Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Recenzii > Mobil |   


Autor: Stelian Gomboş         Publicat în: Ediţia nr. 210 din 29 iulie 2011        Toate Articolele Autorului

Recenzie - George Enache...
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
RECENZIE: George Enache, Ortodoxie şi putere politică în România contemporană (studii şi eseuri), Editura Nemira, Bucureşti, 2005, 589 pagini. 
  
Studierea fenomenului totalitar în anii post decembrişti a scos în evidenţă o multitudine de aspecte legate de acesta: apariţie, dezvoltare, regres şi dispariţie. Un capitol important în acest demers a fost rezervat Bisericii Ortodoxe Române, înţelegerea rolului acesteia constituind o piesă importantă în descifrarea angrenajului politic, social-economic şi cultural promovat de regimul comunist. 
  
Cartea istoricului George Enache, apărută şi lansata în 22 noiembrie 2005 la Palatul Patriarhiei aduce în peisajul istoriografic românesc o importantă contribuţie. Bazată pe izvoare documentare din arhiva fostei Securităţi a statului, lucrarea pune în vedere două realităţi pregnante: prima, presiunea infernală a Securităţii (şi) asupra Bisericii; în acest sens, elocvente fiind numeroasele arestări în rândul clerului şi credincioşilor ortodocşi pentru delicte imaginare, de multe ori, speculându-se detalii biografice sau recurgând la delaţiuni şi înscenări. A doua realitate evidenţiată de studiul lui George Enache este rezistenţa din interiorul Bisericii. Cartea este concepută sub forma unor studii de caz, avându-i în centru pe Patriarhul Justinian, pe episcopii Nicolae Popoviciu şi Antim Nica, pe preotul Dumitru Stăniloae, monahul Daniil Sandu Tudor. 
  
Introducerea cărţii, intitulată „În loc de prefaţă” destăinuie scopul scrierii. Aşa cum mărturiseşte autorul însuşi, lucrarea s-a dorit a fi o antiteză la cartea istoricului belgian Olivier Gillet „Religie şi naţionalism. Ideologia Bisericii Ortodoxe Române sub regimul comunist”, apărută în traducere în 2003 la Bucureşti, o alternativă la scrierea autorului belgian care surprinde Biserica Ortodoxă Română dintr-un singur unghi, cel al viziunii Bisericii luată după aparenţa discursurilor oficiale ale reprezentanţilor ei din perioada de început a regimului comunist, acest unghi imprimând o imagine a unei biserici obediente şi ascultătoare regimului, imagine ce o răsfrânge asupra întregii ei istorii, lucru total injust. Ori cartea domnului George Enache scoate la lumină faţa nevăzută a discursurilor oficiale, arătând clar raportul Biserică ortodoxă -„democraţie populară”, în general, dintre opresiune şi rezistenţă, în special. 
  
Autorul aduce în prim plan documente nevăzute până acum din arhiva fostei Securităţi a statului, astfel încât cartea are la bază sute sau poate mii de documente şi dosare din arhiva amintită, propulsând, prin studierea lor critică şi legătura cu evenimentele petrecute, o imagine a Bisericii Ortodoxe Române mult diferită faţă de prezentarea istoricului belgian. 
  
Rând pe rând, ies la iveală figurile unor reprezentanţi ai Bisericii ortodoxe care au constituit opoziţia regimului comunist. Autorul dedică această carte lor, celor care s-au luptat şi jertfit pentru adevăr, pentru libertate, pentru Hristos. 
  
Capitolul I, intitulat Ierarhia ortodoxă şi puterea comunistă, este dedicat a trei personalităţi din ierarhia Bisericii Ortodoxe Române care sunt reprezentative, fiecare în parte, pentru modul cum s-au manifestat şi acţionat după 23 august 1945, moment de întorsătură istorică, România intrând în sfera vecinului sovietic de la răsărit. Autorul este interesat, în special, să afle relaţia statului comunist cu Ortodoxia românească, începând cu această dată, iar cele trei cazuri la care se opreşte sunt tot atâtea modele de interrelaţionare.  
  
