Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Comentarii > Mobil |   


Autor: Cezarina Adamescu         Publicat în: Ediţia nr. 1051 din 16 noiembrie 2013        Toate Articolele Autorului

RECENZIE: MAGIA VERSULUI DE-ACUM UN VEAC - LA CARTEA:
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

 

 

MAGIA VERSULUI DE-ACUM UN VEAC  

 

Drumeţ şi călător pribeag prin veac – aceasta este condiţia poetului şi a omului în general, indiferent de timpul în care a trăit. De acest lucru avea să ne convingă poetul Mihai Baicu în volumul de faţă, care abia acum este sortit să vadă lumina tiparului.  

O inedită carte de poezie, mai precis, un caiet legat în scoarţe negre, ascund o comoară, ţinută în lacra inimii de fiica poetului Mihai Baicu, distinsa profesoară Mihaela Popa, actualmente pensionară, voluntară la Fundaţia „Împreună” şi membră de onoare a Clubului Seniorilor de la aceeaşi instituţie. Cu fiecare prilej deosebit, fiica poetului răsfira prin gâtul clepsidrei, ca pe firişoarele de nisip, literele versurilor, dar şi tăcerile care lunecă mult mai greu decât cuarţul, prin aceeaşi clepsidră. În definitiv, cum circulau acum un veac poeziile? Scrise pe foi, scrijelate pe tăbliţe de andezit, pe piatră ori pe alte suporturi. Cele mai multe manuscrise sunt ca nişte testamente olografe. Lăsate spre moştenire urmaşilor. Însuşi Ienăchiţă Văcărescu precursor al dezvoltării limbii române culte, pe care a folosit-o atât în scrierile sale filologice şi istorice, cât şi în poeziile pe care le-a scris, ne lăsa, acum două veacuri şi jumătate, celebrul „Testament”:  

Urmaşilor mei Văcăreşti
Las vouă moştenire
Creşterea limbii româneşti
Ş-a patriei cinstire.”  

O sută de ani! Câte generaţii? Patru-cinci, ori mai multe, de emoţii pitite cu grijă, pentru ca ochi necunoscut să nu le cerceteze. Nu sosise încă vremea. O modestie şi un bun simţ, cu adevărat din vremuri apuse.  

De data aceasta, era imperios necesar ca versurile să iasă la lumină. Nici ele nu mai suportau strânsoarea copertelor negre.  

Răsfoind manuscrisul, cum altfel decât cu evlavie? aproape cu pietate, pentru omul sensibil care a simţit nevoia să-şi reverse preaplinul pe foaia de scris cu pătrăţele albastre, într-o vreme când, a publica poezie, rezprezenta o întreprindere anevoioasă, darămite pentru colonelul în retragere Mihai Baicu, veteran de război, cavaler al Ordinului „Steaua României” cu spada. Un poet gălăţean cu totul anonim, căruia, doar dragostea fiicei avea să-i facă parte de Lumina Cuvântului.  

O poezie a nostalgiei, a candorilor păstrate peste timp şi vârste, o poezie a frumuseţii şi curăţiei de spirit. O poezie a demnităţii şi a onoarei.  

N-am să mă refer la virtuţile lui profesionale, slujirea cu devotament a patriei sub haina militară, nici la pasiunile lui: vânătoarea de munte, alpinismul, schiatul sau familia pentru care era soţ şi tată, cu aceeaşi exemplaritate. Mă voi referi la poezia lui, uitată vreme de aproape un secol, în sertarele vechi ale casei. Şi scoasă, doar la sărbătorile familiale ori la cele religioase, pentru ca familia şi cunoscuţii să se cuminece cu pâinea şi vinul acestor vesuri care ating de multe ori sublimul. „Vreme trece, vreme vine...” spunea Eminescu.  

Şi iată că a venit vremea. Timpul nu mai are răbdare. Nici scoarţele negre ale caietului nu mai au răbdare. Vor să devină o carte frumoasă care să dea cinste, cui a scris-o.  

Cinste şi demnitate, spre aducere aminte. Chiar dacă autorul nu a dorit să le facă publice, în mod manifest, pentru că mentalitatea vremii era că orice poet „se cam ţine de istorii”. Responsabilităţile majore, pudoarea, modestia, l-au oprit să-şi scoată la lumină gândurile şi trăirile, pasiunea pentru cuvântul scris, mai ales în versuri. Dintr-un oarecare simţ de răspundere şi din bunul simţ ancestral al ţăranului care nu doreşte „să se fălească” atunci când face un lucru temeinic, ci preferă ca Dumnezeu să-i facă parte şi să-l socotească vrednic.  

