Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Recenzii > Mobil |   


Autor: Cezarina Adamescu         Publicat în: Ediţia nr. 848 din 27 aprilie 2013        Toate Articolele Autorului

recenzie: GRIDORE AVRAM - ANUL ŞARPELUI - (Cezarina Adamescu)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

 

 

ACTUALITATEA ROMANULUI ŞI NEVOIA DE POVESTE  

 

 

GRIGORE AVRAM – ANUL ŞARPELUI, VOLUM ÎN CURS DE APARIŢIE  

 

 

Plasându-şi acţiunea romanului într-un timp nedefinit, într-o vară târzie sau început de toamnă, şi „într-un loc ca oricare altul”, mai bine zis, „prin preajmă” aşadar, atemporal şi aspaţial, autorul de faţă îşi propune să fixeze personajele în eternitate, conferindu-le trăsături comune cetăţenilor planetari din orice epocă. Abia trecute prin filtrul său mental şi spiritual, ele se diferenţiază, devenind individualităţi care ies în evidenţă prin propriile manifestări şi trăiri emoţionale.  

Fiecare om, dacă ar fi întrebat, ar răspunde stereotip: „Viaţa mea e un roman!” Şi nici măcar nu e de mirare, pentru că, fiecare îşi petrece romanul său, de la un capăt la celălalt, uneori pe sărite, ţinând sau nu cont de etapele evoluţiei.  

Naratorul manifestă o predilecţie pentru descrierea naturii sub multiplele ei formele de manifestare. Astfel, scrierea capătă un farmec deosebit pentru că, te introduce în cadrul care, deşi nedefinit, este pregătit cu minuţiozitate şi inspiraţie.  

Încă de la prima pagină, transpare figura personajului central, Elizeu Roman, care, „ca orice tânăr mustind de adrenalină” – aşa cum se exprimă autorul, stătea pe terasa unui restaurant, sorbind cu tactică, un pahar de bere şi trecându-şi în revistă micile aventuri sentimentale de până atunci, cu un vag simţământ de culpabilitate şi de izolare, după ce pusese punct unei relaţii.  

Vocea auctorială intervine permanent în poveste, relatând, la diferite moduri şi timpuri, desfăşurarea acţiunii, uneori cu inserţii filozofice şi aforistice.  

Uneori, autorul, în istorisirea sa, îşi trădează profesiunea, oferind amănunte tehnice privind amplasarea unui obiect sau acţiuni. Exemplu: Pompei priveşte cu interes la ceva care se află „într-o direcţie orientată la 45 de grade faţă de locul în care se afla”.  

Nu ştim cu ce ar ajuta cititorul, această precizare a direcţiei privirii unui personaj, ori poate că anticipează o întîmplare, apariţia unui personaj însemnat, ş.a.  

Cei doi perorează, teoretizează de fapt, natura relaţiilor umane, în special, natura relaţiilor bărbat-femeie care este foarte complicată şi derutantă. Discuţiile celor doi cunoscuţi devin uşor artificioase, deşi sunt presărate cu exemple concrete. Aflăm, de fapt, care este poziţia celor doi, faţă de familie şi faţă de relaţiile de cuplu.  

Adevărata artă a scriitorului Grigore Avram este descrierea amănunţită a locurilor, fără să precizeze nume de localităţi sau de vecinătăţi, ceea ce nu e rău, dar nu-i ajută decât pe cei ce trăiesc în acel areal, să-şi recunoască meleagurile natale. Nu putem trăi înfruptându-ne doar cu descrieri epice, mai ales acum, în era imaginii. Filozofiile şi consideraţiile proprii ale tânărului funcţionar al statului, Elizeu Roman, privitoare la natură, cu tot ce presupune ea, sunt, de fapt, propriile gânduri ale autorului. Întrebări puse lui însuşi, îşi găsesc sau nu răspunsul potrivit, pe măsură ce paşii îl duc spre casă. Elizeu (ori poate autorul?) caută peste tot, corespondenţe, similitudini, privind munţii semeţi, indiferenţi şi singuri, care se aseamănă atât de bine cu structura lui sufletească. Reflecţiile filozofice sunt legate de natură, de viaţă şi de moarte, principalele repere fundamentale cu care se confruntă orice om, în orice timp al istoriei.  

