Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Recenzii > Mobil |   


Autor: Cezarina Adamescu         Publicat în: Ediţia nr. 855 din 04 mai 2013        Toate Articolele Autorului

RECENZIE LA CARTEA AURICĂI ISTRATE
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

 

 

DORUL DE CUVINTE ŞI RĂSPUNSURILE FĂRĂ ÎNTREBĂRI  

 

 

AURICA ISTRATE, PETARDE RECI, Editura CONTRAFORT, Craiova, 2011  

 

 

„Aluatul cel nou, Dumnezeul din mine / se coace în versul ce-n urmă îl las” (Iubire). De la aceste versuri se poate spune cu deplin temei că începe lirica autoarei Aurica Istrate. Şi, în genere, a oricărui autor de poezie, îndumnezeit prin Cuvânt. Plămada este iubirea, mirodeniile sunt amendamentele vieţii, amănuntul cotidian frământat în ambrozie şi lăsat la dospit în prag de seară, până se revarsă primii zori peste orizontul privirii.  

Poemul de început, ca o chintesenţă a volumului, are o dublă semnificaţie, mai întâi onomastică, apoi spirituală, „Sunt aura mamei” concentrează în patru versuri o întreagă lume, având ca reper cele două coordonate fundamentale pe care se mişcă destinul uman: viaţa şi moartea, uneori apropiate fizic şi metafizic, de cele mai multe ori, neîngăduite pe deplin cunoaşterii noastre: „Sunt aura mamei / Eu vieţuiesc încă pe-un deal / Ea călătoreşte încă pe-o vale / Neîngăduită ne e doar atingerea”. Şi totuşi, comuniunea, atingerea dintre deal şi vale este posibilă, în vis, în stare de veghe ori de contemplaţie. Punctul lor de întâlnire se numeşte credinţă.  

Poemul care dă titlul volumului, impecabil ca realizare artistică şi ca versificaţie, dezvăluie starea predominantă a poetei, într-un anumit segment de timp, pusă într-o lumină difuză care tinde să crească şi să învăluie prezentul: „nu mai aud nimic din tot ce-mi spui / de vină o fi muntele sau vântul / sau poate gândul nopţii ce-l răpui / şi nerostit se-ntoarce-n zori cuvântul // şi nu mai ştiu nimic din tot ce faci / de vină o fi visul ce mă arde / sau poate e iubirea ce-o îmbraci / în necuvinte-nchise în petarde // o toamnă se aşterne peste noi / spre tine eu, spre mine tu să vii / îmbrăţişate suflete prin ploi / petarde reci în necuvinte vii”. Bazându-se pe tehnica oximoronului, poeta pune în antiteză elementele constitutive ale versului, pe de o parte, petardele reci, iar pe de cealaltă parte, necuvintele vii şi sufletele îmbrăţişate (arzând, sau încălzindu-se) prin ploile, destul de reci.  

Mărturisesc că, demult nu am mai citit asemenea versuri emoţionante şi de o asemenea realizare artistică.  

În acelaşi ton şi cu aceeaşi intensitate lirică, se situează şi poemul „Împart” – impregnat de spiritualitate, pe fondul atât de generos al iubirii: „împart lumina ochilor cu tine / lumină-n lumină mi-i umple la loc / şi bucuria inimii divine / şi-n bucurie inima-mi ia foc // tăcerea n-o împart, ţi-o las doar ţie / că e târziu şi ştii să taci frumos / tu prin tăceri împarţi împărăţie / iubitul meu tăcut, mărinimos // şi cât am eu, ai tu, şi-i o minune / că ne încape universul tot / şi Dumnezeu ne-ncape-n rugăciune / iubitul meu, să te împart, nu pot”.  

Mici mogâldeţe de lumină ca nişte licurici în iarbă, versurile au ceva din pâlpâirea candelei la altar, până devin nimburi crucifere pe creştete de sfinţi. E atât de bine în pufoasa lumină! Ca-n cuibul cald al sânului matern. Cine se odihneşte în el are parte de dulceaţa naturală a laptelui cald, gâlgâind cu spume în gura pruncului nesăţios, care smocăie cu voluptate.  