Încă de la început se remarcă (şi nici nu se putea altfel) – grafia veche şi unele arhaisme care nu împietează, ci impun respect pios pentru poetul plecat de cealaltă parte a lumii, al cărui cântec de lebădă s-a auzit în chiar clipa din urmă. Se mai remarcă dintru început, folosirea licenţelor poetice (l-ai poeziei porţi de aur).  

Iată, chiar din prima poezie, autorul îşi expune Crezul poetic: „Să-i fiu cuvântului, tălmaci şi faur”. Ce poate fi mai edificator? Să făureşti poezia, s-o tălmăceşti pentru cei ce nu i-au aflat bogăţia şi tainele! Chiar dacă, autorul, din pudoare, crede că scrierile lui vor fi socotite „istorii”, după mentalitatea vremii.  

Parcurgând paginile, din respect faţă de autor, n-am vrut să schimb nimic, decât am reactualizat grafia care nu mai este actuală.  

Autorul are un deosebit simţ al umorului pe care-l revarsă în poeme, aidoma marilor sonetişti, madrigalişti şi epigramişti clasici: Mihai Codreanu, Păstorel Teodoreanu, care turnau în versuri şi sare şi piper, şi ingrediente dulci-amărui, şi ceva din dulceaţa umorului autohton, spre bucuria cititorilor.  

Este uimitoare şi uşurinţa cu care versifică autorul, dar şi stăpânirea noţiunilor de teorie a versificaţiei. E vorba de o acurateţe a stilului, deja format, deşi nu a fost exersat în reviste şi cărţi. Parcă sunt tentată a spune că acest om s-a născut dintr-o dată poet. E un talent nativ care totuşi, a exersat singur, până la desăvârşire, şlefuindu-şi eliterele cu migală pentru marele zbor pe care avea să-l facă.  

Tonul e uneori autopersiflant pentru că poetul nu s-a luat suficient în serios în ceea ce priveşte scrisul, crezând că şi ceilalţi îl vor ironiza pentru că se preocupă de poezii. De fapt, pentru Mihai Baicu poezia a fost un lucru cât se poate de serios, altfel nu ar fi simţit nevoia să consemneze liric orice moment din viaţa lui şi să-şi aştearnă gândurile pe hârtie, chiar dacă socotea că nu vor avea nici o finalitate. Există oameni care trăiesc într-o continuă stare poetică, o stare de har care nu-i părăseşte niciodată, dar socotesc acest lucru foarte intim şi n-ar suporta să fie ironizat pe această temă. Poezia a fost mica lui medalie ascunsă la piept, pe dinăuntru, alături de medaliile şi decoraţiile primite pe criterii profesionale şi morale.  

Revenind la poezia lui, dacă şi-ar fi exersat condeiul cu asiduitate, poate că astăzi ne-am fi bucurat de o moştenire spirituală uluitoare, intrată în patrimoniul cultural românesc.  

Pastelurile sunt mici bijuterii lirice care induc în cititor o stare de linişte şi pace lăuntrică. Dar nu acesta este oare rolul Poeziei?  

Mijloace de expresie inedite, imagini încântătoare, metafore şi personificări, întregesc stilul poetului, făcându-l cât se poate de accesibil şi atractiv. Poemele sunt datate şi localizate, încă din 1956 şi până în 1994. Aceste scrieri lirice sunt cântecul de lebădă al poetului. Un cântec patetic, aproape sfâşietor care străbate graniţa dintre veacuri.  

Se remarcă apetenţa pentru metaforă, prezentă aproape la tot pasul în aceste versuri.  

Ex. lumină împăienjenită de amiazi, „nestemata ascunsă / în genunele întunecate ale necunoaşterii”.  

Conştient de condiţia de călător şi pribeag a omului în această lume vremelnică, până în Patria Veşnică, poetul spune în poemul „Năzuinţă”: „Am fost drumeţ, am ostenit şi am / pribegit prin veac. / Prin spaţiu şi timp. / Nu m-au oprit nici vânturile, nici întunericul.”  

În poezia filozofică şi reflexivă, autorul uzitează de categoriile fundamentale ale filozofiei, spaţiul şi timpul, declinându-şi crezul artistic: „Am căutat calea spre adevăr / Ascunsă în hăţişurile întinse / Am căutat marginile perfecţiunii umane / Iubirea şi dragostea de bine şi om!” (Năzuinţă).  

