Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Recenzii > Mobil |   


Autor: Cezarina Adamescu         Publicat în: Ediţia nr. 861 din 10 mai 2013        Toate Articolele Autorului

RECENZIE LA CARTEA MIHAELEI AIONESEI
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

 

 

 

 

 

ADIERI DE LUMINĂ Şi STRIGĂTE-N ŞOAPTĂ  

 

 

Mihaela Aionesei, anotimp (i)legal – lumina, Ateneul Scriitorilor, Bacău, 2013  

 

Volumul de faţă – o blândă invocaţie între rostit şi nestostit, un fel de strigăt în şoaptă, prelungire de suflet între un anotimp şi altul, mai teafăr, mai alcătuit. Pe plaja acestui anotimp – lucruri şi stări nepereche: o linişte marmoreană care ia formă de strigăt, „lilieci cu bucăţi de lună sub aripi”, umbra iubirii dintâi care e aidoma celei din urmă, nelipsitele castele de nisip (cine nu şi-a ridicat, măcar o duzină?) – un dor răscolit (şi răscolitor) – dincolo de memoria ierbii.  

Câteva mostre lirice pe care Mihaela Aionesei le strecoară sub lupa noastră, în această primăvară majusculă, provocându-ne să ne întoarcem la timpul merelor răscoapte.  

Se pare că Mihaela Aionesei este depozitara tuturor dorurilor răsărite într-un câmp de ciulini, când buzele plesnesc de atâta tăcere. Unele doruri, de atâta intensitate, par neverosimile, ilegale. Dorurile acestea sângerează nelinişti. Dar câte gesturi de femeie nu ar face poeta? Şi-ar strecura surâzând luna prin plete, ar aduna în pumni paşi fără drum, ar sta cu luna la tâmple în clepsidra unei eternităţi şi câte altele, vrednice de mirarea altora, dar nu şi a poeţilor care au un comportament şi un langaj similar pe care-l înţeleg doar ei, aceşti copii ai paradisului...  

Câte adieri de lumină şi câte blânde invocaţii nu se scutură, precum florile de măr în luna aprilie, în fiecare grădină, când: tăcerea ninge singurătăţi”. Aceste adieri înmiresmează aerul nostru sufletesc, împrospătându-l. Toate aceste „Dureri, tristeţi, incertitudini / şi pe alocuri bucurii / fac cerul vieţii mai rotund”.  

Mihaela Aionesei ocoleşte limbajul comun, căutând permanent imagini şi expresii originale care o diferenţiază de autorii de azi, conturând o voce singulară, remarcabilă în spaţiul liric contemporan.  

Originalitatea este pentru autoare, cea mai înaltă distincţie. Lecturând poemele ei, aproape că-ţi uiţi respiraţia, în timp ce “liniştea / umple goluri de mult uitate / se strânge ghem ca o pisică / îi simt gheara flămândă /  

de un albastru / care nu promite nimic”.  

Imperiul vegetal este pentru Mihaela Aionesei – zăcământul din care îşi extrage filonul de aur. Muguri, scoarţe, fructe, sâmburi, rădăcini, pomi fără braţe, ş.a. vor da la iveală noi germeni de lumină transpusă-n vers. Şi toate acestea pentru că poeta exersează zborul lin, în adâncul de cer care acoperă şi pământul şi apele şi orice prăpastie: “încerc să ajung în linie dreaptă cu mine / mă prind cu mâinile de cer / şi învăţ să nasc primăvara”. Primăvara este, pe drept cuvânt, copilul Poeziei.  

Primăvara este anotimpul predilect al poetei şi, cum altfel? pentru că ea învinge tristeţea şi face sufletul să cânte şi să nască noi muguri de lumină.  

Iscusinţa de a găsi expresiile cele mai fericite, sintagmele cele mai sugestive, metaforele potrivite stărilor sale sufleteşti – fac din autoare o poetă de o maturitate artistică incontestabilă, în pofida vârstei biologice. Aceasta se dobândeşte prin exerciţiu îndelung şi printr-o dedicare totală poeziei, pe care o slujeşte cu dăruire. Nu e de mirare, fiindcă poeta spune despre scrierile ei: “încep a picta zboruri / (…) adun pâlcuri de dor înflorit / şi miros a măr...”  

Şi, altăoară: mă cutreieră un copac înflorit / strunele trupului vibrează / până la ultimul strop de sânge, / simt mocnind lumina, / după un val de muguri / doar iubirea rămâne - / simfonie / în mijlocul unui deşert / de iarbă moartă - / măr roşu...”  