„De la înălţimea lor, eternitatea încheia o nouă filă, pe care se pregătea s-o alăture istoriei”.  

Ar fi de dorit ca autorul să se aplece mai mult asupra corespondenţei timpurilor în frază, ori în fraze apropiate. Folosirea prezentului, alăturat cu perfectul compus şi cu mai mult ca perfectul, este uneori, obositoare. Dar aceasta este o artă care se dobândeşte, pe măsura experienţei autorului. Sunt atâtea feluri de a construi un roman, atâtea feluri de a scrie. Şi modalităţile de expresie s-au diversificat în asemenea măsură, încât este greu de defrişat, în pajiştea lecturii.  

Cum e şi firesc, Grigore Avram plasează în acţiunea prezentă, amintiri despre locuri şi oameni pe care i-a cunoscut şi de care-l leagă multe întâmplări obişnuite sau neobişnuite, pe care acum, le desfăşoară într-o revărsare firească.  

Întâmplări de viaţă, întâlniri cu oameni, prietenii, trădări, relaţii de muncă, mari iubiri convertite mai târziu în prietenii statornice, sau în rupturi bruşte, sunt amendamentele pe care autorul le prezintă în volumul său de proză. Uneori, autorul intervine cu nonşalanţă în relatare, punctând ceea ce doreşte să scoată în relief, din povestire. Ex.: „...din cauza acelei certe zdravene pe care am relatat-o puţin mai devreme”. Autorul devine astfel personaj. Este o intervenţie deschisă şi ne-am aştepta ca autorul, aidoma unui regizor de teatru sau film, să spună brusc „Stop” şi să dea indicaţiile de rigoare pe viu, în faţa spectatorului.  

Oricum, acest tip de intervenţie salvează textul de clişee, de platitudini de cărări bătătorite şi de locuri comune. Nicolae Breban, în romanele sale are frecvente astfel de intervenţii auctoriale, prin provocări nostime de genul: „Ei, ia să vedem Nicolae Breban, ce faci tu acum cu acest personaj? Îl omori, îl păstrezi?” – devoalând astfel actul intim al creaţiei, de fapt, căutarea tonului, a vocii potrivite pentru a conduce firul acţiunii, care nu ar trebui să fie atât de evident vizibil. E ca şi cum, într-un film, ai vedea la un moment dat, întreagă echipa care filmează, cu aparate cu tot şi l-ai vedea şi pe regizor cu porta-vocea lui, făcând ordine în platou şi pregătindu-i pe actori pentru o nouă dublă.  

E şi acesta un stil care ţine de epicul cotidian.  

Nefirescul dialogurilor, însă, continuă şi în scenele următoare, dintre Elizeu şi Nora (noua iubită a lui). De fapt, tinerii din ziua de azi nu vorbesc atît de pretenţios şi nici atât de preţios, (cu excepţia primelor întâlniri) ci mai lejer, mai liber, dacă nu cumva, aproape şocant de familiar încă din prima. E bine să ne situăm undeva, la mijloc şi să evităm extremismele.  