Patriarhul Justinian şi „apostolatul social”. Autorul face o incursiune în Istoria Bisericii Ortodoxe Ruse până la 1948, accentuând martiriul acesteia începând cu 1918. Se arată că evenimentele petrecute în deceniile premergătoare venirii comunismului la putere în România, teologi şi ierarhi români au fost foarte atenţi la opresiunea şi interdicţiile suferite de Biserica soră, prevenindu-i pe credincioşi de pericolul ideologiei materialiste ce stăpânea marele vecin de la răsărit. În analiza activităţii celui care ajungea patriarh în anul în care regimul comunist intra „în legalitate” ca şi conducător al naţiunii, 1948, George Enache a „trecut” prin cele 12 tomuri numite Apostolatul social, ce cuprind cuvântări, discursuri şi articole ale patriarhului Justinian Marina, rostite şi apărute în cei 29 de ani de arhipăstorire, ca apoi să le confrunte cu documentarul găsit în arhivele Securităţii în legătură cu persoana şi activitatea sa, înţelegând că doar „îmbinarea vorbelor cu faptele ne permite să înţelegem care a fost şi ce a urmărit patriarhul Justinian” (p. 23). Discursurile oficiale prezentate în cele 12 tomuri conduc pe cititorii acestora la statornicirea ideii că Biserica Ortodoxă Română a făcut pactul cu regimul comunist, practicând un colaboraţionism obedient şi reflectă imaginea unui patriarh Justinian care a (su)pus Biserica la dispoziţia puterii. Dar dosarele întocmite de Securitate privitoare la persoana patriarhului şi, în general, cele legate de Biserica ortodoxă a primilor ani de bolşevizare, atestă o luptă surdă, de culise, a membrilor Sfântului Sinod în frunte cu Justinian, pentru supravieţuirea Bisericii strămoşeşti, luptă în care, inevitabil, au existat şi jertfe. 
  
În opinia autorului, patriarhul ortodox a fost „acul de balanţă” al relaţiilor Biserică-stat, reuşind o rezistenţă anticomunistă „construită pe logica relaţiilor Biserică-stat deja existente, pe legalism, încercând să speculeze toate oportunităţile lăsate cu zgârcenie de legislaţia comunistă şi, nu în ultimul rând, pe utilizarea relaţiilor sale personale la nivelul puterii, valorificând din plin talentul său de negociator” (p. 90). Singurul aspect contestat al activităţii lui Justinian, în ochii autorului, ar fi acordul şi sprijinul dat acţiunilor statului – abolirea monarhiei, noua Constituţie, colectivizarea agriculturii ş.a. – prin pastorale şi cuvântări. 
  
Cu toate acestea, patriarhul Justinian Marina are meritul ca, într-un cadru social-politic şi legislativ tot mai restrictiv impus Bisericii, de a fi iniţiatorul unui set de regulamente privitoare la toate aspectele vieţii bisericeşti şi, astfel, să menţină principalele atribuţii ale Bisericii, şi deci însăşi fiinţa Bisericii: desfăşurarea cultului, activitatea pastorală, continuarea învăţământului teologic de diferite grade, asistenţa socială şi lupta pentru pace. În spatele unor relaţii oficiale cordiale şi pe baza Constituţiei comuniste care accepta libertatea de conştiinţă şi cea religioasă, patriarhul Justinian Marina a reuşit să ţină Biserica ortodoxă vie, să facă din ea o instituţie credibilă pentru comunişti şi deci să o conducă, cu toate încătuşările şi umilinţele la care a fost supusă, prin întunecatul ev comunist. 
  
Episcopul Nicolae Popovici sau despre curajul de a rosti. La celălalt pol al relaţiei Biserică-Stat se situează ierarhul orădean Nicolae Popoviciu care, prin poziţia sa tranşantă anticomunistă a fost printre puţinii ierarhi ai vremii care s-a manifestat deschis, pe faţă, împotriva democraţiei populare. Este prezentată activitatea sa până în 1945, subliniindu-se aspectele importante ale vieţii sale: naşterea, studiile, în ţară şi străinătate, perioada de profesorat la Academia Teologică de la Sibiu şi apoi, din 1936, cea de episcopat la Oradea. Se conturează imaginea unui om al Bisericii, devotat în totalitate menirii pastorale pentru care s-a pregătit şi a fost învestit. 
  
