Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Recenzii > Mobil |   


Autor: Stelian Gomboş         Publicat în: Ediţia nr. 286 din 13 octombrie 2011        Toate Articolele Autorului

Recenzie la cartea Părintelui Teofan Mada...
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Recenzie: Ieromonah Teofan Mada, Despătimirea - de la etică la fiinţialitate, Editura „Agnos”, Sibiu, 2007, 360 pagini 
  
Cartea Preacuviosului Părinte Ieromonah Dr. Teofan Mada, care alcătuieşte mare parte din teza sfinţiei sale de doctorat susţinută la Sibiu în iarna anului 2005, se bucură de binecuvântarea Î.PS. Nikodimos – Mitropolit de Ierissou, Sf. Munte şi Ardameriou – Grecia, fiind publicată în tânăra dar deja (re)cunoscuta editură „Agnos” din Sibiu, condusă fiind, cu multă dăruire şi devotament de către tânărul teolog Romeo Petrasciuc. Lucrarea de faţă este rezultatul şi rodul mai multor ani de cercetare şi studiu profund teologic pe care autorul i-a întreprins în diferite instituţii de învăţământ superior din străinătate: Ierusalim, Mirfield, Leeds, Durham, Regensburg şi, mai ales Thessalonic – Grecia. 
  
În lucrarea de faţă, care este alcătuită din nouă capitole mari, având titluri foarte sugestive, cu o densitate şi bogăţie a temelor remarcabilă, cum ar fi: „Interpretarea ontologică a păcatului”, „Fenomenologia păcatului”, „Sensul ispitelor în viaţa duhovnicească”, „Consecinţa păcatului în viaţa personală şi comunitară”, „Desfiinţarea păcatului prin Hristos şi în Biserică prin Duhul Sfânt”, „Conştiinţa în spiritualitatea ortodoxă”, „Autoconştiinţa neptică şi patogenă (bolnavă): doi poli ai pocăinţei”, „Înduhovnicirea conştiinţei patogene”, „Înnoirea ontologică şi dobândirea virtuţilor: Duhul Sfânt – sfeşnic al conştiinţei” – constatăm importanţa apariţiei acestei lucrări cu unele afirmaţii destul de curajoase dar foarte utile, realiste, interesante şi bine argumentate; dovadă faptul că lucrarea are girul competent şi autorizat al Părintelui Conf. Univ. Dr. Constantin Necula de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Andrei Şaguna” din Sibiu – în calitate de consilier editorial.  
  
Volumul de faţă se aşează în faţa unor realităţi contemporane de ordin religios-moral şi spiritual nemaiîntâlnite până acum căci asistăm, uneori neputincioşi, alteori ignoranţi şi indiferenţi, la desacralizarea noastră, la secularizarea, compromiterea conştiinţei şi dezumanizarea noastră ce se petrece prin variate metode, instrumente şi mijloace, pe care autorul le depistează şi ni le sesizează nouă tuturor, cu scopul combaterii acestor maladii spirituale molipsitoare şi deci, a vindecării noastre de toate bolile trupeşti şi sufleteşti ce sălăşluiesc în viaţa noastră foarte destabilizată şi bulversată, din punct de vedere psihic şi duhovnicesc, ajungând, cu adevărat, la păcat dar chemaţi fiind să-l depăşim pe acesta prin pocăinţă şi autoconştiinţă. 
  
În această carte, Părintele Teofan vine să corecteze şi să „contrazică” starea noastră de spirit, conform căreia „adeseori se crede că deteriorările vieţii pe care le observăm, vin din exterior, din revoluţii şi din schimbările lumii exterioare. În realitate totul vine din interior, din adâncul nostru, din locul menit să sălăşluiască în el Domnul nostru Iisus Hristos.” Mergând pe firul roşu al cărţii, autorul face deseori raportare şi referire la „omul plenar, la persoana completă şi integrală” care trebuie să fie pentru noi exemplul, remediul şi antidotul adică Sfântul (sau monahul care, tot sfânt trebuie să ajungă) – care face mai mult pentru a schimba lumea, decât sute de programe generate de cercetările, altfel foarte laborioase dar totuşi empirice ale fenomenelor sociale (pe care autorul le abordează însă, cu multă seriozitate); astfel încât, dincolo de toate revoluţiile sociale şi reformele etice sau morale „Sfântul este în vremea aceasta, singurul cu adevărat revoluţionar. Aşa cum soarele dă întregii creaţii posibilitatea vieţii, tot aşa şi această lumină care străluceşte din sfânt dă vieţii fiecărui om posibilitatea descoperirii de sine, prin propria sa conştiinţă, precum şi autenticei sale afirmări”. 
  