De altfel, cine doreşte să urmărească firul naraţiunii, trebuie să-şi procure o ansă, cu care să descopere izvorul creaţiei, stilul, meandrele amintirii care se înfăşoară pe canavaua prezentului. Uneori este greu de urmărit, alteori este mai lesne. Autorul mai foloseşte şi mutarea de accent de pe o persoană sau un sentiment, pe altă persoană, schimbând bruisc cadrul. Şi realitatea capătă alte accente, alte semnificaţii. Teoretizând, un roman analitic, cu descrieri de tot felul şi cu prea puţină acţiune, riscă să cadă în banal, acum, când proza contemporană tinde să găsească noi modalităţi de expresie, provocări, inversarea simbolurilor, mizarea pe fraze-şoc, introducerea de personaje fictive, ba şi de personaje de pe alte planete, amestec de real şi imaginar, inserţii onirice şi, mai recent, suprarealismul, cu tot arsenalul lui, adus de tehnica modernă, pentru a atrage cititorul. Rezultatul este un limbaj încifrat, aproape monosilabic, folosit în special pe internet unde abrevierile au devenit atât de frecvente, încât oamenii au început să şi vorbească prescurtat, cu jumătăţi sau chiar sferturi de cuvinte. Fraza desfăşurată logic, aşa cum s-a învăţat în vechea şcoală, nu mai e căutată, e fărâmiţată în multe părţi precum cioburile de vitraliu.  

O altă caracteristică a scrisului acestui autor este sublinierea punctuală, cu liniuţe şi cifre sau uneori uneori implicit, a unor idei rezultate dintr-o anumită situaţie, a unei expuneri de motive, procedeu folosit de autor prin numerotare. Deci, răspunsul (ori reflecţia) sunt punctuale: 1...2...ş.a.  

Este o metodă de fixare a unor date, uzitată de elevi şi studenţi, pentru mai uşoara memorare, dar mai puţin fericită în epica modernă.  

Un exemplu de convorbire între un bărbat şi o femeie:  

„Nimeni nu încearcă să te izoleze în vreun fel. Dacă nu ai observat, dorinţa mea e să te adun, răpindu-ţi singurătatea în integralitatea ei, urmând ca mai apoi s-o alipesc singurătăţii mele. Să formăm un binom nesigur, da, ai auzit foarte bine, unul nesigur, compus din două singurătăţi. Spun nesigur, deoarece în această sferă a incertitudinii, fericirea îşi găseşte locul şi motivaţia. Asta mi-aş dori să poţi constata şi tu ori de câte ori vei auzi strigătul de disperare, care se repetă la nesfârşit, al Cascadelor, condamnate şi ele la însingurare.”  

Intrăm şi în culisele unei afaceri oneroase pe care, un om de afaceri, însoţit de tânăra lui asistentă, i-o propune tânărului Elizeu.  

Un amănunt interesant este simbioza dintre om şi natură, (şi aici se trădează silvicultorul) – pusă în evidenţă în mai multe ipostaze, când Elizeu (el însuşi cu numele mitic) – priveşte munţii din depărtare, cu înduioşare şi îngrijorare, pe care-i consideră ca şi rudele sale, ca şi prietenii săi apropiaţi sau fiinţe iubite, şi încearcă unele sentimente de compasiune faţă de ei, care stau adeseori stavilă tuturor intemperiilor şi sunt supuşi presiunilor atmosferice. Personificare lor este evidentă: „Tot din lipsa ploilor, munţii cu expoziţia expusă la Soare se arătau ruginiţi şi trişti şi mai însinguraţi decât de obicei”.  

Autorul foloseşte în roman anumite tipologii, de pildă, a lui Pompei, turnătorul de profesie, afaceristul care caută numai chilipiruri, însoţitoarea care caută să profite de banii bancherului ori ai afaceristului (în concepţia lui Elizeu – mafiot) ş.a.  

Acţiunea se desfăşoară vreme de câteva anotimpuri care se succed după acelaşi milenar tipic, indiferent de sentimentele personajelor.  