Da, versul ne poate hrăni, ne poate potoli setea, oferindu-ne chiar, vitaminele trupeşti şi sufleteşti de care ducem lipsă.  

Ca să nu mai vorbim de stările de emoţie care ating beatitudinea, prilejuite de frumuseţea genuină a creaţiei din jur, şi de măiestria cu care sunt alcătuite versurile, de o muzicalitate şi o prozodie perfecte, cu o bogăţie de nuanţe şi figuri de stil din cele mai reuşite.  

Volumul ar putea fi intitulat „Întoarcerea poetului la uneltele sale” – după titlul volumului ononim al lui Camil Baltazar, apărut în 1967 la Editura pentru Literatură, Bucureşti.  

E vorba de dulceaţa şi măiestria prozodică a versului clasic, în toată splendoarea lui. Jocuri iscusite de cuvinte vin să argumenteze această remarcă.  

O poezie de dragoste în cel mai pur şi mai adevărat înţeles al cuvântului, nostalgic, plin de romantism, eufonic.  

Dimensiunea religioasă există în orice poem, implicit şi explicit şi nu e de mirare, pentru că, fără existenţa divină, nu s-ar fi născut asemenea versuri: „N-ajungi la mine-ngenuncheat / Nu sunt icoană de-nchinat / Doar port altar în os zidit / Şi-n el pe Cristul răstignit.” (N-ajungi la mine...)  

Sfioasă, slova curge lin, precum vinul din cană. Slova este suspinul răstignit „Pe o cruce zidită-ntr-o rană”.  

Slova are şi rol taumaturgic şi de ablutizare, precum apa scursă din cenuşa lustrală, rămasă în urma arderii crenguţelor de finic, din Duminica Floriilor: „Curge slova sfioasă atinsă de jar / Şi un vers se prelinge pe cană / Un suspin rătăcit răstignit în zadar / Pe o cruce zidită-ntr-o rană // Spală slova păgâne sudalme de şanţ / Rotunjit peste ele stă cerul / Şi duioase chemări îmblânzite de lanţ / Doar năluci să le afle misterul” (Slova).  

Iubirea este, în accepţiunea poetei, darul suprem oferit de Dumnezeu, este focul din potir care poate fi molcom sau înteţit, care poate fi stins şi din nou reaprins din propria cenuşă, e nemurirea din ochiul străin, e adâncul pe care persoana iubită trebuie să-l umple cu mirul căldurii şi al înţelegerii.  

Şi totodată, e locul de odihnă şi popas, „într-un căuş de trup arzând” (Mai plămădeşte-mă iubire...)  

Cu o simplă condiţie: cuvintele trebuie să prindă rădăcină în fiecare din noi şi să renască „în muguri de alun”.  

Cu toate acestea, tăcerea, singurătatea, aşteptarea, întoarceri rănite, dimineţi spânzurând, gândul, uimirea, chemările târzii „şi săgetări de doruri în icoane” alcătuiesc recuzita cu care poeta reclădeşte universul său: o lume din care lipseşte fiinţa iubită, o lume aproape zadarnică, spionată de „ochi intruşi”, o lume alcătuită din spaime reci în care „veghează amintirea unui nimb” (Aud chemări). Toate acestea sunt rodul multor frământări şi trăiri lăuntrice pe care poeta a hotărât să le scoată acum la iveală, ca o despovărare, ca o abluţiune şi mai curând, o spovedanie pe câmpul nesfârşit şi îngăduitor al hârtiei.  

Pe de altă parte, neputinţa de a sparge zidul ridicat între cei care se iubesc, creează sentimentul zădărniciei: „ah, ce n-aş da să fiu un ceas cu tine / să mă aştern tăcere între noi / să sap caverne-n zidul ce ne ţine / în stare de asediu, de război // ah, ce n-aş da în gând să-mi ceri iertare / şi în altar tăcerea să-ţi închini / să-mi limpezeşti chemări spre neuitare / şi să-mi anini speranţele-n arini // prin lunca mea de doruri în amiezi / peste rogoz, cărări însângerate / îmbrăţişări uitate prin livezi / apun sub dor de coasă sărutate” (Ah, ce n-aş da).  

