogiei lui filocalice”. Scara este un dinamism. Întrebarea cea mai importantă este acum aceasta: Unde ne aflăm pe Scară? Răspunsul trebuie să-l găsim fiecare din noi în propria conştiinţă. Preasfinţitul Kallistos Ware ne spune că „aceasta este o Scară pe care fiecare din noi trebuie s-o urcăm, pentru noi înşine” . Dacă o urcăm pentru dragostea lui Dumnezeu şi însoţiţi de dragostea Lui, vom cunoaşte toate darurile ei şi-ale Lui. Iar în ceea ce-l priveşte pe Sfântul Ioan Sinaitul, „ţelul pedagogiei lui filocalice“ stă în iubire şi în nimic altceva. Iubirea este izvorul şi puterea urcuşului, este deopotrivă biruinţă şi slavă. „Iubirea este izvorul focului. Cu cât ţâşneşte mai mult, cu atât îl arde mai tare pe cel însetat. Iubirea este statornicia îngerilor, este înaintarea veacurilor”(XXX, 18). 
  
Invocând câteva crâmpeie şi din învăţătura Sfântului Maxim Mărturisitorul, la care face referire Părintele Profesor Dumitru Megheşan, voi reţine că de cele de mai multe ori, majoritatea creştinilor tind în cadrul vieţii duhovniceşti să accentueze exclusiv ţinerea tipurilor religioase şi urmărirea excentrică a „darurilor supranaturale ale harului” de la Dumnezeu, fără un efort personal conştient paralel de curăţire a noastră de patimile variate, ce se cuibăresc înăuntrul nostru. O astfel de poziţionare a creştinilor denotă scindări interioare şi conflicte psihice, ce întreţin, după ce „sunt respinse”, uitarea şi ignoranţa sinelui său. Într-un asemenea situaţie creştinul urmăreşte unilateral şi „în exclusivitate” menţinerea tipurilor religioase şi participarea lui la Tainele Bisericii în principal ca substituire a intenţiei lui personale insuficiente pentru mântuirea lui, dar şi a lipsei experienţei de trăire a adevărurilor evanghelice. Este cunoscut faptul că creştinul, precum fiecare om, are propriile lui iluzii „religioase” şi „spirituale”. Adesea crede că vrea mântuirea lui, dar se întâmplă pur şi simplu că vrea mântuirea lui. Motivul acestor iluzii trebuie căutat în psihicul „inconştient” al creştinului. 
  
Dar Sfântul Maxim va declara cu claritate, că totul în atitudinea noastră faţă de mântuire îl constituie voinţa noastră . Voinţa noastră reală, dorinţa noastră şi râvna noastră, pentru mântuirea noastră. Dar când nu există o voinţă autentică pentru mântuirea noastră, iluziile-şi găsesc prilejul să triumfe, în duhul nostru şi în viaţa noastră. Sfântul Maxim va observa că „E nevoie de voinţă” pentru realizarea mântuirii noastre, ca să sublinieze condiţia esenţială a valorificării salvatoare, de către creştin, a moştenirii harismatice a înfierii, pe care l-a primit de la Botez. 
  
Dacă voinţa noastră nu foloseşte moştenire harismatică, atunci acest om are numai iluziile că vrea să se mântuiască. De acum în colo, se luptă cu iluziile mânturii lui. Acest fapt de a avea voinţa mântuirii „fără însă de a dori într-adevăr” constituie o provocare puternică a autoconştiinţei noastre soteriologice! Este posibil să avem convingerea că vrem să ne mântuim şi totuşi, în realitate, să nu avem o astfel de voinţă? După Sfântul Maxim este posibil ca voinţa sau intenţia noastră pentru mântuirea în Iisus Hristos, să nu fie întotdeauna veridică şi autentică. De aceea scopul esenţial al cunoaşterii de sine trebuie să-l constituie controlul voinţei autentice a noastre! Deoarece „în voinţa noastră stă mântuire noastră”. 
  