Se ştie să poetul este un fel de arcuş de vioară care poate cânta fie şi pe o singură strună. Mihaela Aionesei nu se dezminte, devenind ea însăşi arcuşul, în simfonia fantastică a primăverii: “cu mâini de liliac / şi inima strânsă într-un nufăr / vin către tine / asmuţind primăveri / amintindu-mi cum e / să fii arcuş pe vioară. (armonie)  

Inefabilul îşi face mereu apariţia şi devine o stare de fond pe care poeta îşi desenează propriile aripi.  

Iubirea, această categorie universal valabilă – face salturi incredibile “peste goana atâtor vitregii” şi învinge aproape întotdeauna, cu condiţia să fie adevărată. Iubirea este cea care, spune poeta: “înrădăcinezi în mine sămânţa luminii, / aştepţi clipa de slăbiciune / să iei forma trupului meu”. Este vorba, desigur, despre acea dragoste care te face să devii celălalt, să te contopeşti cu fiinţa iubită.  

Exigentă cu ea însăşi, poeta nu se sfieşte să spună: “muşc din cuvinte / fără să ajung la sămânţă / şi-mi spun să tac / să nu plâng / când mă doare pământul / de atâta lumină”.  

Pentru această autoare, iubirea “e ca şi cum ai dansa / o seară cu îngerii” (Ispita). Dar nu ezită să-şi invite iubitul la o gustare, în grădina cu meri, aşa cum, la începutul lumii, protopărinţii au ajuns la ceea ce, în limbaj teologic se numeşte “felix culpa”. Uneori, poeta ajunge chiar la provocări aproape irezistibile: “cu tine: am învă]at să mă dezbrac de inhibiţii în parc /  

printre tei cu apucături nebune / ce îndrăzneau să mă golească de parfum / în văzul lumii / de câte ori mi-ai desfăcut sufletul / ai uitat un nasture descheiat / suflă vântul prin merele neculese încă, / aerul miroase a păcat / sorb şi mă răcoresc pe dinăuntru”.  

Dar tot poeta aminteşte despre: “păcatul hămesit de lumină” (pe altă planetă)  

O poezie a senzualităţii, a voluptăţii care învăluie erotismul în cele mai pure cuvinte, iubirea fiind înălţată la rang de virtute şi devenind astfel sublimă: poem despre noi: lasă-mă să alerg / între mine şi tine / maidan de dragoste să ţes / şi-apoi să frângem nopţi între coapse / cum am frânge cu buzele / un pumn de fructe amărui / mâine ne-om uita după noi / numărând ghiocei / dintr-o primăvară absentă / şi nu vom mai şti / cine a trecut primul / pragul spre astre”.  

Mihaela Aionesei a dobândit iscusinţa definiţiei lirice, cu tentă aforistică, pe care o uzitează frecvent: “mâinile – / gesturi prelungite în suflet”; ş.a.  

Se ştie că poetul este un fel de magician fără baghetă, ori cu bagheta condeiului, care poate orice; el poate transforma lumea după propriile lui mijloace de expresie şi după forţa gândului şi a sentimentului: “e prima oară când îi dau voie soarelui / să-ţi deseneze dimineaţa / cu forma trupului meu / în care te-ai cuibărit toată noaptea” (străin). Chiar şi apele pot fi zidite de condeiul lui. “zidesc ape din aşteptări / timpul nu mai respiră”(Zidesc ape). El capătă astfel puteri miraculoase: “`nmuguresc, dau floare / cu numele tău pe buze / şi sufletul în genunchi.” (zidesc ape). Mihaela Aidonesei nu se dezminte de la aceste reguli. E absolut uimitor cum se alcătuiesc aceste prefaceri.  

Limbajul metaforic scoate la iveală imagini de negrăit. Până la urmă, concluzia este: “sub scoarţa polară freamătă / acelaşi suflet de cireş”.  

Şi altundeva: “luna s-a spart de necaz, / adun cioburi să scrijelesc pe cer un soare”, sau: “miros de suflet cosit prea devreme” ; “ascult cum râde luna la picioare / când tu mi-o dăruieşti”; “mă agăţ de fiecare deget de lumină” ş.a.  

Mihaela Aionesei este poeta care face din simplu amănunt, un fapt important de viaţă şi această putere de transfigurare a nimicului în extraordinar este atu-ul ei, asul din mânecă.  