Într-un anume fel, autorul profită de spaţiul imaculat al paginii ca să-şi expună cu scrupulozitate, unele idei profesionale, la fel de punctual şi cu acelaşi rezultat în planul lecturii. Sub pretextul că Elizeu îşi pune la punct „proiectul de strategie privind consolidarea şi eficientizarea instituţiei, pe probleme de control intern şi extern” – ceea ce nu e deloc lesne, rezultă un fel de rezumat al acestui proiect, expus dezinvolt în pagină. Pentru cine interesează, desigur. La fel procedează şi în legătură cu îndeletnicirea de silvicultor, când, sub pretextul unui incendiu petrecut în pădurea Cucureasa, autorul descrie caracteristicile pădurii seculare cu arborii, flora şi fauna ei.  

Un întreg capitol, intitulat „Cascadele” constituie motivul pentru descrierea frumuseţilor zonale, dar şi a unor consideraţii de ordin moral şi a principiilor care-i călăuzesc pe protagonişti.  

Consumarea unui episod de amor cu soţia prietenului său, face parte din ingredientele nelipsite ale unui roman de succes. Şi autorul, fidel unui vis neştiut, descrie scena cu exces de amănunte. Nu lipsesc nici remuşcările şi mustrările de conştiinţă, destul de apăsătoare, că şi-a înşelat prietenul din copilărie. Dar Elizeu este un bărbat tânăr, în plină forţă, cu farmec, putere de seducţie şi nu lasă să-i scape nici un prilej pentru a-şi satisface dorinţele. Nu lipsesc nici din acest capitol referinţele la pădure şi la caracteristicile ei naturale, la compoziţia şi diversitatea ei. Frumuseţea negrăită a Cascadelor taie respiraţiile. Şi descrierea lor este pe măsura frumuseţii şi impetuozităţii apei, care se azvârle în gol, înspumată, de pe creste. În faţa ochilor se deschide o panoramă unică şi protagoniştii rămân muţi de uimire şi încântare.  

Perfecţiunea naturii invită însă, la pietate şi smerenie, pentru că, atunci recunoşti puterea, generozitatea şi bunătatea AtotCreatorului şi-ţi vine să te prosterni în genunchi în faţa creaţiilor desăvârşite, dăruite omului. A.P.Cehov în piesa „Trei surori” – are o replică formidabilă: „Ce copaci minunaţi! Viaţa ar trebui să fie neasemuit de frumoasă în preajma lor!”  

În faţa templului naturii, omul devine smerit. Elizeu are viziunea unei făpturi angelice care se scaldă în cascadă, atunci când îşi priveşte iubita, pe Nora, care-l însoţea în această aventură a cunoaşterii naturii. Nu lipsesc nici întâmplările amuzante, cum e cea a băii în Cascadă şi a nudităţii lor de după aceea, surprinsă de mecanicul şi de conducătorul unui tren forestier plin cu buşteni.  

Decorul de vis, cu poieniţe, cu izvoare, cascade, arbori şi flori de tot felul, încântă orice privire. Aerul tare este inspirat prin toţi porii.  

Se vede aici şi pofta autorului de a descrie toate aceste peisaje aproape miraculoase, care dau farmec şi consistenţă scriiturii. E destul de uşor să intri în această atmosferă mirifică, unde totul pare desprins dintr-o poveste.  

Limbajele naturii sunt atât de diverse şi pline de curiozităţi, pe care, oamenii de ştiinţă le desluşesc rând pe rând. Ajunşi în astfel de locuri, cei doi tineri trăiesc o aventură unică, se împărtăşesc cu frumuseţe, cu gingăşie şi cu înţelepciunea cerului şi a pământului. Ei au parte de toate experienţele oferite de pădure: animale sălbatice, foc de tabără, cort, scăldatul în râu sau în cascadă.  

Îndrăgostiţi de natură şi de tainele ei, tinerii sunt încântaţi şi de strălucirea razelor care cântă în zorii zilei, când cerul este senin şi adie puţin vântul iar aerul vibrează precum corzile unei viori măiestre în concertul universului. Ca un adevărat cunoscător, Elizeu îi explică iubitei lui, misterele brânduşelor de toamnă, ale altor flori care împodobesc poienele în preajma munţilor.  