Demersul autorului în această lucrare este acela al căutării „sensului ontologic pe care-l are spiritualitatea ortodoxă şi care a ferit-o de pericolul unei deontologii exterioare şi de eticism, căci ceea ce vindecă „urâţeniile păcatului” nu e viaţa morală a omului, eticismul exterior, formalist, ci unirea, comuniunea cu Dumnezeu, împărtăşirea cu harul necreat. Această comuniune sau împărtăşire nu este altceva decât fiinţialitatea omului care crează un nou mod de viaţă, un etos divino-uman”. Volumul aduce expilicaţii în această direcţie, prin faptul că autorul argumentează şi defineşte „etosul ortodox ca fiind unul divino-uman, un etos al îndumnezeirii, astfel încât, despătimirea este o trecere de la etică, în sensul relativ al înţelegerii, la fiinţialitate, la unirea cu Dumnezeu. Şi aceasta, deoarece conţinutul ontologiei ortodoxe (atât de frecvent invocată de autor în carte), este îndumnezeirea, şi nu doar o simplă creştere morală. Părinţii Bisericii au numit viaţa în Hristos, îndumnezeire, pentru a arăta scopul şi conţinutul real al vieţii în Hristos. Prin urmare, conţinutul unei etici adevărate este îndumnezeirea” – şi am convingerea că acest mare adevăr formează firul roşu al acestei lucrări, foarte documentată şi bine argumentată şi, totodată, cât se poate de originală, văzându-se aici, implicarea personală, duhovnicească şi obiectiv-subiectivă a Părintelui Teofan. În ansamblu, aceasta este perspectiva generică şi foarte întemeiată în care se încadrează lucrarea de faţă, datorită autorului, care doreşte, în acest fel să ne demonstreze adevărul şi realitatea „că păcatele din lumea de astăzi, înainte de a descoperi o veritabilă criză de ordin social şi politic, reprezintă una prin excelenţă metafizică”, ducând, într-adevăr, la o deteriorare şi la o compromitere a conştiinţei. Aşadar, Părintele Teofan ne demonstrează în această lucrare că „viaţa creştină se trăieşte la un nivel duhovnicesc şi ontologic, care este harismatic şi divino-uman, după modelul lui Iisus Hristos, Dumnezeu – Omul”. De ce aşa şi nu altfel, întrucât „cu Hristos se introduce o nouă realitate, adică o nouă fiinţialitate a creaţiei, o creaţie nouă în Hristos, fiindcă desăvârşirea nu este etică ci ontologică. Hristos nu este un prototip moral, ci Unul dumnezeisc şi mântuitor”. Una din observaţiile esenţiale ale Părintelui Mada este că „Întruparea lui Hristos reprezintă centrul dinamismului soteriologic al omului, iar principiul ontologic se revelează în viaţa în Hristos. Conţinutul dinamismului soteriologic al omului coincide cu hristificarea lui ontologică, şi nu se reduce la simple imperative categoriale etice, pentru că Iisus Hristos nu este pentru om „un principiu exterior” de care omul atârnă arbitrar, relativ şi obiectiv, ci este în mod real şi adevărat principiul lui ontologic. De aceea, Biserica lui Hristos nu este un organism modelator-etic, ci „trupul mântuitor”, „comuniunea îndumnezeirii”. Fiind persoană eclezială, omul Ortodoxiei subzistă numai în relaţie cu Dumnezeu, Izvorul vieţii.” 
  