Urmează apoi o amplă dezbatere asupra rolului ierarhului Nicolae Popoviciu în viaţa Bisericii ortodoxe de după 1945, în care acesta s-a implicat activ, dând semne şi intrând într-o conjunctură ce avea în vedere impunerea sa ca patriarh, în opoziţie cu Justinian Marina. Între anii 1945-1948 Nicolae Popoviciu a fost văzut de autorităţile comuniste ca o persoană dezirabilă, de încredere, care ar putea fi de folos regimului. Doar aşa se explică includerea sa în delegaţia Patriarhiei din octombrie 1946 ce a făcut o vizită Bisericii surori de la răsărit. Apoi a făcut parte din ierarhii ce l-au întâmpinat pe patriarhul Alexei al Rusiei în contravizita făcută în mai-iunie 1947 şi, în ultimul rând a condus delegaţia Bisericii Ortodoxe Române la Moscova la consfătuirea ce pregătea lucrările conferinţei pan-ortodoxe. 
  
Sursele documentare de la arhivele Securităţii, ca şi evenimentele petrecute, arată, începând cu 1948, o schimbare de atitudine, atât a autorităţilor comuniste în privinţa persoanei Nicolae Popoviciu, cât şi a acestuia faţă de cei care urmăreau anihilarea vocii Ortodoxiei. Schimbarea Legii cultelor din 1 martie 1948, noua Lege a învăţământului şi desfiinţarea Bisericii greco-catolice prin revenirea la Ortodoxie au fost măsuri ce afectau grav Biserica ortodoxă prin îngrădirile şi limitările la care începea să fie supusă. 
  
Nicolae Popoviciu a simţit pericolele la care era expusă Biserica din care făcea parte şi s-a manifestat, potrivit caracterului său, cu fermitate împotriva deciziilor statului ateu privitoare la Biserica ortodoxă dar, în acelaşi timp s-a îndepărtat categoric de „şireteniile” şi „mijloacele bizantine” adoptate de patriarhul Justinian, alegând calea dreaptă, a opoziţiei deschise, afirmând, apărând şi respectând constant drepturile Bisericii, canoanele şi tradiţie ei. Modul prioritar al manifestărilor episcopului orădean a fost predica şi pastorala, în care şi prin care a protestat vehement împotriva regimului comunist şi a metodelor sale de a trata Biserica Ortodoxă. 
  
Autorul consideră că atitudinea făţişă adoptată de episcopul Nicolae Popoviciu se datorează şi încrederii acestuia, în acei ani de după război, în venirea trupelor americane şi eliberarea apropiată a României de sub sovietici, încredere menţinută şi după depunerea sa. 
  
George Enache prezintă succesiv etapele degradării relaţiei episcopului Popoviciu cu Statul, etape ce au culminat cu memoriul scris de ierarh, în 64 de pagini, şi adresat Patriarhiei, Ministerului Cultelor şi Preşedinţiei Consiliului de Miniştrii, în care sintetizează toate criticile sale faţă de regimul comunist. A fost un afront ce nu şi l-a permis nici unul din ierarhii Biserici ortodoxe, ce a dus la un apogeu critic în relaţia Biserică-Stat: ruperea relaţiilor dintre cele două ori disocierea Sf. Sinod de Nicolae Popoviciu şi scoaterea sa din scaun. Ierarhii sinodali au fost nevoiţi să-şi calce pe inimă şi să sacrifice individul pentru comunitate astfel încât la şedinţa Sinodului din 4 octombrie 1950 Nicolae Popoviciu a fost demis prin pensionare şi exilat cu domiciliu forţat la mănăstirea Cheia unde a trăit până în 20 octombrie 1960, când a trecut la cele veşnice. 
  
Episcopul Antim Nica şi poziţia sa faţă de relaţiile stat-Biserică în România comunistă. Cazul episcopului Antim Nica, evocat de autor, este reprezentativ pentru lămurirea relaţiilor Biserică-Stat, aşa cum le vedea un ierarh din interiorul Bisericii. Este prezentat ca un om inteligent şi rafinat care a reuşit să urce rapid, după perioada de studii în străinătate, în funcţii clericale, până la cea de episcop de Ismail în 1944, apoi la episcopia Dunării de Jos şi, în final, episcop la Galaţi şi arhiepiscop la Constanţa. 
  
