Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Recenzii > Mobil |   


Autor: Stelian Gomboş         Publicat în: Ediţia nr. 797 din 07 martie 2013        Toate Articolele Autorului

Recenzie – Nicolae Purcărea, “Urlă haita”, Editura Fundaţia “Sfinţii Închisorilor”, Bucureşti, 2012, 287 pagini. ISBN: 978-973-0-13962-4 ...
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Recenzie – Nicolae Purcărea, “Urlă haita”, Editura Fundaţia “Sfinţii Închisorilor”, Bucureşti, 2012, 287 pagini. ISBN: 978-973-0-13962-4 ...  
  
“E fada povestirea mea... Teroarea ce m-a stăpânit de-a lungul anilor e greu, ba chiar imposibil de înfăţişat. Ea depăşeşte puterea de înţelegere a oamenilor. Căci lupta n-a fost între oameni, ci între două lumi: lumea binelui şi lumea răului, a lui satan. Şi dacă pentru o clipă surâsul lui satan ne-a îngheţat inimile, Dumnezeu, în marea Lui dragoste, ne-a redat viaţa, ne-a încălzit, ne-a scos la lumină, ne-a dat puterea de a lupta cu cel rău ... Am rămas astăzi o mână de oameni din generaţia mea care încă mai suntem mărturii vii. Dar ideea, idealul pentru care am luptat este viu şi va dăinui în veci, cât va trăi omul pe pământ. Credinţa în Dumnezeu şi dragostea de neam sunt cele două axe înscrise în destinul neamului nostru ... " - Nicolae Purcărea.  
  
Cartea aceasta ne oferă nouă, celor obişnuiţi cu o viaţă comodă, prilejul de a medita la jertfă, la suferinţă şi la cruce. Şi asta pentru că nimic nu se poate realiza fără efort, fără jertfă. Tendinţa, tentaţia şi ispita omului contemporan, spune Sfântul Paisie Aghioritul, este de a dobândi totul fără jertfă, aşa încât şi noi creştinii, am dori să ne mântuim fără să ne nevoim, ceea ce este, de fapt, imposibil. Aşa stând lucrurile, cartea de faţă este un memento, o aducere aminte a vremurilor extraordinare şi teribile în care cei ce au vrut să se mântuie au avut foarte mult de suferit, adică atunci când statul român, comunist şi ateu, folosindu-se de instituţii diabolice şi draconice precum securitatea şi închisoarea, i-a chinuit pe cei mai buni creştini, aflaţi atunci printre noi; căci „comunismul a umplut cerul de Sfinţi – zice Părintele Arsenie Papacioc. De aceea, dacă ar fi să cunoască cineva pe toţi din neamul nostru care au trecut pragul sfinţeniei în prigoana comunistă, ar veni la cuvintele rostite în veacul al XVII – lea de sfântul Mitropolit Dosoftei al Moldovei: „dară şi dintre rumâni mulţi sunt sfinţi., dară nu s-au căutat!”... 
  