Deşi neagă aproape cu vehemenţă prezentul scindat, suspendat, străin, poeta nu se simte liberă de iubire, ci mai degrabă încătuşată în gânduri, în amintiri şi sentimente care te leagă pe viaţă: „Poemul tău nu este încă scris / cum slobopd nu îmi este încă pasul / eu doar mimez că tu ai fi proscris / când tu prin mine bântui la tot pasul” (Poemul tău).  

Poemele sunt rotunde, pline de sensuri, de nuanţe, de adâncimi şi înţelesuri care uneori se distaină, alteori nu. Deşi au un aer de vetusteţe, de alcov, o legănare „de dor şi suspine”, o adormire „în ramuri pe flori de cireş”, de care ni se face dor într-o lume abstractă, ternă, nebună, nebună, nebună, fără pic de fantezie şi de romantism, în care principalele repere sunt: a avea şi a simţi, versurile cuceresc prin tonul uneori elegiac, plin de sensibilitate şi gingăşie, în care cuvintele de ordine sunt: „viori, fiori, atingeri, dor, suspin / Uitate-s într-un veac de mult apus” (Te aud, te văd, te simt).  

Această poezie poate fi numită poezia pudorii: „Te-aud cum taci de parcă nici n-ai fost / Uimire, vis, chemare şi nicicând / în mine nu cerut-ai adăpost / Sărutul tălpii mele adorând // Te văd cum treci de parcă un străin / Se scaldă-n ochiu-mi ţie doar supus / Viori, fiori, atingeri, dor, suspin / Uitate-s într-un veac de mult apus // Te simt cum dori din rana de pe crin / Ce mi-a-nflorit târziu pe sânul stâng / Petală ofilită într-un scrin / Parfum menit să-mbete un nătâng // Te-aud, te văd, te simt plutind iubire / în tot ce sunt, în tot ce mi-a rămas / Lumină de altar, dumnezeire / O noapte, un alcov şi un popas” (Te aud, te văd, te simt).  

Dorul şi suspinele par să fie la ele acasă, dublate de chemări din îndepărtatul-aproape.  

Un aer de blândeţe resemnată răzbate aproape din fiecare vers. Nu e vorba de revolte inutile, de revendicări şi isterii la modă, cu atât mai puţin de un limbaj deplasat, vulgar. O pudoare nativă a rostirii o împiedică să folosească limbajul comun, destul de trivial, de care abuzează poeţii contemporani.Totul pare decupat dintr-un roman în care eroina îşi analizează stările emoţionale şi se pregăteşte să-şi ţină un jurnal intim.  

După cel mai simplu criteriu de evaluare, creaţia Auricăi Istrate se înscrie în lirica afectivă de introspecţie, implicită şi explicită, bogat nuanţată cu elemente de stil specifice poeziei clasice, cu inserţii aforistico-filozofice de mare adâncime, privitor la reperele fundamentale: naştere, viaţă, moarte, precum şi la virtuţile teologale de bază: credinţă, speranţă, iubire. Fără a neglija însă, aspectul psihologic al acestor teme majore în viaţa omului. Trecute într-un plan spiritual, creaţiile din acest volum demonstrează, o dată în plus, procesul de edificare, atât de necesar creştinului.  

Poemele de introspecţie scot la iveală însă, o autoare fermă în convingeri şi motivată în ceea ce priveşte Crezul său artistic. Principiile sale sunt enunţate răspicat, de data aceasta părăsind tonul concesiv folosit în lirica de iubire. „Sunt pe urma paşilor mei de cenuşă / şi-aud tropăind cadenţat sub jăratec / din absurd evadând, se reped către uşă / s-o spargă, s-o spargă şi urlă sălbatec // sunt pe urma gândului meu clopotar / tresar să-l aud din secundă-n secundă / chemare din ziduri suspinată-n zadar / iederă-n doruri, de doruri înalte flămândă // sunt pe urma mâinilor mele de ram / rodu-i necopt stă să-i cadă din palme / linia vieţii bate mătănii la geam / cădere-n genunchi, înviere târzie în psalme// (...) // sunt pe urma bătăilor mele de cord / solfegiu repetat de-un profan / iubire de ţărm înecată-n fiord / căldură de sân, pe surâs de orfan” (Sunt pe urmă...)  