Cine ajunge să petreacă un timp în mijlocul naturii, ajunge să înţeleagă multe taine pe care, în mod obişnuit, nu le află.  

Iubirea tinerilor care se consumă sub acoperişul cerului în clipa când ziua se îngână cu seara, nu va fi uitată niciodată pentru că se află în preajma unui foc ce-şi înalţă vesel flăcările în jur şi aruncă mici scântei în aer. Scânteile sunt copiii focului care sar şi se joacă, scoţând mici sunete şi pocnete vesele. E atâta farmec în această descriere încât îi invită şi pe cititori, ba chiar îi proiectează în poveste.  

O a treia secvenţă epică este intitulată „Liana” şi ne întoarce iarăşi de unde am plecat, în oraşul montan al protagonistului Elizeu Roman.  

Autorul strecoară printre fraze şi mici mostre de înţelepciune populară sau din panseurile lumii, neuitând să-şi desfăşoare şi unele reflecţii personale, mărgăritare ale gândurii şi experienţei proprii.  

Onomastica personajelor este şi ea bine aleasă: Elizeu, Pompei, Liana. Aproape că nu mai e loc de comentarii, fiindcă se ştie, numele desemnează caracterul personajului, sau cel puţin, trăsăturile lui.  

Structurat în câteva mari capitole, romanul de faţă este o mică frescă a vieţii contemporane, cu toate misterele şi întortochelile ei. Scris în cheie clasică, cu inserţii postmoderniste şi cu un limbaj adus la zi, (inclusiv problema laptelui infestat cu aflatoxină!!! – eveniment preluat de la ştirile TV de pe toate canalele), el poate interesa o largă categorie de cititori, şi anume aceea care consumă literatura realistă care pune mai puţin preţ pe ficţiune, pe imaginaţie. Frânturi de realitate lipite în mod ingenios, ca să alcătuiască întregul. Roman document, aproape un roman jurnalistic, dacă se poate spune aşa.  

Fapte de viaţă, iubiri şi trădări contopindu-se în aceleaşi trupuri şi suflete. Izbânzi şi înfrângeri, bucurii şi tristeţi, căutări, tatonări, eşecuri, despărţiri, împăcări, greşeli inerente vârstei, minciuni, trădări, alegeri.  

Cine, pe cine iubeşte şi cât. Adevărul este că fiecare iubeşte pe altcineva şi de aici nepotrivirea. Un lucru este cert însă şi iese în evidenţă instantaneu, de câte ori prinde prilejul: superficialitatea în ceea ce priveşte relaţiile dintre parteneri, lipsa de încredere. Pe seama lor trebuie puse toate eşecurile. Când se încheagă un cuplu, trebuie să fii aproape sigur că, fiecare se gândeşte sau suferă după altcineva. Dragostea nu mai înseamnă garanţia pe viaţă şi unirea pentru totdeauna, la bine şi la rău, pentru că, la primul prilej, unul din cei doi, dă bir cu fugiţii, lăsând în urmă un gol care este umplut imediat cu altcineva. Răni deschise, răni superficiale, răni adânci care lasă urme. Nehotărâri, bâjbâieli, cărări lăturalnice, capcane întinse de cei care sunt obişnuiţi să-şi manipuleze semenii. Încâlceli de iţe. Răni care dor, dar care nu omoară, ci se convertesc în melancolie, în neîncredere, în teamă şi deseori, în anxietate.  

Elizeu alege, nu întotdeauna calea cea mai lesnicioasă, cum s-ar cuveni, dar drumul bolovănos al urcării muntelui. Din toate femeile, Liana i se cuibăreşte în inimă, deşi el ştie bine că această iubire este imposibilă, că e femeia prietenului din copilărie. Poate aici stă cheia. Lupta pentru ceea ce doreşti dar nu poţi nicidecum să ai. Fructul interzis. Şi totuşi, lupta... Las la o parte aspectul moral al problemei.  