Cu alte cuvinte, aşadar, avem în faţă noastră un volum de memorialistică în care mărturisitorul Nicolae Purcărea descrie cu lux de amănunte ororile îndurate în închisorile şi lagărele comuniste. Autorul vorbeşte pe larg despre “reeducarea” pe care a îndurat-o la Piteşti, Canalul Dunăre-Marea Neagră, Gherla şi alte închsori“. Autorul volumului este unul dintre foştii deţinuţi politic care a îndurat peste două decenii de terorare în închisorile şi lagărele de muncă din perioada comunismului, fiind arestat, pentru prima oară, când avea 18 ani. Atunci, în anul 1941, după ce mareşalul Antonescu a ordonat închiderea tinerilor legionari, Nicolae Purcărea a fost unul dintre cei 5.000 de tineri care au mărşăluit în stradă împotriva respectivei decizii, fiind arestat şi condamnat la 15 ani de închisoare pentru activitate legionară şi terorism. A fost închis până în anul 1944 la Braşov, Văcăreşti, Piteşti şi Alba Iulia. În anul 1944 în urma unui decret prin care toţi elevii erau graţiaţi, a fost eliberat şi înrolat în Regimentul 89 de infanterie de la Tărlungeni. În toamna aceluiaşi an a fost arestat ca „primul duşman al poporului“, împreună cu mari negustori şi personalităţi marcante ale Braşovului, fiind închis la Braşov până în luna septembrie anul 1945. A urmat, timp de trei ani, Academia Comercială la Braşov, fiind şi membru activ al Uniunii Naţionale a Studenţilor Români. După ce a susţinut o cuvântare, în care a fost acuzat că a folosit elemente anticomuniste, a intrat în atenţia Securităţii. A fost nevoit să fugă şi să doarmă câteva zile într-un cimitir, după care s-a ascuns în munţii Argeşului,unde a fost descoperit şi arestat de securişti, care i-au împuşcat pe patru dintre cei alături de care era. A fost judecat la Craiova şi condamnat la şapte ani de temniţă grea. A fost dus la Piteşti, unde a trecut prin „celebrul“ program de reeducare deosebit de dur, întreaga reeducare bazându-se doar pe bătaie, chinuri, torturi şi schingiuri. După şapte luni de „reeducare“ a fost mutat la Poarta Albă, la şantierul Canalului Dunăre - Marea Neagră, loc denumit „canalul morţii“. În toamna anului 1950 a fost transferat la Jilava, iar după doi ani, la Gherla, unde a stat vreme îndelungată la izolare, doar pentru că a povestit unui coleg de celulă în ce a constat programul de reeducare de la Piteşti îmbolnăvindu-se de tuberculoză. În anul 1956 a fost eliberat, autorităţile stabilindu-i domiciliu forţat în Bărăgan. În anul 1958 a fost strămutat la Lagărul „Noua Culme de la Ovidiu, lângă municipiul Constanţa. De aici, în anul 1960 a fost trimis la penitenciarul Aiud, de unde a fost eliberat în anul 1964. 
  
“Urlă haita”. Tulburător şi cutremurător sau răscolitor titlul cărţii mărturisitorului Nicolae Purcărea! Nu numai că haita a urlat în trecut, muşcând din sufletele deţinuţilor politici în temniţele de la Piteşti, Gherla, Jilava sau Aiud, sau când a venit pe tancurile sovietice pentru a ocupa România, apoi în munţii patriei, unde s-au retras luptătorii împotriva comunismului ateu. Urlă de pe vremea lui Carol al II-lea, urlă şi astăzi, scrie Bădia Nicolae Purcărea, când se caută ca “totul să fie globalizat, să se distrugă tot şi să nu mai existe erou, sfânt, valoare, elită”. Dar, vai, “ ... va mai urla multă vreme”. Trăim “Piteştiul după Piteşti” (un Piteşti rafinat, “soft”, dar care este la fel de odios ca Piteştiul “hard” al anilor '50). O spune un OM care a trăit experimenul satanic din închisoarea Piteşti. Pe viu, nu din postură de victimă întâmplătoare, ci de luptător aflat în îndeplinirea misiunii noastre istorice: aceea de a crea cultură şi civilizaţie la gurile Dunării, aşa cum ne-a lămurit Mihai Eminescu rostul nostru în lume – după cum recunoaşte domul Florin Palas, în revistele “Veghea” şi “La drum”. 
  
Această carte este scrisă dintr-un sentiment al datoriei (într-o vreme în care nu mai auzim vorbindu-se decât despre drepturi), pentru a consemna că “în alte vremuri, copii crescuţi în frică de Dumnezeu şi de dragoste de neam şi-au dat viaţa pentru apărarea altarului şi a etniei de care aparţineau”. Sunt pagini de pateric şi Filocalie. Numai în aceste scrieri sfinte întâlnim atâta suferinţă pentru apărarea credinţei în faţa uneltirilor satanei, pentru că ţinta finală a reeducărilor de la Piteşti sau Aiud era lepădarea de Iisus Hristos. De altfel, domnul Purcărea aminteşte în aceste memorii de întrebarea obsedantă pe care Ţurcanu, torţionarul de la Piteşti, le-o punea deţinuţilor: “Mai credeţi în Dumnezeu?”. Şi, cu toate supliciile îndurate, inimaginabile pentru o minte omenească normală, erau mucenici care răspundeau afirmativ, stârnind furia torţionarilor îndrăciţi asupra celor care-l mărturiseau pe Iisus Hristos. Dar mai rău decât bătăile primite era blasfemierea celor sfinte. 
  