Cum am spus şi la început, cartea aceasta se adresează în egală măsură slujitorilor sfintelor altare, studenţilor teologi, ca viitori slujitori şi părinţi spirituali, dar şi credincioşilor, ca penitenţi şi fii duhovniceşti. Observăm că abordarea acestei serioase probleme respectă toate normele ştiinţifice, susţinută de un aparat critic şi bibliografic foarte bine întocmit, urmărind o structură complexă, lucru care-i sporeşte valoarea. Expunerea temei este cursivă, clară şi coerentă, folosind atât limbajul teologic elevat, cât şi cel simplu, pe înţelesul credinciosului de rând. Este demn de remarcat şi de apreciată abordarea făcută cu mult curaj, echilibru şi luciditate a tămăduirii ori terapiei duhovniceşti prin epitimiile invocate, ce sunt adevărate medicamente spirituale. 
  
Meritul deosebit al acestui volum constă atât în prezentarea sub forma unor eseuri teologice atrăgătoare, a învăţăturii mântuitoare de suflete, cât şi în radiografieri realiste, uneori provocatoare ori incisive, dar fără răutate sau ranchiună, ale „afecţiunilor”, metehnelor, bolilor, şi epidemiilor care bântuie ca un flagel prin acest început de secol XXI şi mileniu III, în întreaga societate postmodernistă, desacralizată şi secularizată; între acestea „demonismul modern” identificat sub diferite înfăţişări: materialismul subtil, indiferentismul religios, plăcerile vieţii dezordonate, repudierea lui Dumnezeu din viaţa cotidiană. 
  
Demersul autorului în această lucrare este acela al căutării „sensului ontologic pe care-l are spiritualitatea ortodoxă şi care a ferit-o de pericolul unei deontologii exterioare şi de eticism, căci ceea ce vindecă „urâţeniile păcatului” nu este viaţa morală a omului, eticismul exterior, formalist, ci unirea, comuniunea cu Dumnezeu, împărtăşirea cu harul necreat. Această comuniune sau împărtăşire nu este altceva decât fiinţialitatea omului care creează un nou mod de viaţă, un etos divino-uman”. Volumul aduce expilicaţii în această direcţie, prin faptul că autorul argumentează şi defineşte „etosul ortodox ca fiind unul divino-uman, un etos al îndumnezeirii, astfel încât, despătimirea este o trecere de la etică, în sensul relativ al înţelegerii, la fiinţialitate, la unirea cu Dumnezeu. Şi aceasta, deoarece conţinutul ontologiei ortodoxe (atât de frecvent invocată de autor în carte), este îndumnezeirea, şi nu doar o simplă creştere morală. Părinţii Bisericii au numit viaţa în Hristos, îndumnezeire, pentru a arăta scopul şi conţinutul real al vieţii în Hristos. Prin urmare, conţinutul unei etici adevărate este îndumnezeirea” – şi am convingerea că acest mare adevăr formează firul roşu al acestei lucrări, foarte documentată şi bine argumentată şi, totodată, cât se poate de originală, văzându-se aici, implicarea personală, duhovnicească şi obiectiv-subiectivă a Părintelui Dumitru. În ansamblu, aceasta este perspectiva generică şi foarte întemeiată în care se încadrează lucrarea de faţă, datorită autorului, care doreşte, în acest fel să ne demonstreze adevărul şi realitatea „că păcatele din lumea de astăzi, înainte de a descoperi o veritabilă criză de ordin social şi politic, reprezintă una prin excelenţă metafizică”, ducând, într-adevăr, la o deteriorare şi la o compromitere a conştiinţei. Drept urmare, Părintele Dumitru ne demonstrează în această lucrare că „viaţa creştină se trăieşte la un nivel duhovnicesc şi ontologic, care este harismatic şi divino-uman, după modelul lui Iisus Hristos, Dumnezeu – Omul”. De ce aşa şi nu altfel, întrucât „cu Hristos se introduce o nouă realitate, adică o nouă fiinţialitate a creaţiei, o creaţie nouă în Hristos, fiindcă desăvârşirea nu este etică ci ontologică. Hristos nu este un prototip moral, ci Unul dumnezeisc şi mântuitor”. Una din observaţiile esenţiale ale Părintelui Megheşan este că „Întruparea lui Hristos reprezintă centrul dinamismului soteriologic al omului, iar principiul ontologic se revelează în viaţa în Hristos. Conţinutul dinamismului soteriologic al omului coincide cu hristificarea lui ontologică, şi nu se reduce la simple imperative categoriale etice, pentru că Iisus Hristos nu este pentru om „un principiu exterior” de care omul atârnă arbitrar, relativ şi obiectiv, ci este în mod real şi adevărat principiul lui ontologic. De aceea, Biserica lui Hristos nu este un organism modelator-etic, ci „trupul mântuitor”, „comuniunea îndumnezeirii”. Fiind persoană eclezială, omul Ortodoxiei subzistă numai în relaţie cu Dumnezeu, Izvorul vieţii.” 
  