A fost unul dintre apropiaţii şi favoriţii patriarhului Justinian Marina, cel care l-a apărat mereu în faţa ochiului vigilent al securităţii ce l-a considerat de la bun început „nesigur” şi care i-a întocmit de-a lungul vieţii sale, două dosare de urmărire masive formate din opt volume. Deşi ierarhul ştia să se facă plăcut şi să inspire încredere, în subsidiar el era şi a acţionat ca un anticomunist convins. Acest aspect a fost reperat de securişti, fapt pentru care a fost mereu urmărit, însă după 1948, când se instalează la Palatul patriarhal Justinian, Antim Nica va fi mereu sub aripa sa ocrotitoare, ferindu-l de căderea în dizgraţie şi reuşind să-l impună, „cu de la sine putere”, în funcţii ecleziastice. 
  
În opinia autorului, Antim Nica are, aşa cum o reflectă dosarele sale de la Securitate, puncte de vedere reprezentative în ce priveşte coabitarea Biserică-stat comunist. Securitatea, reuşind infiltrarea unei rude apropiate a episcopului în preajma acestuia, obţine informaţii sigure privind opiniile şi modul de gândire al ierarhului în cauză. Notele informative arată preocuparea constantă a lui Antim Nica pentru viaţa politică internaţională a vremii, fiind convins de iminenţa prăbuşirii sistemului comunist. El recunoaşte necesitatea discursului dublu afişat de Biserica ortodoxă pentru a reuşi supravieţuirea în contextul politic de atunci, căci, în mod normal, normele credinţei creştine şi ideologia marxistă nu pot interrelaţiona şi convieţui. Autorul concluzionează că afirmaţiile episcopului conduc spre ideea inexistenţei unei comunizări a Bisericii, cum susţin mulţi, şi că discursul oficial al Bisericii din perioada respectivă trebuie privit critic şi cu prudenţă. 
  
În capitolul al II-lea intitulat Clerul ortodox şi provocările regimului de „democraţie populară” George Enache aduce în discuţie latura cea mai întunecată a regimului comunist: urmăriri, anchetări, condamnări ale celor consideraţi sau declaraţi „duşmani ai poporului”, ai ordinii de clasă, într-un cuvânt opresiunea sau lupta de clasă sistematică. 
  
Despre neajunsul de a fi legionar. Studiu asupra cazului unor preoţi arădeni. O primă oprire este asupra cazurilor unor preoţi arădeni acuzaţi de legionarism, de cochetare cu elemente legionare, bine ştiindu-se că această organizaţie, după 1944, a fost interzisă, ca apoi să urmeze o adevărată vânătoare de legionari până în anii `60, această denumire să devină un adevărat stigmat căci a fi legionar echivala cu a fi duşman al „democraţiei populare”. Între cei acuzaţi de legionarism au fost şi numeroşi preoţi, unii fiind cu adevărat legionari, alţii doar membri sau simpatizanţi iar alţii au fost etichetaţi cu o presupusă colaborare legionară doar pentru a exista pretextul arestării. Au fost preoţi arestaţi pentru legionarism în decursul a 20 de ani de mai multe ori: în 1938 ca studenţi sau tineri profesori simpatizanţi legionari, în timpul regimului carlist, apoi în regimul comunist între anii 1945-1948 când era o vânătoare de asemenea elemente şi mai apoi în 1958 la „vârsta deplinei maturităţi, cu familii şi copii şi cu lecţia închisorii bine învăţată” (p. 301), închişi din nou pentru conspiraţii imaginare, în cadrul măsurilor preventive luate de guvernul comunist, după retragerea trupelor sovietice. 
  
Din lotul preoţilor arădeni condamnaţi pentru delictul de a fi (fost) legionari au fost: Petru Boldur din Conop, Tudor Demian, Ilarion Felea, Ion Ageu, Traian Vraciu, Ioja Sinesie, Teodor Bej, împreună cu alţi activişti legionari, toţi condamnaţi la diferite pedepse cu închisoare şi amendă în octombrie 1949. În anii 1958-1959 parte din aceşti preoţi sunt din nou arestaţi şi închişi împreună cu alţii. 
  
George Enache face o paralelă în cazul lotului de condamnare a acestor preoţi cu lotul „Teodorescu Alex.”, căci prin arestarea lor nu se urmărea altceva decât încadrarea, compromiterea şi forţarea ierarhiei ortodoxe să renunţe la orice fel de tendinţe de autonomie, bătaia lungă fiind lovirea în patriarhul Justinian, care avea reticenţe în a-şi da concursul la toate solicitările statului comunist. 
  