Mărturisitorul Nicolae Purcărea a trecut prin încercarea cumplită a douăzeci de ani de temniţă. “A trebuit să gustăm până peste margini paharul iadului”, ne spune acesta. Pentru că, pentru prima oară, năvălitorii nu s-au mai mulţumit cu bogăţiile noastre materiale, ci au vrut să stăpânească şi sufletul românilor. Ca şi Iov, este greu de crezut că domnul Nicolae Purcărea ar fi rezistat la torturile fizice şi psihice la care a fost supus de comunişti, dacă nu ar fi trecut printr-o pregătire anterioară detenţiei comuniste. Experienţa închisorilor antonesciene îl învaţă să se adâncească în credinţa ortodoxă, după modelul exemplar al lui Traian Trifan şi al lui Traian Marian, învăţătorii grupului sufletiştilor, din care au făcut parte, printre alţii, Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide, Virgil Maxim, Părintele Arsenie Papacioc. Urmează implicarea activă în mişcarea studenţească anticomunistă, încadrarea în grupurile de rezistenţă armată din Postăvarul, Ciucaş sau de pe Valea Topologului, unde s-a alăturat grupului condus de învăţătorul-martir Dumitru Apostol. Toate aceste experienţe l-au îmbunătăţit sufleteşte. 
  
Viaţa domnului Nicolae Purcărea merită a fi considerat şi apreciat drept “file de acatist” (după cum spune Doamna Aspazia Oţel-Petrescu) în care să se reflecte smerenia, îndelunga răbdare, tăria mărturisirii, puterea rugăciunii, stăruinţa în ideal, în visul său la care nu a renunţat niciodată, căci “adevăratele înfrângeri sunt renunţările la vis” (Radu Gyr). Rememorarea unor momente din iadul închisorilor este dureroasă pentru autor, după cum înălţătoare este legătura permanentă, care străbate întreaga carte, cu “cei care nu mai sunt”, ascunşi în “lumina celui nepătruns” – potrivit afirmaţiilor domnului Florin Palas. 
  
După toate încercările la care a fost supus, a păstrat în sufletul său “o fărâmă de cer, nobleţea sufletului omenesc: omenia şi demnitatea”. Şi ce încercări! Înfricoşătorul Piteşti, în care crede că a fost ca în fundul iadului, de unde a scăpat prin mijlocirea minunată a Maicii Domnului. Este unul dintre puţinii supravieţuitori ai „reeducării” de la Piteşti, unde au fost torturaţi fizic şi psihic studenţii anticomunişti. Marele scriitor rus Alexandr Soljeniţân era de părere că experimentul din această închisoare este “cea mai cumplită barbarie a lumii contemporane”. Metodele, inventate de pedagogul sovietic Makarenko, erau drăceşti. A fost forţat să mănânce din gamela în care îşi făcea nevoile. I se băga capul cu forţa în hârdăul cu fecale, până la pierderea respiraţiei. S-a opus din toate puterile, dar n-a avut scăpare. L-au “botezat”. A fost prea mult pentru dânsul, a fost momentul când practic n-a mai realizat ce se întâmplă cu el sau cu cei din jur. După cum istoriseşte, apogeul furiei torţionarilor se înregistra în perioada marilor sărbători creştine, în special de Învierea Domnului. Atunci avea loc „liturghia neagră“. Deţinuţii erau obligaţi ca, în locul crucii, să sărute un falus mare, făcut din săpun. Un cor, format din reeducaţi, hulea numele Mântuitorului şi al Fecioarei Maria. Sfânta Cruce îşi mai făceau doar cu limba în gură, când erau ţinuţi în „poziţie” (pe marginea patului de scândură, cu mâinile pe genunchi; nu aveau voie să privească nici la dreapta, nici la stânga, numai înainte, altfel erau loviţi). 
  