Cartea aceasta ne ajută să cunoaştem adevărul că în decursul vieţii Sale pământeşti, Fiul lui Dumnezeu curăţă umanitatea de toate patimile egoiste, de toată umbra păcatului, întărind-o în săvârşirea binelui. Prin Domnul nostru Iisus Hristos se eliberează toate părţile, toate componentele firii: trupul, sufletul, sensibilitatea, mintea, voinţa etc., căci pe toate acestea le-a avut şi El, şi prin toate şi-a arătat iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni. Iisus Hristos purifică etapele vieţii umane, omul putând ca în orice perioadă a vârstei sale să-l slujească pe Dumnezeu. Omenirea nu mai este înrobită şi constrânsă de păcat, faptele nu se mai prezintă ca manifestări inevitabile ale acestuia, căci prin Fiul lui Dumnezeu ea este eliberată şi restabilită în modul autentic de viaţă: „Căci dăruind firii prin patimi nepătimirea, prin osteneli odihna şi prin moarte viaţa veşnică, a restabilit-o iarăşi, înnoind prin privaţiunile Sale trupeşti deprinderile firii şi dăruindu-i acesteia prin întruparea Sa harul mai presus de fire, adică îndumnezeirea. Făcutu-s-a deci Dumnezeu om cu adevărat şi a dat firii o altă obârşie pentru o a doua naştere, obârşie care o duce prin osteneală şi durere spre plăcerea vieţii viitoare” . Referindu-ne la Domnul nostru Iisus Hristos ca biruitor al morţii observăm faptul că după ce învinge toată ispitirea diavolului care încerca să-L atragă în mrejele plăcerii, Mântuitorul Hristos merge mai departe în manifestarea iubirii faţă de Dumnezeu şi de oameni, neînfricoşându-Se nici de moarte, pentru ca ajungând la capătul drumului existenţei pământeşti să poată spune fără ezitare: „Părinte, în mâinile Tale încredinţez duhul Meu” (Luca 23, 46). Prin aceasta descoperindu-se, de fapt, sensul şi rostul întregii jertfe pe care Hristos a împlinit-o de la Betleem la Golgota, acela de a fi introdus fiecare din noi pe acest drum al sosirii sigure înaintea lui Dumnezeu: „Pentru ei Eu mă sfinţesc pe Mine Însumi, ca şi ei să fie sfinţiţi întru adevăr” (Ioan 17, 19).  
  