O vizită la liceu reînsufleţeşte amintiri, chipuri, nostalgii, dureri, pierderi, lucruri, gânduri şi sentimente: “cu buza plină de cuvinte tac / în uniforma prea strâmtă / să cuprindă atâţia ani câţi au trecut / mă învârt prin clasa pustie /caut un semn că ai existat / umbrele strigă atârnate de pereţi/ numele de pe cruce aşteaptă alinare un ceai / o vorbă la un pahar cu vin un extemporal / o lumânare sau poate chiar o floare / la fereastră corbii privesc răbdători masa regală / bucăţi de lacrimi se desprind / în banca a treia nu-i nimeni să le prindă / sufletul căuş împră[tie miresme de crini / ar trebui să dezgolesc tot cerul / să smulg amurgul ce-mi urlă acum prin vene / de absenţa ta mi-e ruginiu şi mi-e pustiu / chiar dacă ştiu că împarţi cu îngerii / o altă dimineaţă”.  

Personificarea este figura de stil predilectă a poetei, reuşind să dea cât mai multă expresie versului: “pomii îşi înghit limbile până la rădăcini / să nu-i doară nodul crescut în frunte de atâtea / frunze îngălbenite / cerul se agaţă de un felinar stingher şi el / de cât întuneric poate încăpea între două tăceri / timpul lup flămând / stă paznic la turma de vise”(într-un august de miere). Sau: “lumina urcă treptele schiopătând” (Dragostea aproapelui) şi:inima scorbură / sparge toamna în dinţi ca pe-o alună” – şi alte asemenea sintagme proprii Mihaelei Aionesei.  

Poemele Mihaelei Aioanei sunt strigăte-n şoaptă, mici inundaţii nostalgice care nu ştim de unde vin, aşa că lăsăm să ne cuprindă gleznele, genunchii, grumazul, până la încheietura sufletului cu inima.  

Avem aici parte de scurte intemperii, tandreţe-n averse, până Selene, răneşte cu secera, pruncii abia născuţi ai făgăduinţei, toate alcătuind geografia poemului bine temperat care se aşează direct pe corzile sufleteşti.  

Mihaela Aionesei este o poetă în toată deplinătatea şi frumuseţea cuvântului, care se hrăneşte din cuvânt şi-şi face cuib în el să-şi crească pruncii şi să-i hrănească din laptele cald şi dulce al cuvântului. Ea nu ezită să spună ceea ce gândeşte, nu are timidităţi de începătoare, versul ei despică aerul în două, despică marea ca să poată trece toţi cei rătăciţi în deşertul lumii, cu tălpile goale pe ape, aşa precum Petru a călcat apele Iordanului până la barca unde se afla Învăţătorul. Poeta însăşi se face punte ca să-i poată trece pe cei naufragiaţi şi străini, pe spinare, în braţe, la subţioară de gând, cu orice preţ, pe malul celălalt al cuvântului, unde pot fi mântuiţi de toate răutăţile şi cataclismele trecute, prezente şi viitoare.  

Şi într-aceasta constă rolul ei de bun conducător de Poezie, de tămăduitor şi alinător prin terapia cuvântului.  

Finalurile sunt atât de neaşteptate încât am dori să mai continue, dar poeta, dintr-o trăsătură de condei, ne face să înţelegem miracolul fiecărui poem născut, crescut şi dat lumii spre edificare.  

Mici secvenţe de viaţă, fiecare poem, realcătuieşte jocul de puzzle din elemente risipite, reaşezate anume după o strategie proprie. Nici o mişcare în plus sau în minus: “prima oară când întind braţele / strâng cerurile mai aproape de tâmple / ating forma iubirii să ne aparţinem / gângurit de lumină în scutec de magnolia / astăzi...” Totul de o concreteţe şi o limpezime care nu mai au nevoie de comentarii: “un ochi mirat de frunză /  

oglindeşte sărutul furat”.  

Există o comuniune freatică a poetei cu Bacovia, cu atmosfera oraşului unde plouă mereu şi “Bacovia priveşte în pământ / ochi împăienjeniţi / în jurul lui / oraşul / cearcăn de lumină / prea violet / să îndure primăvara / plouă întruna / plouă cu spume / un pumn de frunze / tânguie tăcut / plopii s-au contopit cu umbra / vântul şuieră prin turle / din luna zgribulită / ies lilieci / noaptea-i de plumb / toamnă oriunde / dar nu ne pasă / cu sufletele suflecate / ne iubim ca doi nebuni. (Ca doi nebuni).  