Represiunea religioasă în România comunistă. Studiu de caz: „Rugul aprins”. Acest subcapitol se vrea a fi un exemplu în analizarea ideii de persecuţia religioasă, adoptată camuflat de regimul comunist, care, în general, accepta libertatea de conştiinţă şi cea religioasă, doar că exista pericolul pentru statul comunist ca „religia să fie o mască pentru promovarea diverselor obiective politice antidemocratice de către elemente duşmănoase” (p. 386) şi în acest caz „statul înţelegea să ia anumite măsuri în cadrul legislaţiei sale pentru a preveni pentru viitor anumite manifestări ostile deghizate sub haina religiei” (p. 387), având deci permisiunea să intervină cu propriile mijloace. 
  
Persecuţia pe linie religioasă s-a făcut însă „pe la spate” căci statul comunist a împiedicat prin diferite mijloace şi acele manifestări care, conform standardelor regimului, erau corecte şi dezirabile, dar niciodată nu a făcut în mod deschis acest lucru, ci a căutat să încadreze măsurile opresive luate sub umbrela etichetei de conspiraţie, într-un fel sau altul, la adresa regimului. 
  
Cazul „Rugul aprins” este unul tipic căci, ceea ce făcea Daniil Sandu Tudor, împreună cu prietenii şi apropiaţii săi în cadrul întâlnirilor avute sub auspiciile acestei denumiri, era o practicare a Ortodoxiei ce se înscria în cadrul legal al timpului, atâta doar că pentru comunişti afirmarea clară a identităţii şi ideologiei creştine putea fi un pericol, căci nu concura pe linia trasată cu greu de Justinian şi regim. „A adera la doctrina Bisericii şi a practica în mod sistematic cultul însemna o desprindere, cel puţin spirituală, de comunism” (p. 396). 
  
Daniil Sandu Tudor – pagini din dosarul de anchetă nr. 113668. Subcapitolul dedicat ieroschimonahului Daniil Sandu Tudor face o trecere în revistă a bogatului material informativ adunat de Securitate în dosarul său personal, din care reies, pe de o parte, dorinţa scrupuloasă a anchetatorilor săi de a-i găsi o „slăbiciune” care să aibă acoperire în Codul Penal, dar, pe de alta şi tăria de caracter şi statornicia în credinţa ortodoxă a părintelui Daniil care şi-a găsit puterea, în acele momente de groaznică anchetă şi presiune la care era supus, doar în credinţa în Dumnezeu, în convingerea că există o lume şi o judecată de apoi în care tot ce e strâmb în lumea aceasta va fi restaurat. 
  
Se reliefează astfel dimensiunea morală a părintelui Daniil care a refuzat orice compromis în faţa anchetatorilor. Deşi „nu s-a scos nimic de la el”, Daniil Sandu Tudor a fost condamnat, în august 1958,la 25 de ani temniţă grea, murind în detenţie în urma unei hemoragii cerebrale la 16 noiembrie 1962, locul înmormântării rămânând necunoscut până azi. 
  
Arestarea şi condamnarea părintelui Dumitru Stăniloae. Un alt caz abordat de George Enache, tot prin prisma documentelor găsite în arhiva Securităţii este cel al arestării şi condamnării marelui teolog român Dumitru Stăniloae, act legat, spune autorul, de acţiunile Securităţii de la sfârşitul anilor '50, menite să zdrobească ultimele potenţiale centre de rezistenţă faţă de comunism. Au fost anii în care comuniştii au căutat să elimine valorile, elitele intelectuale care, ca şi autorităţi în domeniul lor, reprezentau pericole de clătinare a regimului autoritar. 
  
Părintele Dumitru Stăniloae este arestat şi anchetat în 4 septembrie 1958 legat de gruparea „Rugul aprins”, învinuit de a fi legionar şi de a fi uneltit împotriva ordinii sociale, capete de acuzare ce au dus la o condamnare a sa la 5 ani de detenţie. Va fi eliberat în 1963. 
  
Autorul se întreabă: „de ce a fost arestat părintele Stăniloae?” şi tot el răspunde spunând că, după elementele cercetate, Dumitru Stăniloae a fost arestat cu scopul de a-i îndepărta pe cei mai buni profesori de la Institutul Teologic bucureştean, pentru a lovi indirect în patriarhul Justinian şi în soliditatea Bisericii, iar legătura sa cu Rugul aprins doar un pretext. 
  