Părintele Megheşan ne descoperă şi ne demonstrează nouă, fiind ca o concluzie fundamentală ce reiese după citirea cărţii în întregime, că scopul ultim şi ţinta finală a jertfei Mântuitorului – prin asumarea patimilor şi a morţii pe cruce, şi prin realizarea jertfei euharistice este acela al dobândirii libertăţii şi al eliberării noastre, care, după Sfântul Grigorie de Nyssa, are trei aspecte şi anume: „Primul aspect al eliberării este înlăturarea divizării între trup şi suflet. Sufletul purificat străbate un trup devenit uşor şi liber, nesupus trebuinţelor şi afectelor. Această intimitate a sufletului cu trupul transfigurează în compusul uman dorinţa, tensiunea şi energia. Prin nepătimirea desăvârşită, omul devine egal cu îngerii. „Nepătimirea nu constă aici, ca la Platon şi Plotin, dintr-o renunţare la corp, ci dintr-o sublimare a pasiunilor unui corp care-şi găseşte semnificaţia sa originară de instrument şi transparent al spiritului”. „Cuvântul nu poate să vrea ca viaţa drepţilor să fie sfâşiată de un dualism. Ci când zidul răului va fi doborât, sufletul şi trupul se vor uni într-o armonie superioară. Dacă Dumnezeirea este simplă, fără compoziţie şi formă, omul de asemenea trebuie, prin această împăcare în sine, să se întoarcă la bine, să redevină simplu şi curat, pentru ca să devină cu adevărat unul. Astfel, interiorul ascuns devine acelaşi cu exteriorul văzut, şi exteriorul văzut, cu interiorul ascuns”. Transparenţa aceasta fizică va coincide însă cu puritate morală şi cu sinceritatea deplină faţă de semeni. În această transparenţă se va cunoaşte omul pe sine aşa cum este şi se va arăta altora aşa cum este. Iluzionarea şi ipocrizia vor dispărea. 
  
Al doilea aspect al acestei eliberări este unificarea trecutului şi viitorului, adică a amintirii şi speranţei. Conştiinţa temporală era mereu sfâşiată prin dorinţă, pe de o parte, şi prin regret, remuşcări, pe de altă parte”. Acolo, conştiinţa eliberată de aceasta continuă în nesatisfacere „lasă în urmă dorinţa ... pentru că posedă tot ce speră; ocupată astfel deplin în bucuria de binele obţinut, ea exclude amintirea din mintea ei”. „Datorită purităţii dobândite, sufletul intră în raport strâns cu Dumnezeu, cu mediul său propriu. El nu mai are trebuinţă de mişcarea dorinţei ... cel ce locuieşte în întuneric încearcă nostalgia luminii. Dar, pentru cel ce intră în lumină, bucuria urmează dorinţei”. „Devenit asemenea lui Dumnezeu ... Care nu cunoaşte dorinţa pentru că nici un bine nu-I lipseşte, sufletul ... părăseşte mişcarea şi chiar dorinţa, care n-are loc decât când lucrul dorit nu este prezent”. Această dorinţă pământească se transformă „în mişcarea şi lucrarea iubirii (Agapitiki kinisis), conformându-se obiectului etern prins şi găsit”. Această unificare a dinamismului eu-lui într-un prezent, în care fuzionează şi se identifică trecutul şi prezentul, amintirea şi speranţa, este eternă prezenţa în Dumnezeu, Care posedă ceea ce voieşte şi voieşte ceea ce posedă”. 
  