Cred că nici un poet nu a putut rosti până acum: “mă călugăresc în cuvânt”, aşa cum a făcut-o Mihaela Aionesei şi nici sintagma: “de un timp sufletul vinde lacrimi”, într-un octombrie “cerşetor de melancolii”.  

Nu întâmplător, poeta aşează pe primul plan iubirea, după învăţătura cristică, preluată de Sfântul apostol Pavel în Întâia scrisoare către Corinteni, capitolul 13. Şi într-adevăr, dragostea mută munţii, ca şi credinţa, ea nu ţine cont de nici o intemperie, de nici o primejdie, transgresează Timpul şi spaţiile. Doar singură ea poate transforma Departele fiinţei în Aproapele inimii.  

Dacă ar fi să-şi facă un autoportret liric, Mihaela Aidonesei ar spune: “nu avea mâini pentru câtă primăvară / îşi dorea să cuprindă” (mignon şi mărul de aur).  

În creaţia poetei, primăvara este tutelară, ea învinge totul şi dăruieşte speranţă chiar şi acolo unde nu mai există nici un fel de nădejde. Ea însăşi poate experimenta drumul său pe cărarea şerpuitor ascendentă a speranţei: “chiar şi pe cioate aş putea alerga / pentru câteva grăunţe de lumină”. Drumul spre pisc presupune însă multă trudă, popasuri, întoarceri şi obstacole, dar, o dată ajuns în vârf, uiţi toate neplăcerile şi primejdiile răsărite în cale.  

Istoria Facerii lumii versificată, alcătuită din mici fragmente din care se desprind pilde şi povăţuiri pentru buna credinţă şi împânzite de-a lungul întregului volum, reflectă spiritualitatea autoarei şi adâncimea gândirii ei filozofice, teologice şi estetice. Interpretările ei sunt mici perle atârnate de grumajii Timpului în care s-a născut, a crescut ca om şi ca poet. Poemele pot fi numite şi parabole în versuri care pot fi descifrate uşor. O lume reinventată în ritm susţinut, muzicală şi cu adânci înţelesuri.  

La fel, şi poemul “moartea pe porunci este o parafrază a poruncilor biblice, tot un fel de decalog, în viziunea poetei: “m-a prins de mână şi mi-a spus: / „să fii tu însăţi. să nu ai altă umbră afară de tine. / să nu-ţi ciopleşti aripi şi să nu te închini nici unui / neam păsăresc. / să nu iei zborul în deşert. să nu-ţi faci scări din / munţi când ai picioare, / aminteşte-ţi asta când vulturii te vor / îngenunchea. / cinsteşte-ţi căderile ca pe icoane, te vor înălţa dar / să nu ucizi lacrima. / să nu te desfeţi cu amăgiri / să nu furi din singurătatea altuia / să nu scoţi nuferi din mocirlă decât cu mâna ta / să nu pofteşti crucea aproapelui, pare mai / frumoasă dar poate fi mai grea şi îţi va fi drumul de lumini lătrat / în numele tatălui şi al...” / atât a mai apucat să spună şi-apoi s-a dus”.  

Dimensiunea spirituală reiese şi din poemul pascal “a treia zi după scripturi”: fulger de primăvară sfâşie cerul / ploi încătuşate rup baricade / curg ca o iertare fără sfârşit / verdele din umbră dă pe dinafară / (nu-i loc pentru trufie pe pământ?) / izvoarele se limpezesc / de dorul pasului tihnit / pădurile se întorc la rădăcini / păsări albe / înalţă suflete în rugăciuni / stele coboară pe pământ / candele pentru mielul jertfit / rănile găsesc vizuini în cer / pe fruntea omului împovărat / mâna Domnului aşează lumina”.  

Acest sfârşit de poem, prin cele două versuri: “pe fruntea omului împovărat / mâna Domnului aşează lumina” – explică întreaga pedagogie biblică şi anume, faptul că Dumnezeu e mereu alături de omul aflat în nevoie şi-l scoate din toate neajunsurile.  

Structurate după anumite criterii ontologice şi filtrate după datele sufleteşti ale autoarei, poemele acestui volum au o caracteristică proprie: privite detaşat, obiectiv, par a fi rezultatul contemplării lumii cu dioptrii sufleteşti, care nici nu măresc, nici nu micşorează imaginile, ci le reflectă aşa cum sunt în realitate. O confesiune simplă, necesară, fără false pudibonderii, fără artificii.  