Interesant de remarcat este alăturarea celor doi termeni: iubire şi dragoste, fiecare cu altă conotaţie, dar ducând la acelaşi scop: binele omului.  

Mihai Baicu nu spune precum Eccleziastul: „Deşertăciune, deşertăciune, totul este deşertăciune şi goană după vânt” – dar în două versuri, sintetizează magistral zbaterea omului pe pământ, unde „Toate îmi apăreau ca o Fata Morgana / Ce tulbură mintea călătorului prin pustiu...” (Năzuinţă).  

Cuvinte vechi, cu parfum arhaic dau un farmec aparte poemelor, chiar dacă forma lor a ieşit din uz. Ex. nime, cetit, cerc (încerc), nimică, cătră (către), viers, nouri, ş.a.  

Poate că cititorii simandicoşi vor strâmba puţin din sprâncene, aceste versuri părându-li-se depăşite, oarecum desuete, de o anume vetusteţe, comparativ cu poezia modernă, jefuită de imagine şi de metafore, bazată pe limbaj licenţios şi pe atitudini de frondă.  

Parabola turnului construit anume pentru retragerea din lume şi contemplarea ei de la distanţă, atestă mitul poetului înstrăinat de lume, retras în turnul de fildeş pentru a-şi desăvârşi opera.  

Este jertfa pe care o cere Poezia.  

Este adevărat că poetul vede ceea ce oamenii obişnuiţi nu văd, aude, ceea ce îndeobşte, ceilalţi nu aud, simte ceea ce noi nu simţim. Dar Mihai Baicu urcat în turnul visului său din copilărie, doreşte să vadă „lumea de dincolo / de privirile celorlalţi” (Copilărie). Cum poate arăta o lume de dincolo de privire?  

Însă, între dorinţă şi realitate este cale lungă. Şi el întrevede zădărnicia demersului său creativ. Însuşi poetul spune: „Dar dimineaţa, găseam nisipul / Risipit de paşii trecătorilor.../ Plângeam şi mi-l clădeam din nou / Mai înalt! // Şi astfel, în fiecare zi, / Îmi reînfiripam visul, ce ieri se năruise...” (Copilărie).  

Şi aici se reiterează mitul Meşterului Manole, care zideşte mănăstirea ce a doua zi se năruie. Şi iar trebuie s-o ia de la început.  

Tema zidului înalt şi a turnului în care se refugiază să nu-l vadă nimeni şi să fie singur cu gândurile sale, este reluată de poet şi în alte versuri.  

O altă temă este cea a oglinzii în care omul se priveşte să-şi vadă „chipul şi făptura”, cele două categorii delimitându-se. E drept că, nimeni nu se place atunci când se scrutează atent într-o oglindă. Dar, de ce se vede poetul un Don Quijote? Aceasta este o altă dimensiune a personalităţii sale, aceea de a refuza realitatea şi a plonja în plin metareal, unde să se poată război cu morile de vânt. Comparaţia cu Don Quijote este justificată şi de faptul că, fiecare poet este un hidalgo, un cavaler rătăcitor care luptă permanent cu monştrii urâtului din lumea reală. O luptă inegală, desigur.  

Mitul faustian al pactului încheiat cu Mefisto pentru a dobândi tinereţea fără bătrâneţe, reluat şi de Eminescu în poemul „Luceafărul”, unde Hyperion, în schimbul nemuririi îi cere Demiurgului „o oră de iubire”, este reluat de Mihai Baicu în poezia „Apostazie” – unde poetul cere zeilor, în schimbul ofrandelor aduse şi închinării la altarele lor, „Să sorb până la fund cupa iubirii”. Dar, dezamăgit fiind de zeii „zgârciţi, sperjuri, mişei” – se leapădă de aceşti zei şi le zvârle statuile în colb. Interesantă transformare, pentru că vede cum, pe locul zeilor de altădată, răsare grâul: „ Statuile în colb le-am năruit / Cu plugu-am tras adânc peste altare / Şi grâu pe locul lor a răsărit!”  

Dragostea pentru natură este un atribut specific al acestui poet şi el o demonstrează în multe pasteluri şi în poezia „Valea Prahovei, Vara”.  