Prin această dublă unificare, sufletul atinge unitatea profundă a simţurilor şi a înţelegerii (al treilea aspect). Cunoştinţa şi iubirea devin una. A-L simţi şi a-L cunoaşte pe Dumnezeu vor fi unul şi acelaşi lucru. Unificarea întregului dinamism uman necontenit sporită ne revelează aspectul cel mai profund al spiritului ca libertate. Căci libertatea este posibilitatea infinită a spiritului curat, mereu reînnoit, de a depăşi necontenit finitudinea sa. Libertatea este urcuşul continuu spre Dumnezeu, originea infinită şi necondiţionată a spiritului uman. Libertatea este pe de o parte modul de realizare al naturii noastre, pe de alta, este esenţa ei experienţă a infinitului. Aceasta pentru că natura umană este în acelaşi timp finită şi infinită. Este finitul deschis infinitului. Este finită când stă nemişcată în sine, şi este infinită în mişcarea ei spre Dumnezeu, prin libertate. „Natura îngerilor şi a sufletelor, zice Sfântul Grigorie de Nyssa, nu cunoaşte limită şi nimic nu o împiedică să progreseze la infinit”. Urmează de aici că natura nu este ceva terminat, ci, datorită libertăţii, ceva în curs de a se face, o capacitate dinamică nesfârşită. „Creatura nu este în bine decât prin participare; ea nu a început numai odată să existe, ci în fiecare moment se observă cum începe, din cauza creşterii ei perpetue”. Natura umană şi asemănarea ei cu Dumnezeu sunt de aceea una, căci amândouă înseamnă elanul spre infinit. „Virtutea are un singur hotar: lipsa de hotar. Cum ar ajunge deci cineva la marginea căutată, când nu află o margine?” 
  
Chiar faptul că natura umană este făcută să participe la Dumnezeu, şi Dumnezeu nu are sfârşit, arată că ea, prin dorinţă, sau în creşterea ei, nu are un sfârşit. „De aceea, Binele fiind infinit în natura lui, participarea la el va fi şi ea, în mod necesar, infinită în mişcarea ei, deci capabilă să se lărgească la infinit”. Deci pe drept cuvânt natura umană trebuie definită ca tensiune infinită. „A voi să tindă mereu spre o desăvârşire mai mare, este desăvârşirea însăşi a firii umane”. Ea are în acelaşi experienţa infinitului şi a finitului, adică în fiecare clipă există o distanţă infinită între capacitatea noastră de infinit şi existenţa noastră realizată. Mereu avem conştiinţa ambelor acestor lucruri. Căci distanţa parcursă de noi, oricât ar fi de mare, rămâne minimă în raport cu infinitul. Natura umană călătoreşte veşnic pe distanţa dintre finit şi infinit, dar este lansată prin dorinţă şi printr-un fel de experienţă înaintea finitudinii sale în lăuntrul infinitului, fără să cuprindă însăşi esenţa lui. Ceea ce ea a obţinut nu e niciodată totul, dar e începutul totului, „mereu începutul infinitului”. „Condiţia acestor experienţe ale infinitului este recunoaşterea deosebirii neconfundate între natura divină, infinită ca act, şi natura umană, infinită în potenţă” dar în acelaşi timp trăirea unei nepăsări, a unei participări a naturii umane la cea divină, a unei uniri neamestecate. Dacă esenţa omului este să fie infinitul în devenire, fuziunea sa cu infinitul ar distruge această esenţă, care nu este plenitudinea în sine, sau infinitul în act, ci participarea la plenitudinea divină ca deosebită de ea. În calitatea lui de creatură a lui Dumnezeu, omul este deosebit de Creator, dar şi unit cu El; întrucât este chipul creat al modelului necreat şi întrucât, ca să poată creşte liber în Dumnezeu, a fost făcut schimbabil, pe când Dumnezeu este neschimbabil. Natura umană trebuie să se realizeze deci prin mişcarea sa liberă, urmându-şi direcţia autentică. Mişcarea aceasta liberă spre sursa ei, căutată ca scop, îi dă semnificaţia adevărată. În această mişcare creatura îşi învinge mereu finitudinea, adică limita atinsă. Dar dacă sufletul nu obţine niciodată plenitudinea, ci este mereu în mers spre ea, nu cumva aceasta face cu putinţă fericirea? Dacă eu-ul nu parvine niciodată să se experimenteze ca realizat, ci este mereu în curs de realizare, nu produce aceasta o disperare? Sfântul Grigorie de Nyssa afirmă, dimpotrivă, că tocmai acest urcuş neîncetat, care este o creaţie continuă, alungă monotonia şi disperarea. Acest urcuş neîncetat întreţine o fericire continuă, care se opune „saturării” origeniste, care a făcut sufletele să iasă plictisite din starea de fericire de la început şi care ar putea să le facă să repete mereu această ieşire după ce au ajuns din nou în ea ... ” .  
  