Oricât aş fi căutat un cusur pentru versurile albe ale Mihaelei Aionesei, mi-a fost imposibil să aflu. Pendularea veşnică între cer şi pământ duce cu gândul la panseurile lui Blaise Pascal şi la cerul înstelat de deasupra noastră, ca şi de legea morală din noi: “caţăr coroane de spini / coloană infinită a răbdării / să mă apropii de lumină” – spune poeta în ascensiunea sa, pentru ca mai apoi să spună: “surâd / cu urme de cer pe picioare /şi pământul în gură, mai pot aştepta” (pe urme de păsări).  

Iată şi o definiţie superbă a poeţilor: poeţii: păsări rănite / se aruncă în adânc, / sorb întunericul, / pansează stele / zdrobesc cerul fântânii / scormonesc lutul / se umplu de umbre / pentru cana de lumină / băută în buza lunii / cu fiecare trecător”.  

Dar şi binomul Poet-creaţie este magistral definit liric: “ea /  

fântână sângerată în sonate / pe-altarul vieţii scânteind / el / şoim ce-a despicat în pas de gând ideea / şi în căuşul ochiului a strâns atâtea patimi / trubadur încercând zăpezile să mute / mai spre nord sau alte continente / după cum un greiere îi cânta pe suflet / ei doi / o agonie mai aproape / de extazul împlinirii”.  

Faptul că poeta defineşte creaţia “o agonie mai aproape / de extazul împlinirii” - reflectă spiritul de jertfă al creatorului care se dedică până la contopire creaţiei lui.  

Chiar dacă uzitează pe alocuri de umor, poeta abordează temele filozofice viaţă-moarte cu un oarecare sarcasm, ca să-şi învingă temerile. Ceea ce rămâne, un pumn de cuvinte menit să-l continuie, să-l definească, să-i fie reazemul crucii: “Rugă: când a trecut moartea pe lângă mine /  

şi mi-a dat una în freză /am realizat că viaţa nu-i decât o clepsidră /  

în care mă caut, / de nisip într-o mare de cioburi, / dar carnea mea unde e? / cuvintele cresc până sparg cerul, / mâinile ard pline de rod, / dă-mi, Doamne, putere şi timp să mă adun”.  

E remarcabil faptul că Mihaela Aionesei şi-a descoperit singură ţelul: “să fiu poezie / singura cale / pentru înţelegere” (Tu ai scos poezia din mine, azi).  

Poeta nu ezită să scrie unele parafraze la pericopele biblice, de pildă, parafraza la una din cele Zece Porunci biblice: “visând caligrafia iubirii perfecte iubeşte- / te cum îţi iubeşti aproapele” (doar pentru un popas). O lege răsturnată, dar de aceeaşi intensitate religioasă ca şi legea iniţială: Iubeşte-l pe aproapele tău ca pe tine însuţi.  

De asemenea, are viziunea naşterii unor prunci “cu tălpile bătute în cuie / aruncaţi de destin la mila vântului /unii sfârşesc bucaţi de carne în groapa cu lei / alţii se agaţă de un fir de lumină ca de ultimul pai”.  

Realitatea sapă însă cu târnăcopul în inima şi conştiinţa omului comun, fapt pe care poeta îl evidenţiază cu strângere de inimă: “stă într-un bloc uriaş de gunoaie cu ochii căscaţi / deasupra un nor de păsări / singurul cer înnădit fără sens / miroase a sărăcie şi a sfârşit / un sfârşit care nu se mai termină se hrăneşte / cu zile (şi prunci aruncaţi în tomberoane) / ca o pasăre rămasă fără cuib / un copil se sprijină într-o aripă răbdarea / de a ierta darul tăiat în aşchii mărunte / foame, teamă, frig, setea de mâine mai bun / şi toate astea împărţite cu şobolani, şerpi gândaci / şi vise mărturisite doar nopţii în somn / să nu le tulbure lumina / în rest / doar moartea aminteşte că se mai poate schimba / ceva / şi tăcerea mare cât lumea retrasă / în umbra ocnelor de sare / viaţa şi-a cârpit adăpost între cartoane”.  

Şi în acest sens, Poetul este cu adevărat o conştiinţă, un tribun al veacului şi al cetăţii.  