Cartea aceasta ne ajută să cunoaştem adevărul că în decursul vieţii Sale pământeşti, Fiul lui Dumnezeu curăţă umanitatea de toate patimile egoiste, de toată umbra păcatului, întărind-o în săvârşirea binelui. Prin Domnul nostru Iisus Hristos se eliberează toate părţile, toate componentele firii: trupul, sufletul, sensibilitatea, mintea, voinţa etc., căci pe toate acestea le-a avut şi El, şi prin toate şi-a arătat iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni. Iisus Hristos purifică etapele vieţii umane, omul putând ca în orice perioadă a vârstei sale să-l slujească pe Dumnezeu. Omenirea nu mai este înrobită şi constrânsă de păcat, faptele nu se mai prezintă ca manifestări inevitabile ale acestuia, căci prin Fiul lui Dumnezeu ea este eliberată şi restabilită în modul autentic de viaţă: „Căci dăruind firii prin patimi nepătimirea, prin osteneli odihna şi prin moarte viaţa veşnică, a restabilit-o iarăşi, înnoind prin privaţiunile Sale trupeşti deprinderile firii şi dăruindu-i acesteia prin întruparea Sa harul mai presus de fire, adică îndumnezeirea. Făcutu-s-a deci Dumnezeu om cu adevărat şi a dat firii o altă obârşie pentru o a doua naştere, obârşie care o duce prin osteneală şi durere spre plăcerea vieţii viitoare” . Referindu-ne la Domnul nostru Iisus Hristos ca biruitor al morţii observăm faptul că după ce învinge toată ispitirea diavolului care încerca să-L atragă în mrejele plăcerii, Mântuitorul Hristos merge mai departe în manifestarea iubirii faţă de Dumnezeu şi de oameni, neînfricoşându-Se nici de moarte, pentru ca ajungând la capătul drumului existenţei pământeşti să poată spune fără ezitare: „Părinte, în mâinile Tale încredinţez duhul Meu” (Luca 23, 46). Prin aceasta descoperindu-se, de fapt, sensul şi rostul întregii jertfe pe care Hristos a împlinit-o de la Betleem la Golgota, acela de a fi introdus fiecare din noi pe acest drum al sosirii sigure înaintea lui Dumnezeu: „Pentru ei Eu mă sfinţesc pe Mine Însumi, ca şi ei să fie sfinţiţi întru adevăr” (Ioan 17, 19).  
  
Părintele Teofan ne descoperă şi ne demonstrază nouă, fiind ca o concluzie fundamentală ce reiese după citirea cărţii în întregime, că scopul ultim şi ţinta finală a jertfei Mântuitorului – prin asumarea patimilor şi a morţii pe cruce, şi prin realizarea jertfei euharistice este acela al dobândirii libertăţii şi al eliberării noastre, care, după Sfântul Grigorie de Nyssa, are trei aspecte şi anume: „ Primul aspect al eliberării este înlăturarea divizării între trup şi suflet. Sufletul purificat străbate un trup devenit uşor şi liber, nesupus trebuinţelor şi afectelor. Această intimitate a sufletului cu trupul transfigurează în compusul uman dorinţa, tensiunea şi energia. Prin nepătimirea desăvârşită, omul devine egal cu îngerii. „Nepătimirea nu constă aici, ca la Platon şi Plotin, dintr-o renunţare la corp, ci dintr-o sublimare a pasiunilor unui corp care-şi găseşte semnificaţia sa originară de instrument şi transparent al spiritului”. „Cuvântul nu poate să vrea ca viaţa drepţilor să fie sfâşiată de un dualism. Ci când zidul răului va fi doborât, sufletul şi trupul se vor uni într-o armonie superioară. Dacă Dumnezeirea este simplă, fără compoziţie şi formă, omul de asemenea trebuie, prin această împăcare în sine, să se întoarcă la bine, să redevină simplu şi curat, pentru ca să devină cu adevărat unul. Astfel, interiorul ascuns devine acelaşi cu exteriorul văzut, şi exteriorul văzut, cu interiorul ascuns”. Transparenţa aceasta fizică va coincide însă cu puritate morală şi cu sinceritatea deplină faţă de semeni. În această transparenţă se va cunoaşte omul pe sine aşa cum este şi se va arăta altora aşa cum este. Iluzionarea şi ipocrizia vor dispărea. 
  
Al doilea aspect al acestei eliberări este unificarea trecutului şi viitorului, adică a amintirii şi speranţei. Conştiinţa temporală era mereu sfâşiată prin dorinţă, pe de o parte, şi prin regret, remuşcări, pe de altă parte”. Acolo, conştiinţa eliberată de aceasta continuă în nesatisfacere „lasă în urmă dorinţa ... pentru că posedă tot ce speră; ocupată astfel deplin în bucuria de binele obţinut, ea exclude amintirea din mintea ei”. „Datorită purităţii dobândite, sufletul intră în raport strâns cu Dumnezeu, cu mediul său propriu. El nu mai are trebuinţă de mişcarea dorinţei ... cel ce locuieşte în întuneric încearcă nostalgia luminii. Dar, pentru cel ce intră în lumină, bucuria urmează dorinţei”. „Devenit asemenea lui Dumnezeu ... Care nu cunoaşte dorinţa pentru că nici un bine nu-I lipseşte, sufletul ... părăseşte mişcarea şi chiar dorinţa, care n-are loc decât când lucrul dorit nu este prezent”. Această dorinţă pământească se transformă „în mişcarea şi lucrarea iubirii (Agapitiki kinisis), conformându-se obiectului etern prins şi găsit”. Această unificare a dinamismului eu-lui într-un prezent, în care fuzionează şi se identifică trecutul şi prezentul, amintirea şi speranţa, este eternă prezenţa în Dumnezeu, Care posedă ceea ce voieşte şi voieşte ceea ce posedă”. 
  