Aşadar, în vremurile de astăzi, când suferinţe şi necazuri foarte multe şi variate cum ar fi neajunsurile şi sărăcia, bolile şi singurătatea, nedreptatea, patimile şi violenţa şi multe altele încearcă să cuprindă sub aripa lor nefastă cât mai mulţi semeni, este foarte necesară o revenire şi o reorientare sinceră a existenţei noastre către Dumnezeu. Singur aflându-se, omul nu poate să depăşească zidul deznădejdilor pe care suferinţele şi greutăţile i-l aduc înainte şi astfel se confruntă permanent cu renunţarea şi cu cedarea. În aceste condiţii durerea şi necazul îşi amplifică dimensiunile, lucrarea şi roadele negative în sufletul uman, ajungând uneori chiar la groază şi disperare. Individualismul şi autonomismul nu fac decât să ne introducă în izolarea tragediei personale. Dar prin Hristos şi de la Hristos primim şi noi puterea şi capacitatea de a învinge toate dezamăgirile pe care ni le aduc înainte. El nu a fost o victimă în faţa morţii, a strâmtorărilor şi a batjocoririlor ce i s-au adus, ci un biruitor, Singurul biruitor adevărat asupra vieţii şi a morţii căci în mod liber primeşte moartea: „Eu îmi pun sufletul, ca iarăşi să-l iau. Nimeni nu-l ia de la Mine, ci Eu de la Mine Însumi îl pun. Putere am eu ca să-l pun şi putere am iarăşi să-l iau” (Ioan 10, 17-18), pentru ca nici un om să nu mai fie sclavul ei, ci în toţi să se trezească dorinţa de dăruire, în mod liber, înaintea lui Dumnezeu. 
  
În această lucrare, autorul mai face trimitere la morala Evangheliei care, „nu are ca scop cunoaşterea şi promovarea principiilor sau a regulilor eticiste obiective, ci vizează comuniunea omului cu Izvorul binelui şi al vieţii, cu Dumnezeu, căci morala creştină este o morală a Harului sau a vieţii înnoite în Iisus Hristos, care a schimbat condiţiile ontologice ale existenţei. De aceea nu se limitează, nici nu-şi propune şi, de altfel, nici nu poate fi delimitată de imperative, reguli sau canoane, ci se extinde la libertatea Duhului vieţii şi a sfinţeniei prin împlinirea poruncilor lui Dumnezeu şi prin conformarea fiinţială la voinţa lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, „scopul vieţii creştine nu este strict psihologic sau social, ci prin excelenţă duhovnicesc şi ontologic”. În continuarea celor expuse până aici, Părintele Dumitru Megheşan evidenţiază şi accentuează realitatea potrivit căreia „virtuţile evanghelice nu sunt un fenomen psihologic şi eticist, ci o realitate ontologică şi spirituală. Fiecare virtute evanghelică este după arhetipul Hristos: desăvârşit dumnezeiască şi desăvârşit omenească, este darul Sfântului Duh şi fructul participării la Harul Acestuia. De asemenea, Evanghelia face cunoscut etosul lui Dumnezeu, filiaţia în Hristos. Ca atare, nu poate fi intepretată în duh raţionalist şi nici abordată pe baza criteriilor lumeşti ale unei etici umaniste”. 
  
Prin urmare, „Legea lui Dumnezeu nu se impune din exterior, ci se interiorizează şi fiinţează în om prin trăirea libertăţii în Hristos, a ontologiei harului şi a comunicării cu Dumnezeu.” În concluzie vom afirma că volumul de faţă urmăreşte clarificarea acestor deosebiri şi distincţii şi, totodată, constituie un apel şi o chemare la cunoaşterea etosului patristic şi scripturistic despre păcat şi pocăinţă, despre conştiinţa de sine patogenă şi conştiinţa de sine neptică. Şi, nu în ultimul rând, invită la conştientizarea faptului că păcatul nu este în primul rând o ofensă împotriva aşa numitelor „legi pozitive”, ci o lucrare împotriva legilor harului şi împotriva comuniunii, adică asupra conţinuturilor ontologice ale vieţii în Hristos – conform crezului spiritual al Părintelui Dumitru.  
  