Aceste versuri – singure –ar putea s-o definească plenar, dincolo de orice oglindă.  

Sub aparenta fragilitate şi sub tonul elegiac, suspinat la urechile vântului, Aurica Istrate ascunde o fiinţă puternică, determinată, care ştie ce vrea şi poate să-şi construiască lumea, fără concesii majore, aşa cum doreşte. E absolut uimitor câtă iscusinţă în a găsi metaforele cele mai potrivite, sintagmele care se lipesc de pagină şi nu mai vor să iasă din context. La astfel de măiestrie se ajunge după mulţi ani de trudit în câmpia imaculată a slovei!  

Dar printre cuvinte durute răzbate o tăcere semnificativă. O tăcere care vorbeşte mai mult decât o mie de cuvinte. Tăcerea răstignită pe crucea cuvântului.  

Versurile de faţă demonstrează o conştiinţă lirică formată, destul de lucidă, o deplină maturitate artistică şi o sensibilitate deosebită, deşi fac parte din volumul de debut. Foarte rar mi-a fost dat să întâlnesc o carte de debut aproape fără nici un cusur, fixându-şi centrul de greutate asupra eului, autoarea găsind expresia ideală fiecărei idei pe care o aşterne pe hârtie.  

Nu lipsesc însă, nici inerentele locuri comune: petală de dor, ferestre de dor, crâmpeie de vis, praguri de lut, cărări de-mprumut, dorul ce mă doare ş.a.  

Dar acestea sunt rare şi nesemnificative, în comparaţie cu frumuseţea versurilor în stil clasic care, aşezate într-un context ideatic, capătă altă aură.  

Poeta îşi recunoaşte rolul jertfelnic în economia zidirii unei mânăstiri de cuvinte: „Am un rol / responsabil. Eu sunt Ana, tu Manole iar / inima ta, mânăstire...” (Am un rol resposabil).  

De fapt, întreaga carte respiră istoria unei defuncte iubiri care izbucneşte însă, din ruine, din tăciunii aproape stinşi, din amintirea care te bate pe gură cu lujeri de crini, din păcatul nesăvârşit şi dintr-un muşuroi de cuvinte-stavilă peste ceea ce ar trebui să fie ROTUND: „Vieţuim împreună străini şi prea singuri” (Simt).  

Un joc continuu de-a ascunsul şi de-a găsitul şi străfulgerarea de gând ca un erotic balans efemer: „De ultima oară când m-am ascuns / Nu m-am găsit încă / Am pus preţ dublu pe inima mea / Chiar dacă mi-o găseşti călcată în picioare / Te aştept să-ţi ridici recompensa // Jocul continuă / Ascunde-mă tu” (De-a v-aţi ascunselea).  

Deşi poeta a realizat că „labirintul acesta nu duce nicăieri” – ea se lasă furată de căutare, de aşteptare şi de chemările întoarse-n ecou, pentru a-şi regăsi ceea ce caută.  

Dincolo de toate acestea, volumul de faţă degajă o sensibilitate pe care doar poeţii autentici o dovedesc în lupta lor cu universul cuvintelor, din care trebuie să extragă, precum aurul din nisip, măsura ideală a Poeziei.  

Ceea ce Aurica Istrate a şi reuşit în cea mai mare măsură.  

 

Noaptea de Înviere, 2013  

Ora 00,01  

Referinţă Bibliografică:
RECENZIE LA CARTEA AURICĂI ISTRATE PETARDE RECI (CEZARINA ADAMESCU) / Cezarina Adamescu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 855, Anul III, 04 mai 2013, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2013 Cezarina Adamescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Cezarina Adamescu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!