În al III-lea capitol al cărţii, Religie şi societate, George Enache deschide o temă ce include în sine mai multe nivele de discuţii pe diferite paliere. Se pătrunde în lumea ideilor, a intelectualităţii care disecă, în diferitele etape ale istoriei moderne şi contemporane, problema spiritualităţii, aşa cum este ea privită în lumea catolică occidentală şi cea ortodoxă orientală, ce va conduce spre profilarea în cultura şi societatea românească a două direcţii: una pro europeană (însemnând capitalism, liberalism, urbanism, cosmopolitism, sincronism cu Europa, catolicism) şi alta naţională sau tradiţională (însemnând preeminenţa agriculturii, tradiţionalism, civilizaţie sătească, autohtonism, ortodoxie). Disputele politico-culturale, la nivelul elitelor, pe marginea acestor două curente directoare, vor conduce şi la diferite viziuni ale importanţei şi aportului Bisericii ortodoxe şi a Ortodoxiei în general, în ce priveşte ideile de naţionalism şi cultură. Este redată în carte ca şi exemplu confruntarea dintre Eugen Lovinescu şi Nichifor Crainic, exponenţi principali ai celor două „catene” culturale, şi implicarea altor intelectuali interbelici în dezbatere (dintre teologi părintele Stăniloae şi Daniil Sandu Tudor se remarcă). Se ia în considerare şi Ortodoxismul văzut prin lupa Mişcării Legionare care, deşi a pus religia creştină ortodoxă la baza statutului său existenţial, nu a practicat-o. 
  
Autorul concluzionează că în perioada interbelică conceptul de ortodoxie a fost valorificat în multiple sensuri, de cele mai multe ori fără o bază scripturistică şi patristică. Dintre intelectuali, puţini au fost cei care au aflat cu adevărat tradiţia vie a Bisericii, mulţi păstrându-se în cadrul unor discursuri culturaliste sau parcurgând drumuri incomplete. Cu toate acestea, aspectele pozitive ar fi o reintrare a Ortodoxiei în preocupările elitei intelectuale, perioada interbelică fiind cea în care este redescoperită spiritualitatea Sfinţilor Părinţi şi când se scriu opere teologice importante. 
  
George Enache abordează, ca punct de plecare pentru studierea spiritualităţii populare, apariţiile divine (Dumnezeu, Fecioara Maria) de la Maglavit şi Vladimireşti, „vedenii” prezente în acele decenii şi în spaţiul catolic (Fatima, Lourdes), autorul fiind interesat de impactul şi urmările acestor „minuni” în spectrul social, politic şi bisericesc. Apoi se aruncă o privire asupra întâlnirii dintre religie şi concepţia materialistă promovată de sistemul comunist, atât în întreg blocul sovietic, dar cu referiri speciale pentru România, unde şablonul sovietic al politicii religioase va avea de suferit. Relaţia Biserică-stat între anii 1945-1948 va fi una de tatonare şi tolerare dinspre partea laică, păstrându-se aparenţa legăturii dintre cele două instituţii, fapt neîntâlnit la venirea la putere a comuniştilor în Rusia. O altă breşă a şablonului a fost participarea liderilor comunişti la diferite ceremonii religioase, în biserică, lucru absent în URSS. 
  
Trebuie să spunem că lucrarea istoricului gălăţean George Enache a reuşit să aducă numeroase binevenite informaţii şi precizări legate de personalitatea şi activitatea unor importanţi ierarhi şi preoţi ortodocşi din perioada de după cel de-al doilea război mondial, să reflecte o undă edificatoare privitoare la relaţiile Biserică-stat comunist. Cu toate criticile şi lipsurile pe care unii istorici le aduc cărţii (ex. Cristian Vasile) în legătură cu neaprofundarea unor subiecte la îndemână autorului sau evitarea lor, ori concentrarea pe elemente mai puţin semnificative, studiile şi eseurile publicate între coperţile ei au o valoare sintetică, chiar daca, aşa cum însuşi autorul menţionează, ele nu epuizează subiectele tratate ci se consideră a fi o etapă în plus în cercetarea temei. 
  
Drd. Stelian Gomboş. 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Recenzie - George Enache... / Stelian Gomboş : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 210, Anul I, 29 iulie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Stelian Gomboş : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stelian Gomboş
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!