În fiecare epocă, oamenii lui Hristos, ca fii risipitori sau tâlhari recunoscători, chiar dacă au cunoscut căderea şi slăbiciunea păcatului, a corupţiei, a compromiterii conştiinţei şi a morţii naturii noastre umane plină de neputinţe, n-au încercat (şi chiar dacă au făcut-o, au regretat ulterior) să prezinte în faţa lui Dumnezeu „auto-justificarea” ori „auto-îndreptăţirea lor” lor sau „dreptul” ori „libertatea” lor. Însă mulţi alţi oameni, mai cu seamă din ziua de azi, trăiesc în mod tragic şi amar propria lor cădere, din pricina „invaziei concepţiilor şi a dorinţelor pătrunse de iubirea pentru păcat” pe care-l şi justifică, conform cuvintelor Sfântului Maxim Mărturisitorul, care spune că „ei transformă slăbiciunile naturii umane în materie pentru răutate”, motiv pentru care „nu se îndreptăţesc” nici nu se mântuiesc, ci „se condamnă pe ei înşişi” (Tim. 3, 11). Adevăraţii creştini – cei care nu sunt stăpâniţi de duhul secularizării lumii acesteia, afectate de relativizare şi desacralizare, adică autenticii purtători de Dumnezeu ştiau dintotdeauna, şi ştiu şi astăzi, că singura lor îndreptăţire, singura lor salvare şi nădejde de mântuire, precum şi viaţa lor veşnică, este deci, adevărata lor libertate şi adevăratul Om, Care din iubire pentru oameni (Ioan 3, 16-17) „i-a luat asupra Lui şi i-a enipostaziat în El”, în Trupul Său teandric care este Biserica”. 
  
În încheiere, vom susţine că demersul liturgic şi pastoral-misionar al Bisericii (reclamat, revendicat şi invocat de Părintele Profesor Megheşan ca fiind soluţia ultimă şi unică ce ne poate (re)sfinţi, reabilita şi salva pe noi, fiii ei din aceste vremuri), prin apelul făcut la „împărtăşirea de darurile Sfintei Treimi” este necesar să cuprindă conceptul potrivit căruia Biserica nu este în fond, doar comunitatea cu număr mare sau foarte mare de membri ci chiar şi cea cu numărul cel mai mic, dar în care sălăşluieşte mărturia cea duhovnicească despre trăirea în viaţa noastră a învăţăturii lui Hristos, cea autentică. „Astfel înţeleasă, misiunea nu este reprezentată de un proiect grandios, asemeni unei caracatiţe care cuprinde totul în sine, ci de intervenţia în micro, de îndeplinirea misiunii de păstor de suflete şi a aceleia de următor al Mântuitorului, calitate pe care o are orice creştin botezat, nu numai clericul şi nu numai cei cu anumite răspunderi în Biserică.” Aşadar, iată şi de aici constatăm faptul că Ortodoxia este o formă de creştinism (nesecularizată şi necompromisă în conţinutul şi fondul ei intrisec) extrem de rafinată şi de nobilă, pe care puţini o ştiu astăzi aprecia sau gusta în profunzimile ei dintru început, lucru pentru care ne rugăm Lui Dumnezeu – Cel în Treime preamărit, să ne ajute şi să ne lumineze minţile şi conştiinţele noastre, cele acoperite de umbra păcatului şi a morţii!...  
  
Drd. Stelian Gomboş.  
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Recenzie - Parintele Dumitru Meghesan... / Stelian Gomboş : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 210, Anul I, 29 iulie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Stelian Gomboş : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stelian Gomboş
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!