Unele frânturi de poem au delicateţea şi subtilitatea structurilor nipone în spirit de haiku. Desprinse din context, ele ar putea deveni mici poeme individuale: “între o tăcere şi alta cade câte o mierlă / pe un refren uitat” (încleştat pe-o pânză de paianjen, visul). Sau: “la poarta unde moartea a încuiat livezi / stau cu grâul încolţit în mâini”; între o durere şi alta se înalţă temple de tăcere”, ş.a.  

Iată şi o definiţie a fericirii: “fructul acela furat din pomul altuia când / ai la îndemână grădina” (viaţa, atelier de convieţuit cu durerea).  

 

Dar cine a putut scrie mai frumos decât atât: “singurătatea miroase a Dumnezeu / şi mi-e bine”...(coşarul) – o reţetă ideală pentru cei care se simt singuri, ori cei care trăiesc însinguraţi, căci doar în singurătate îl poţi afla în linişte pe Dumnezeu şi poţi avea un dialog intim cu El.  

Radiografiind realitatea în felul său unic, Mihaela Aionesei lasă impresia unui artist care-şi încearcă penelul pe şevaletul ceresc. Iată cum percepe condiţia de om într-o lume cu valori răsturnate: “împingem căricioare cu vise / prin dune de nisip / suntem particule vii / răni ale timpului / din mila cerului ne adunăm câte doi / căutăm soarele printre scoici / să sprijinim pe umeri castele - / sete cumplită” (sete de lumină).  

Dumnezeu, în marea Lui Milostivire, ne-a oferit o scăpare, o nouă şansă de salvare. Acest adevăr îmi face bine, îmi dă curaj să resist şi să sper în întâlnirea supremă cu divinitatea. Iată ce efect miraculos poate avea Poezia!  

Autoironică dar fără nici un fel de maliţiozitate, autoarea spune: “duc o campanie de lămurire cu mine / dacă mă fac că nu văd / nu înseamnă că sunt oarbă / dacă nu las urme de strigăt / nu înseamnă că nu mă doare / peste tot piţigoi cu unghia în gât / mai că-mi vine uneori să fac la fel / dar trec întotdeauna pe partea cealaltă / în cârca unui melc - / sufletul / când dau de oameni creşte cât o pâine, / îl frâng bucăţi şi-l impart / chiar dacă ştiu că nu ţine de foame / încerc să-l înmulţesc / speranţa mi-e un bob de grâu / cu gust de sărbătoare a Paştelui / mă duc în barul din colţ / vis-a-vis de biserică / beau o doza de nebunie.”(nu înseamnă că sunt oarbă).  

Mihaela Aionesei modelează realitatea pentru a o face suportabilă. Altminteri, cu ochi de Argus, înregistrează totul în jur şi uneori această realitate trece de limitele suportabilului: “îmi vine să o strâng în braţe, /  

să o iau la fugă peste galaxii. / învăţ încă să convieţuiesc cu mine, cu ei / sărmani nebuni aruncaţi pe-o tablă de şah / capetele noastre sunt zaruri / cu care se joacă râzând / alţii mai nebuni dar cu diplome”. Versurile acestea îmi aduc aminte de replica Alicei în Ţara Minunilor: “În definitiv, nu sunteţi decât nişte cărţi de joc”. Un subterfugiu pentru a putea suporta realitatea, refugierea în vis, în fantezie este un mijloc poetic frecvent.  

 

O răscolitoare putere de seducţie, precum chemarea vuietului mării în larg sau în cochilia unei scoici, fac din cititor un supus şi un căutător de frumos şi de adevăr, pe care le pot găsi în aceste versuri sublime, ca nişte adieri de lumină la cumpăna dintre strigăt şi şoaptă.  

Şi versul despică fiinţa în două şi nu curge sânge şi nu curg lacrimi ci doar o licoare sărată, aidoma sudorii de crin pe câmpia însorită. E mustul Poeziei autentice, cel răsărit prin piele şi cel absorbit cu toţi porii.  

Şi iată cum poate fi istorisit cotidianul acerb, devenit printr-o stare de graţie, asemănător cu un cântec nesfârşit de înger.  

 

CEZARINA ADAMESCU,  

9 MAI 2013  

Înălţarea Domnului  

Referinţă Bibliografică:
RECENZIE LA CARTEA MIHAELEI AIONESEI anotimp (i)legal - lumina , Ateneul Scriitorilor, Bacău, 2013 (Cezarina Adamescu) / Cezarina Adamescu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 861, Anul III, 10 mai 2013, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2013 Cezarina Adamescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Cezarina Adamescu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!