Între şi printre alte multe mărturisiri ale domnului Nicolae Purcărea, din această carte – document, le spicuim şi reţinem pe următoarele: “Pe celular am dat peste Ovidiu Cotruş, student la Filozofie, critic literar, eseist şi poet. Era nepotul poetului Aron Cotruş. Luni de zile l-am ascultat acolo analizând opera lui Dostoievski, autorul său preferat. „Demonii” cu toţi eroii lui Dostoievski (Verhovenski, Stavroghin, Părintele Zosima şi alţii) sunt personaje care până astăzi, după atâţia ani, mi-au rămas în memorie după povestirile lui. Puiu, cum îi ziceam noi, trăia în lumea lui. Înalt, puţin gârbov, toată ziua vântura şi iar vântura o batistă. Iar dacă îi schimbam bocancii cu alţii, habar nu avea. Îl iubeam cu toţii. Ne făcea viaţa mai uşoară, iar noaptea adormeam odată cu eroii lui. Cât de însetaţi eram de cultură şi cum îi mai sorbeam vorbele! Viaţa în cameră era acum cu totul alta. Suspiciunile dispăruseră. Majoritatea reeducaţilor îşi reveniseră. Fiecare şi-a găsit câte o preocupare. Cei mai mulţi s-au apucat de învăţat, de studiu. Cu Nelu Ivan, inginer chimist din Făgăraş, am învăţat toată chimia organică. Cu inginerul Constantin făceam germana, iar cu nea Alecu Georgescu, inginer hidraulic din Pucheni, Prahova, am făcut logică. El, nea Alecu, ne-a vorbit despre Dorin Pavel, profesor de hidraulică, cel care la încheierea Tratatului de Pace cu ruşii pe Prut a luat un pumn de ţărână şi a zis: „Şi acesta este pământ românesc!” Ne-a mai vorbit nea Alecu despre inginerul Fogoroş (român crescut de un baron ungur) care a modernizat Budapesta şi despre mulţi alţi oameni de renume; îi sunt recunoscător până astăzi pentru toate câte ni le-a povestit atât de frumos şi cu tâlc. Înainte de Crăciunul anului 1955 am fost pedepsit zece zile la izolare, împreună cu Dumitru Bordeianu. Ce se întâmplase? De la etajul superior fusese lăsat pe o sfoară, pe fereastră, un bilet. Gardianul de afară a văzut şi a dat alarma. Au năvălit peste noi câţiva gardieni cu un ofiţer de serviciu. Ca să nu fie pedepsită toată camera, mi-am asumat eu răspunderea, iar Mitică Bordeianu mi s-a alăturat. (pag. 158-159). După ani şi ani de puşcărie, nervii noştri ascuţiţi erau frânaţi de subtila şi nobila putere de înţelegere, care şlefuiseră sufletele noastre. Grea problemă era: cum să faci să treci pe lângă colţuroasele stări de spirit ale fiecăruia? Să vezi cum unul îşi roade unghiile, să vezi cum altul se agită nervos, să auzi cum unul râde zgomotos, iar altul tuşeşte de-şi varsă plămânii; că altul vorbeşte singur, adâncit în lumea lui (pe care nu o mai are); iar altul căuta tovărăşie cuiva pentru a-i tălmăci visurile, iluziile, închipuirile. Era o lume atât de pestriţă, şi totuşi ... Ideea de mai bun, puţin conştientă, era vie în fiecare. Toţi eram robii aceluiaşi jug – cel comunist. Şi ardeam, şi ne măcinam, uneori ne demolam sufleteşte pierzând nădejdea; şi tot aşa, seara ne rugam fiecare cum puteam şi ne culcam îmbrăcaţi cum eram, ca a doua zi să o luăm iarăşi de la început. „Şi aşa au trecut în zbor anii. Radule, Radule!” (Radu Gyr) 
  