Autorul îşi mărturiseşte dragostea pentru Poezie, ale cărei taine le-a pătruns încă din copilărie şi pentru care nu a găsit niciodată cuvinte de ajuns ca să o exprime pe deplin. Nici nu e de mirare, pentru că Poezia este o taină aproape divină care nu se lasă descifrată atât de lesne, nici după o viaţă de scris! Dar, fiecare poate să încerce să o cânte şi să-i aducă laude.  

E drept că poetul a căutat Poezia pretutindeni, în orice lucru sau fiinţă creată. Nu poţi găsi ceva dacă nu cauţi. Însă celebrul filozof Blaise Pascal a spus: „Nu te-aş fi căutat, dacă nu m-ai fi găsit Tu mai întâi” – bineînţeles, referindu-se la Divinitate. Aşadar, destinul poetului Mihai Baicu era scris încă dinainte de vreme. El fusese găsit şi ales pentru a exprima frumosul în acest chip mirific. Căile, le va fi găsit singur. Nimeni nu se poate împotrivi la nesfârşit harului dat şi nici să îngroape talantul în pământ nu se cade.  

Triada „iubire, năzuinţi, destin” – apare în diferite forme, în multe poezii, ea fiind paradigma stigmei poetului.  

Poetul este un solar, un om luminos care împrăştie, la rândul lui, lumină. El iubeşte soarele şi îi dedică versuri.  

Autorul mărturiseşte că poezia lui e ruptă din sine, iar versul, fie că e scris cu miere sau cu otravă, „De-a fost blestem, ori imn de slavă”, a devenit prin har, binecuvântare. Poezia a fost pentru acest autor şi pentru toţi poeţii adevăraţi şi nu închipuiţi, „A toate tămăduitoare”. (Omagiu poeziei). Şi nu e de mirare, de vreme ce el o consideră „Nemuritoare poezie!”  

Cu adevărat nemuritoare, de vreme ce a rezistat peste zeci de ani şi e la fel de proaspătă şi valoroasă ca şi atunci când a creat-o, ceea ce este cu adevărat uimitor. Cât de tânără poate fi poezia, chiar şi după decenii de aşteptare!  

Şi tot poetul mărturiseşte că a iubit în scurt pământescul popas, „lumina, / a soarelui, / a lumii, / a stelelor, / a ochilor de copil”.(Mai multă lumină).  

Dimensiunea patriotică este şi ea prezentă în carte, în poezia „Obrâşie”. Poetul îşi încearcă forţele şi în specia sonetistică, reuşind un sonet perfect intitulat „Iubire”. Dar şi multe alte sonete îl definesc şi-i arată firea sensibilă, rigoarea, predilecţia pentru frumos.  

Pastelurile aduc ecouri din Vasile Alcsandri, Coşbuc şi Topîrceanu, dar şi un suflu proaspăt, cu imagini inedite.  

Şi într-adevăr, uşurinţa versificaţiei în pasteluri îl apropie de George Topîrceanu.  

O nostalgică elegie cu numele „Pelerinaj” – ne conduce în cimitirul unde sunt înhumate rămăşiţele strămoşilor poetului şi atmosfera este, nu atât de linişte, cât de „stihiile tăcerii”. Atmosfera e sfâşietoare, copleşitoare, de tristeţe absolută şi rivalizează cu cea a poemelor lui George Bacovia.  

Un alt sonet foarte reuşit este cel intitulat „Coşmar” în care, atmosfera unei furtuni îl face pe poet să se creadă în altă lume.  

Ritmul, măsura, cadenţa, muzicalitatea din poezia cu formă fixă, ar fi putut face din Mihai Baicu, un sonetist clasic, un autor de lied-uri, rondeluri sau de romanţe, în orice caz, un poet romantic care încearcă să-şi însuşească modalităţile de expresie ale poeziei clasice.  

În poezia: „Nu-i drept! – primind un avertisment, poetul îşi face un lung rechizitoriu, trecând în revistă tot ce a făcut în viaţă şi considerând că nu e vinovat şi nu merită să fie pedepsit. Însă, aidoma lui Iov cel răbdător, se lasă în voia celui divin.  

O poezie exclamativă şi interogativă, a întrebărilor existenţiale, o poezie care dă de gândit, într-un câmp al percepţiilor metafizice. Unele întrebări sunt chiar retorice, gen: Cu ce-am greşit? Uneori, versurile par lipsite de muzicalitatea, de eufonia din sonete şi lieduri.  

O oarecare sensibilitate şi gingăşie străbate poemele acestea. Nici vorbă de trivialitatea după care se dau în vânt autorii de azi.  