Prin această dublă unificare, sufletul atinge unitatea profundă a simţurilor şi a înţelegerii (al treilea aspect). Cunoştinţa şi iubirea devin una. A-L simţi şi a-L cunoaşte pe Dumnezeu vor fi unul şi acelaşi lucru. Unificarea întregului dinamism uman necontenit sporită ne revelează aspectul cel mai profund al spiritului ca libertate. Căci libertatea e posibilitatea infinită a spiritului curat, mereu reînnoit, de a depăşi necontenit finitudinea sa. Libertatea este urcuşul continuu spre Dumnezeu, originea infinită şi necondiţionată a spiritului uman. Libertatea este pe de o parte modul de realizare al naturii noastre, pe de alta, este esenţa ei experienţă a infinitului. Aceasta pentru că natura umană este în acelaşi timp finită şi infinită. Este finitul deschis infinitului. Este finită când stă nemişcată în sine, şi este infinită în mişcarea ei spre Dumnezeu, prin libertate. „Natura îngerilor şi a sufletelor, zice Sfântul Grigorie de Nyssa, nu cunoaşte limită şi nimic nu o împiedică să progreseze la infinit”. Urmează de aici că natura nu e ceva terminat, ci, datorită libertăţii, ceva în curs de a se face, o capacitate dinamică nesfârşită. „Creatura nu e în bine decât prin participare; ea nu a început numai odată să existe, ci în fiecare moment se observă cum începe, din cauza creşterii ei perpetue”. Natura umană şi asemănarea ei cu Dumnezeu sunt de aceea una, căci amândouă înseamnă elanul spre infinit. „Virtutea are un singur hotar: lipsa de hotar. Cum ar ajunge deci cineva la marginea căutată, când nu află o margine?” 
  
Chiar faptul că natura umană e făcută să participe la Dumnezeu, şi Dumnezeu nu are sfârşit, arată că ea, prin dorinţă, sau în creşterea ei, nu are un sfârşit. „De aceea, Binele fiind infinit în natura lui, participarea la el va fi şi ea, în mod necesar, infinită în mişcarea ei, deci capabilă să se lărgească la infinit”. Deci pe drept cuvânt natura umană trebuie definită ca tensiune infinită. „A voi să tindă mereu spre o desăvârşire mai mare, e desăvârşirea însăşi a firii umane”. Ea are în acelaşi experienţa infinitului şi a finitului, adică în fiecare clipă există o distanţă infinită între capacitatea noastră de infinit şi existenţa noastră realizată. Mereu avem conştiinţa ambelor acestor lucruri. Căci distanţa parcursă de noi, oricât ar fi de mare, rămâne minimă în raport cu infinitul. Natura umană călătoreşte veşnic pe distanţa dintre finit şi infinit, dar este lansată prin dorinţă şi printr-un fel de experienţă înaintea finitudinii sale în lăuntrul infinitului, fără să cuprindă însăşi esenţa lui. Ceea ce ea a obţinut nu e niciodată totul, dar e începutul totului, „mereu începutul infinitului”. „Condiţia acestor experienţe ale infinitului e recunoaşterea deosebirii neconfundate între natura divină, infinită ca act, şi natura umană, infinită în potenţă” dar în acelaşi timp trăirea unei nepăsări, a unei participări a naturii umane la cea divină, a unei uniri neamestecate. Dacă esenţa omului e să fie infinitul în devenire, fuziunea sa cu infinitul ar distruge această esenţă, care nu e plenitudinea în sine, sau infinitul în act, ci participarea la plenitudinea divină ca deosebită de ea. În calitatea lui de creatură a lui Dumnezeu, omul e deosebit de Creator, dar şi unit cu El; întrucât e chipul creat al modelului necreat şi întrucât, ca să poată creşte liber în Dumnezeu, a fost făcut schimbabil, pe când Dumnezeu este neschimbabil. Natura umană trebuie să se realizeze deci prin mişcarea sa liberă, urmându-şi direcţia autentică. Mişcarea aceasta liberă spre sursa ei, căutată ca scop, îi dă semnificaţia adevărată. În această mişcare creatura îşi învinge mereu finitudinea, adică limita atinsă. Dar dacă sufletul nu obţine niciodată plenitudinea, ci e mereu în mers spre ea, nu cumva aceasta face cu putinţă fericirea? Dacă eu-ul nu parvine niciodată să se experimenteze ca realizat, ci e mereu în curs de realizare, nu produce aceasta o disperare? Sfântul Grigorie de Nyssa afirmă, dimpotrivă, că tocmai acest urcuş neîncetat, care e o creaţie continuă, alungă monotonia şi disperarea. Acest urcuş neîncetat întreţine o fericire continuă, care se opune „saturării” origeniste, care a făcut sufletele să iasă plictisite din starea de fericire de la început şi care ar putea să le facă să repete mereu această ieşire după ce au ajuns din nou în ea ... ” .  
  