Altfel spus, “Abia după ce ai trecut prin iad poţi vedea lumina şi bunătatea lui Dumnezeu!”, scrie autorul. Dumnezeu S-a milostivit de blândul deţinut Nicolae şi l-a scos din Piteşti, această “beznă de tuci” (Radu Gyr), pentru a-l duce la Canal. Câte n-a văzut şi-acolo! A lucrat la o carieră de piatră. Şi-a atenţionat camarazii să aibă grijă ce vorbesc cu studenţii informatori. De la Cernavodă până la Capul Midia vedea cruce lângă cruce. Poetul, deţinut şi el, Andrei Ciurunga spunea într-un poem că acest cumplit Danubiu “varsă pe trei guri apă şi pe-a patra sânge”. Ajuns la Gherla, refuză reeducarea. Din fericire pentru dânsul, Ţurcanu fusese scos din închisoare, fiind dus la Bucureşti. Din cauza faptului că “trădase marea cauză a demascării”, a fost izolat în celula numărul 7 din Zarca Gherlei. A fost supus peste opt luni de zile unui regim de exterminare. Nu avea mobilier, nu avea pat. Nimic. Doar o tinetă. Fereastra era spartă, astfel că pe timpul iernii zăpada intra în celulă, iar apa îi îngheţa în cană. În celulă era un frig cumplit, iar hainele îi erau numai zdrenţe. Zeama pe care o primea ca mâncare era neîndestulătoare. Bacilul TBC-ist i-a atacat plămânii, dar asta nu-l împiedica pe căpitanul Avădanei să-i aplice “banditului” amprenta pumnilor şi a cizmelor sale. Deţinutul se retrăgea, fără să blesteme, ca un câine zgribulit în colţul celulei. Şi asta s-a întâmplat luni şi luni de zile. Nu mai putea nici să vorbească. Doar să se roage. Avea pe buze rugăciunea inimii. “Unde eşti, Doamne?”, a strigat la un moment dat şi Domnul i-a adus liniştea sufletească şi pacea, după care i l-a trimis în celulă pe Jenică Bărbier, ţăran din Vultureni-Bacău, care i-a devenit un fel de înger păzitor. Iar domnul Nicolae Purcărea i-a spus, în schimb, povestea generaţiei sale, continuatoarea eroicei generaţii de la 1922. O poveste în ramă, o poveste în poveste despre Mişcare şi Căpitan, despre idealul care l-a animat, despre Don Quijoţii acestui veac, cum îi numeşte domnul Nicolae Purcărea pe camarazii săi. O poveste începută de la icoană şi cântec, cu înălţări şi căderi, încheiată la picioarele lui Hristos. Aflat în mlaştina deznădejdii, Nicolae Purcărea l-a purtat pe nea Jenică prin pădurea cu fiare sălbatice şi pe muntele suferinţei. Împreună cu câţiva colegi supuşi aceluiaşi regim, a fost scos de la izolare la moartea lui Stalin. “Cine va mai face ca ei, ca ei să ajungă”, spunea Goiciu, directorul închisorii, celorlalţi deţinuţi. Arătau ca nişte stafii - după cum recunoaşte şi mărturiseşte tot domul Florin Palas, în revistele “Veghea” şi “La drum”. 
  
Când mai avea câteva luni până la eliberare a fost dus la Securitatea din Codlea, unde îl înfruntă pe ofiţerul de Securitate Jagher, care era unul din responsabilii reeducării de la Piteşti. Când securistul i-a spus că deţinuţii s-au omorât între ei, blândul Nicolae Purcărea a devenit aprig, arătându-i adevăraţii vinovaţi de organizarea experimentului Piteşti. “Ne-aţi omorât trupul, nu însă şi sufletul”, i-a strigat ofiţerului. Este dus la Securitatea din Braşov, unde colonelul Ivan hotărăşte că deţinutul nu trebuie să infecteze societatea socialistă, şi îl trimite în D.O. (domiciliu obligatoriu). Ajunge în Bărăgan, la Lăteşti. Aici i se părea raiul pe pământ, o oază unde se putea mişca liber într-un spaţiu de 15 km. Avea o gospodărie, în sat era un preot vrednic, Părintele Sârbu, care oficia Sfânta Liturghie, într-o biserică amenajată într-o casă părăsită. Aici se căsătoreşte cu Eugenia (Gica) Fuică, fostă studentă la Iaşi, o femeie de o gingăşie sufletească deosebită, trecută deasemenea prin iadul puşcăriilor comuniste şi aflată acum în D.O. Şi tot aici îi este dat să trăiască un moment emoţionant, în care adversităţile trecute se stingeau în împreună-suferinţă: de Crăciunul anului 1956 i-au cântat colindul prizonierilor din URSS doamnei Mareşal Antonescu. Lacrimile sincere ale Doamnei le-au fost balsam sufletesc. 
  