Poezia e serioasă, meditativă, reflexivă, dinamică, de mule ori chiar interactivă, revendicând o reacţie din partea cititorului. Este mai mult o nevoie de comunicare, de împărtăşire a versurilor cu cineva. Şi dialogul se poate închega în chip virtual, acolo unde găseşte comuniune şi feed-back.  

În limbaj metaforic, autorul ne îndeamnă să luminăm larg nopţile minţilor întunecate şi să deszăvorâm porţile năzuinţelor. El invocă stelele ca să-i dea focul cel sacru, focul de dincolo de lume, să lumineze nopţile celor ce au mintea întunecată. De fapt, aceasta este şi menirea Poeziei, de a lumina, de a ţine loc de stea călăuzitoare pentru călătorii obosiţi care orbecăie în întuneric. Dar nu oare pentru a ilumina a furat Prometeu focul cel sacru de la zei, fiind pedepsit apoi pentru această cutezanţă?  

Cu o economie a mijloacelor de expresie, Mihai Baicu reuşeşte să construiască o poezie care să emoţioneze sufletele sensibile prin sinceritatea sentimentelor şi prin fiorul autentic care le străbate. Dovadă că poezia, acum şi aici, dar mai cu seamă, acum şi întotdeauna, aici şi pretutindeni ne poate edifica, înălţându-ne ca pe aripi măiastre, dincolo de noi înşine.  

Autorul, la fel ca înaintaşii scriitori şi poeţi, aduce închinăciune pământului, lutului din care e întrupat, din ale cărui roade s-a înfruptat, pe care şi-a aşezat casa şi pe care l-a călcat toată viaţa. „Din piatra lui clădit-am templul meu” (Înainte de moarte) – spune poetul, aidoma marelui filozof poet Lucian Blaga, care şi-a construit din aforisme: „Pietre pentru templul meu”. Un templu spiritual, din cuvinte. Un edificiu care nu se năruie sub intemperii sau sub răutatea umană.  

Şi tot aidoma poetului leton Imants Ziedonis care se închina Soarelui, în „Epifanii”, Mihai Baicu îi aduce ofrande zeului soare „şi lumilor de dincolo de stele”. Îi respectm credinţa.  

În acelaşi timp, autorul încearcă un poem dramatic de o mai mare întindere, cu subiect religios, foarte emoţionant şi foarte bine întocmit în versuri, numit „Iisus Mântuitorul”. Capacitatea de a crea un scenariu, o poveste dramatică după istorisirile evanghelice, ca şi capacitatea de a sintetiza ceea ce este mai esenţial ca fundament al credinţei, este cu adevărat remarcabilă.  

Şi când drama este peste puterile omeneşti de suportat, autorul preferă să aştearnă pe hârtie puncte de suspensie, pentru un respiro, sau pentru ca urmaşii să mediteze mai adânc la jertfa Mântuitorului.  

Este rar un poet de asemenea profunzime în zilele noastre, mai cu seamă în poemele care vorbesc despre viaţă şi despre moarte. Parcă, citindu-l peste zeci de ani, ne transmite tuturor, mesaje de dincolo. Este cu adevărat extraordinar.  

E uimitoare, de asemenea, uşurinţa cu care autorul versifică mituri şi legende vechi, cum e „Cetatea păgânilor (Balvanyos)”, folosind versul clasic în structură endecasilabică, rimând versurile 1-4 şi 2-3, cu o perfecţiune a versificaţiei, în ritm iambic, fără să greşească măcar o dată ritmul, deşi poemul este de largă întindere. E cu adevărat o măiestrie a poetului.  

Măcar pentru acest poem şi poate fi socotit un versificator demn de marii clasici.  

Publicarea acestui volum postum de poezie este ca o restituire, ca un act de dreptate şi de bunăvoinţă făcut Poeziei şi iubitorilor ei.  

 

CEZARINA ADAMESCU,  

Scriitor, redactor Agero-Stuttgart  

11 noiembrie 2013 Sfinţii Mina, Victor şi Vichentie  

 

 

 

 

 

 

Referinţă Bibliografică:
RECENZIE: MAGIA VERSULUI DE-ACUM UN VEAC - LA CARTEA: UN CÂNTEC DE LEBĂDĂ - de MIHAI BAICU - volum în curs de apariţie / Cezarina Adamescu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1051, Anul III, 16 noiembrie 2013, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2013 Cezarina Adamescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Cezarina Adamescu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!