Aşadar, în vremurile de astăzi, când suferinţe şi necazuri foarte multe şi foarte variate cum ar fi neajunsurile şi sărăcia, bolile şi singurătatea, nedreptatea, patimile şi violenţa şi multe altele încearcă să cuprindă sub aripa lor nefastă cât mai mulţi semeni, este foarte necesară o revenire şi o reorientare sinceră a existenţei noastre către Dumnezeu. Singur aflându-se, omul nu poate să depăşească zidul deznădejdilor pe care suferinţele şi greutăţile i-l aduc înainte şi astfel se confruntă permanent cu renunţarea şi cu cedarea. În aceste condiţii durerea şi necazul îşi amplifică dimensiunile, lucrarea şi roadele negative în sufletul uman, ajungând uneori chiar la groază şi disperare. Individualismul şi autonomismul nu fac decât să ne introducă în izolarea tragediei personale. Dar prin Hristos şi de la Hristos primim şi noi puterea şi capacitatea de a învinge toate dezamăgirile pe care ni le aduc înainte. El nu a fost o victimă în faţa morţii, a strâmtorărilor şi a batjocoririlor ce i s-au adus, ci un biruitor, Singurul biruitor adevărat asupra vieţii şi a morţii căci în mod liber primeşte moartea: „Eu îmi pun sufletul, ca iarăşi să-l iau. Nimeni nu-l ia de la Mine, ci Eu de la Mine Însumi îl pun. Putere am eu ca să-l pun şi putere am iarăşi să-l iau” (Ioan 10, 17-18), pentru ca nici un om să nu mai fie sclavul ei, ci în toţi să se trezească dorinţa de dăruire, în mod liber, înaintea lui Dumnezeu. 
  
În aceeaşi lucrare, autorul mai face trimitere şi referire la morala Evangheliei care, „nu are ca scop cunoaşterea şi promovarea principiilor sau a regulilor eticiste obiective, ci vizează comuniunea omului cu Izvorul binelui şi al vieţii, cu Dumnezeu, căci morala creştină este o morală a Harului sau a vieţii înnoite în Iisus Hristos, care a schimbat condiţiile ontologice ale existenţei. De aceea nu se limitează, nici nu-şi propune şi, de altfel, nici nu poate fi delimitată de imperative, reguli sau canoane, ci se extinde la libertatea Duhului vieţii şi a sfinţeniei prin împlinirea poruncilor lui Dumnezeu şi prin conformarea fiinţială la voinţa lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, „scopul vieţii creştine nu este strict psihologic sau social, ci prin excelenţă duhovnicesc şi ontologic”. În continuarea celor expuse până aici, Părintele Teofan Mada evidenţiază şi accentuează realitatea potrivit căreia „virtuţile evanghelice nu sunt un fenomen psihologic şi eticist, ci o realitate ontologică şi spirituală. Fiecare virtute evanghelică e după arhetipul Hristos: desăvârşit dumnezeiască şi desăvârşit omenească, este darul Sfântului Duh şi fructul participării la Harul Acestuia. De asemenea, Evanghelia face cunoscut etosul lui Dumnezeu, filiaţia în Hristos. Ca atare, nu poate fi intepretată în duh raţionalist şi nici abordată pe baza criteriilor lumeşti ale unei etici umaniste”. 
  