În lagărul de la Culmea, în urma răscolirii de către Securitate a trecutului său, i s-a descoperit neexecutarea unei pedepse de 12 ani, de pe timpul lui Antonescu. În schimbul anulării pedepsei, i s-a propus să devină turnător. Neacceptând, a fost trimis, în lanţuri, la Aiud. Aici, celulele erau ca mormintele. Înainte de eliberarea din închisoare, conform logicii comuniste, a urmat o nouă acţiune de reeducare, “una mai subtilă, constând într-un anumit rafinament de constrângere, de umilire, de depersonalizare, de lepădare de sine şi de valori”. Domnul Nicolae Purcărea prezintă cele două feţe ale medaliei acestei reeducări: pe de o parte, se organizează conferinţe, se vizionează filme, se citesc ziare; reversul acesteia: izolarea, zarca, privarea de medicamente etc. Ca unul trecut prin aceste ispitiri ale lui satan, pe care nu le-a primit, domnul Purcărea nu judecă pe nimeni, considerând că declaraţiile publice din timpul reeducării nu au nicio valoare, atâta timp cât au fost smulse prin constrângere. Autorul evocă frumuseţea atitudinii lui Moş Bâră şi a Prinţului Ghica, martirajul lui George Manu şi al lui Gheorghe Jimboiu, care au murit din cauza faptului că n-au primit medicamentele necesare vieţii pentru că n-au vrut să renunţe la idealul lor. 
  
Eliberarea din temniţa strâmtă a Aiudului în temniţa cea mare a ţării, în “Piteştiul după Piteşti”, nu i-a fost uşoară. A fost împiedicat să-şi reia studiile universitare, cu mare greutate şi-a găsit un loc de muncă, iar umbra Securităţii o simţea în permanenţă. Nu se împăca cu societate construită de comunişti. Dumnezeu l-a călăuzit să continue calea tradiţiei, apucându-se de meşteşugul cioplirii lemnului, sublimându-şi, astfel, durerile acumulate, în creaţie. Şi-a aflat echilibrul, aflând “taina bucuriilor de spumă”. Învăţase să sculpteze de la ucenicii Părintelui Arsenie Papacioc, în închisoarea de la Alba-Iulia. A ajuns pe culmile desăvârşirii în artă, casa lui natală din Şcheii Braşovului fiind gazdă mulţilor săi învăţăcei, în mod special tineri liceeni braşoveni. A dăruit, din prinosul dragostei lui, tuturor. 
  
Prin urmare, un dar pentru români este şi această carte, în care aflăm atâta suferinţă! Este o frescă a generaţiei mărturisitoare de la anul 1948, crescută în spiritul Frăţiilor de Cruce, care a fost încununată de biruinţă spirituală, căci “cei care au reuşit să urce calvarul au aflat în vârful Golgotei o bucurie miraculoasă” (aşa cum minunat afirmă Doamna Aspazia Oţel-Petrescu, în prologul acestei cărţi). Este încă o dovadă a prezenţei lui Dumnezeu alături de cei smeriţi, de cei aflaţi în suferinţă, de cei care-L chemau neîncetat în mijlocul lor. Şi Dumnezeu a fost cu ei în celulă, după cum ne asigură poetul-mărturisitor Radu Gyr, melodul acestei suferinţe binecuvântate de Dumnezeu. Mucenicia întemniţaţilor a întărit oastea Bisericii triumfătoare, a celor care depun mărturie pentru împlinirea ţelului generaţiei lor: Învierea Neamului Românesc! “Sunt, Doamne, copt pentru cules”, ne spune azi, domnul Nicolae Purcărea, asemeni poetului. Cine sunt culegătorii?... 
  
Drept pentru care „cititorul care se apleca asupra acestei cărţi nu o va sfârşi fără a fi măcar cutremurat, dacă nu întors spre credinţă, căci viaţa domnului Nicolae Purcărea şi a celorlalţi ca el, este un model moral şi o scară de suire spre cele înalte, o chemare stăruitoare de a ieşi măcar pentru o vreme din mlaştina acestei vieţi şi de a urca spre Soarele Dreptăţii, spre Răsăritul cel de Sus, Care este Iisus Hristos. Oare nu este cutremurător ceea ce spune un tânăr neteolog care şi-a asumat suferinţa şi moartea ca pe o curăţire şi o înviere (căci finalitatea vieţii umane nu este moartea, ci învierea)? Şi nu vreau ca cititorul de bună credinţă să treacă fără atenţie peste unele cuvinte rămase, de pildă, de la Valeriu Gafencu, ce se arată a fi adevărate file de Filocalie, şi asta pentru că atunci când Valeriu Gafencu se simţea bine, vorbea frumos şi cu însufleţire, oprindu-se cu precădere la tema lui preferată, curăţirea lăuntrică” – pe care şi-a asumat-o în viaţa sa duhovnicească la modul plenar, din convingere şi din purtarea de grijă a lui Dumnezeu, în pofida tuturor vicisitudinilor pe care le-a traversat din cauza sistemului şi a regimului ticăloşit, antihristic!... 
  