Alături de conversaţii, care uneori frizează preţiozitatea, tinerii îndrăgostiţi angajează dialoguri de acest tip: „De ce mor frunzele toamna”? – pretext pentru alte şi alte referinţe de botanică, de silvicultură, decupate parcă din Cartea Naturii, învelite în consideraţii filozofice, în reflecţii cu privire la rostul vieţii şi la cortina de final. Cei mici ar putea reţine amănunte importante despre mediul înconjurător.  

Iată o mostră de gândire a Lianei despre copaci: „Un copac este mai mult decât un copac. Eu aşa cred. În opinia mea, copacul este un individ vegetal, cu suflet şi gândire, şi cu posibilitatea de exprimare, nu pe înţelesul nostru, ci într-un mod cu totul special. Unul simplu de tot şi uşor de descifrat. Fiecare un astfel de individ ne oferă o lecţie de viaţă autentică, din care noi, oamenii, am avea multe de învăţat, dacă am şti cum să ne deschidem sufletele şi cunoştinţele. Spre deosebire de indivizii din specia umană, copacii, chiar şi atunci când mor, în totalitate sau chiar părţi din ei, ştiu să o facă frumos”.  

Ideea copacilor gânditori, care iubesc şi ei pe cineva este interesantă.  

Pasaj descris cu iscusinţă de un scriitor care a experimentat mult şi a cernut prin sită, aurul care trebuie să rămână din maldărul de zgură.  

Aurul care înseamnă iubire, încredere, speranţă, împlinire.  

La fel de interesant este pasajul în care Elizeu încearcă să-şi analizeze sufletul, privindu-l ca într-o oglindă.  

O vizită în satul natal, la casa părintească este şi ea un prilej de frumoase şi nostalgice descrieri ale naturii şi a locului de baştină unde toate elementele înconjurătoare parcă îl recunosc şi-i dau bineţe celui plecat, care vine atât de rar pe acasă. Prilej de amintiri, de chipuri şi de întâmplări aproape uitate, dar care reînvie o dată cu întoarcerea în sat. Oameni care-l cunosc şi care nu-l cunosc, îl salută cu respect şi simpatie, semn că nu l-au alungat din amintirile lor. O discuţie lungă şi aprinsă la cârciuma din sat, cu câţiva consăteni îl pune pe Elizeu la curent cu ceea ce s-a mai întâmplat pe acolo. Reîntâlnirea cu părinţii este şi ea emoţionantă şi aduce un plus de culoare şi autenticitate romanului. Un bun prilej pentru analizarea stării ţăranilor din zilele noastre.  

Până la urmă, are loc şi o nuntă. Cu tot tacâmul, plus strigăturile. Nuntă care este descrisă şi ea în amănunt, ca să nu credem noi că a fost doar o poveste.  

Finalul însă, e cu totul neaşteptat, când abia se aranjaseră lucrurile. Accidentul lui Elizeu, prezenţa Norei, viaţa care atârnă de-un fir şi, Anul şarpelui de apă, care, potrivit zodiacului chinezesc, vine cu accidente.  

Este un final deschis şi cititorul îşi poate alege varianta convenabilă.  

Şi toate, într-o carte, intiulată în chip mistic, „Anul şarpelui”.  

Pe care v-o recomandăm cu toată căldura, spre a vă îmbogăţi şi a vă înţelepţi, voi înşivă.  

 

 

CEZARINA ADAMESCU  

27 APRILIE 2013  

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Referinţă Bibliografică:
recenzie: GRIDORE AVRAM - ANUL ŞARPELUI - (Cezarina Adamescu) / Cezarina Adamescu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 848, Anul III, 27 aprilie 2013, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2013 Cezarina Adamescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Cezarina Adamescu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!