Drept urmare, „Legea lui Dumnezeu nu se impune din exterior, ci se interiorizează şi fiinţează în om prin trăirea libertăţii în Hristos, a ontologiei harului şi a comunicării cu Dumnezeu.” În concluzie vom afirma că volumul de faţă urmăreşte clarificarea acestor deosebiri şi distincţii şi, totodată, constituie un apel şi o chemare la cunoaşterea etosului patristic şi scripturistic despre păcat şi pocăinţă, despre conştiinţa de sine patogenă şi conştiinţa de sine neptică. Şi, nu în ultimul rând, invită la conştientizarea faptului că păcatul nu este în primul rând o ofensă împotriva aşa numitelor „legi pozitive”, ci o lucrare împotriva legilor harului şi împotriva comuniunii, adică asupra conţinuturilor ontologice ale vieţii în Hristos – conform crezului spiritual al Părintelui Teofan.  
  
în fiecare epocă, oamenii lui Hristos, ca fii risipitori sau tâlhari recunoscători, chiar dacă au cunoscut căderea şi slăbiciunea păcatului, a corupţiei, a compromiterii conştiinţei şi a morţii naturii noastre umane plină de neputinţe, n-au încercat (şi chiar dacă au făcut-o, au regretat ulterior) să prezinte în faţa lui Dumnezeu „auto-justificarea” ori „auto-îndreptăţirea lor” lor sau „dreptul” ori „libertatea” lor. Însă mulţi alţi oameni, mai cu seamă din ziua de azi, trăiesc în mod tragic şi amar propria lor cădere, din pricina „invaziei concepţiilor şi a dorinţelor pătrunse de iubirea pentru păcat” pe care-l şi justifică, conform cuvintelor Sfântului Maxim Mărturisitorul, care spune că „ei transformă slăbiciunile naturii umane în materie pentru răutate”, motiv pentru care „nu se îndreptăţesc” nici nu se mântuiesc, ci „se condamnă pe ei înşişi” (Tim. 3, 11). Adevăraţii creştini – cei care nu sunt stăpâniţi de duhul secularizării lumii acesteia, afectate de relativizare şi desacralizare, adică autenticii purtători de Dumnezeu ştiau dintotdeauna, şi ştiu şi astăzi, că singura lor îndreptăţire, singura lor salvare şi nădejde de mântuire, precum şi viaţa lor veşnică, este deci, adevărata lor libertate şi adevăratul Om, Care din iubire pentru oameni (Ioan 3, 16-17) „i-a luat asupra Lui şi i-a enipostaziat în El”, în Trupul Său teandric care este Biserica”. 
  
În încheiere, vom susţine că demersul liturgic şi pastoral-misionar al Bisericii (reclamat, revendicat şi invocat de Părintele Ieromonah Teofan ca fiind soluţia ultimă şi unică ce ne poate (re)sfinţi, reabilita şi salva pe noi, fiii ei din aceste vremuri), prin apelul făcut la „împărtăşirea de darurile Sfintei Treimi” este necesar să cuprindă conceptul potrivit căruia Biserica nu este în fond, doar comunitatea cu număr mare sau foarte mare de membri ci chiar şi cea cu numărul cel mai mic, dar în care sălăşluieşte mărturia cea duhovnicească despre trăirea în viaţa noastră a învăţăturii lui Hristos, cea autentică. „Astfel înţeleasă, misiunea nu este reprezentată de un proiect grandios, asemeni unei caracatiţe care cuprinde totul în sine, ci de intervenţia în micro, de îndeplinirea misiunii de păstor de suflete şi a aceleia de următor al Mântuitorului, calitate pe care o are orice creştin botezat, nu numai clericul şi nu numai cei cu anumite răspunderi în Biserică.” Aşadar, iată şi de aici constatăm faptul că Ortodoxia este o formă de creştinism (nesecularizată şi necompromisă în conţinutul şi fondul ei intrisec) extrem de rafinată şi de nobilă, pe care puţini o ştiu astăzi aprecia sau gusta în profunzimile ei dintru început, lucru pentru care ne rugăm Lui Dumnezeu – Cel în Treime preamărit, să ne ajute şi să ne lumineze minţile şi conştiinţele noastre, cele acoperite de umbra păcatului şi a morţii!... 
  
Drd. Stelian Gomboş. 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Recenzie la cartea Părintelui Teofan Mada... / Stelian Gomboş : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 286, Anul I, 13 octombrie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Stelian Gomboş : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stelian Gomboş
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!