Lucrarea în sine este un complex, un tot grăitor, alcătuită dintr-un şir întreg de evenimente, fapte, momente cruciale, de-a dreptul existenţiale şi determinante pentru eroul cărţii, care, deşi s-a urmărit acest lucru, nu a fost niciodată victimă, ci întotdeauna va fi consemnat (alături de ceilalţi), de către posteritatea ce trebuie să fie cât mai obiectivă, drept eroul credinţei, purtătorul Duhului Celui Dumnezeiesc în iadul lumii acesteia pământeşti, din a doua jumătate a secolului al XX – lea!... 
  
Eu cred că trebuie reţinut şi subliniat faptul că interesul cărţii nu stă atât în faptele relatate, cât în deschiderea duhovnicească (de care am pomenit şi mai sus): anecdotica se completează, se întregeşte şi se transcende prin adevărate pagini de Filocalie contemporană, relevând cu prisosinţă că în temniţele comuniste s-a constituit, mutatis mutandis, o mişcare spirituală corespunzătoare celei promovate, dincoace de gratii, de gruparea „Rugului Aprins” de la Antim (cumplit lovită la rândul ei de teroarea ateismului oficial al epocii staliniste)”. 
  
În încheiere, vreau să subliniez că lucrarea de faţă reprezintă meritul de necontestat al autorului şi al editorilor, toţi demonstrând importanţa, rolul, locul şi valoarea „Pro Memoriei” istoriei recente, a experienţei ascetice şi mistice, petrecută în locurile cele mai insuportabile şi mai inumane, pentru cunoaşterea Ortodoxiei, deci a Bisericii. Volumul de faţă ne reaminteşte şi ne reliefează convingerea că fără comuniune, participare şi jertfă, creştinismul este o simplă ideologie, lipsită de „Duh şi de adevăr”. Aşadar, Biserica – care este o Instituţie divino-umană vie şi dinamică, nu reprezintă un muzeu de antichităţi, de piese istorice şi artistice de valoare, ci constituie Muntele Schimbării noastre la faţă şi al naşterii atâtor generaţii de oameni „din apă, Duh Sfânt şi foc”, mulţi dintre ei iată, fiind chemaţi la a îmbrăţişa „cununa muceniciei şi deci, a sfinţeniei. De aceea, viaţa lor merită cunoscută, nu pentru slava lor pământească, ci ca oamenii din zilelele noastre înnegurate de atâtea rătăciri, urmări ale îndepărtării de Dumnezeu, să ştie că au existat în veacul al XX – lea asemenea aleşi care s-au ridicat la puterea de credinţă şi de jertfă a primilor martiri creştini” – potrivit afirmaţiilor domnului Răzvan Codrescu. 
  
Aşadar, cei alungaţi din turnurile babilonice pot bate la porţile cetăţii noului Ierusalim – cel bisericesc şi ceresc ce „nu are trebuinţă de soare, nici de lună, ca să o lumineze, căci slava lui Dumnezeu a luminat-o, făclia ei fiind Mielul” (Apoc. 21, 23). Lucrarea aceasta, cu alte cuvinte, este una de referinţă în domeniul istoriei şi a spiritualităţii autentice, care ar trebui să se afle la îndemâna tuturor celor ce cred că „Biserica este cetatea pe care nici porţile iadului nu o vor birui”!... 
  
Stelian Gomboş 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Recenzie – Nicolae Purcărea, “Urlă haita”, Editura Fundaţia “Sfinţii Închisorilor”, Bucureşti, 2012, 287 pagini. ISBN: 978-973-0-13962-4 ... / Stelian Gomboş : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 797, Anul III, 07 martie 2013, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2013 Stelian Gomboş : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stelian Gomboş
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!