Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Recenzii > Mobil |   


Autor: Stelian Gomboş         Publicat în: Ediţia nr. 440 din 15 martie 2012        Toate Articolele Autorului

Recenzie de carte: Andrei Pleşu, Minima moralia, ediţia a IV a, Editura „Humanitas”, Bucureşti, 2008, 162 pagini.
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Recenzie de carte: Andrei Pleşu, Minima moralia, ediţia a IV a, Editura „Humanitas”, Bucureşti, 2008, 162 pagini, ISBN: 9789735019693... 
  
Motto: „Lui Constantin Noica. Dacă nu l-aş fi cunoscut, n-aş fi putut scrie această carte. Dacă l-aş fi ascultat, n-aş fi scris-o.“ (Andrei Pleşu). 
  
Omul de cultură Andrei Pleşu s-a născut la 23 august anul 1948, în municipiul Bucureşti. Absolvent al Facultăţii de Arte Plastice, Secţia de istoria şi teoria artei. Doctoratul în istoria artei la Universitatea din Bucureşti, cu teza Sentimentul naturii în cultura europeană. Lector universitar la Academia de Arte Plastice, Bucureşti (cursuri de istorie şi critică a artei moderne româneşti) (1980-1982). Profesor universitar de filozofie a religiilor, Facultatea de Filozofie, Universitatea din Bucureşti (1991-1997). Fondator şi director al săptămânalului de cultură Dilema (1993). Fondator şi preşedinte al Fundaţiei „Noua Europă" şi rectorul Colegiului „Noua Europă" (1994). Membru al World Academy of Art and Science (1997). Membru al Academie Internationale de Philosophie de l'Art, Geneva, Elveţia (1999). Dr. phil. honoris causa al Universităţii „Albert Ludwig" din Freiburg im Breisgau, Germania (2000) şi al Universităţii „Humboldt" din Berlin, Germania (2001). Commandeur des Arts et des Lettres, Paris, Franţa (1990). New Europe Prize for Higher Education and Research la Berlin, acordat de Center for Advanced Study in the Behavioral Sciences, Stanford, Institute for Advanced Study, Princeton, National Humanities Center, Research Triangle Park, North Carolina; Netherlands Institute for Advanced Study in the Humanities and Social Sciences (NIAS), Wassenaar; Swedish Collegium for Advanced Study in the Social Sciences (SCASSS), Uppsala şi Wissenschaftskolleg zu Berlin (1993). Premiul Academiei Brandenburgice de Ştiinţe din Berlin, Germania (1996). Ordre national de la Legion d'Honneur al Franţei (în martie, în gradul de Commandeur şi, în decembrie, în gradul de Grand Officier) (1999) etc.  
  
Activitatea publicistică: Călătorie în lumea formelor (eseuri de istorie şi teorie a artei), Meridiane, Bucureşti, 1974; Pitoresc şi melancolie. O analiză a sentimentului naturii în cultura europeană, Univers, Bucureşti, 1980; ediţii Humanitas, 1992, 2003; Francesco Guardi, Meridiane, Bucureşti, 1981; Ochiul şi lucrurile (eseuri), Meridiane, Bucureşti, 1986; Minima moralia (elemente pentru o etică a intervalului), Cartea Românească, Bucureşti, 1988; ediţii Humanitas, 1994, 2002, 2006, 2008 (trad.: franceză, L'Herne, Paris, 1990; germană, Deuticke, 1992; suedeză, Dualis, Ludvika, 1995, maghiară, Tinivár, Cluj - Napoca, 2000; împreună cu fragmente din Limba păsărilor, Jelenkor Kiadó, Pecs, 2000; slovacă, Kalligram, Bratislava, 2001); Jurnalul de la Tescani, Humanitas, Bucureşti, 1993, 1996, 2003, 2005, 2007 (trad.: germană, Tertium, Stuttgart, 1999; maghiară, Koinónia, Budapesta, 2000); Limba păsărilor, Humanitas, Bucureşti, 1994; reeditare Humanitas, 1997; Chipuri şi măşti ale tranziţiei, Humanitas, Bucureşti, 1996; Eliten - Ost und West, Walter de Gruyter, Berlin-New York, 2001; Despre îngeri, Humanitas, Bucureşti, 2003; reeditare Humanitas, 2004, 2005, 2006, 2007, 2008; Obscenitatea publică, Humanitas, Bucureşti, 2004; reeditare Humanitas, 2005; Despre bucurie în Est şi în Vest şi alte eseuri, Humanitas, Bucureşti, 2006, 2007, precum şi numeroase studii şi articole în reviste româneşti şi străine. 
  
Poate că cea mai seducătoare ipostază a lui Constantin Noica este aceea socratică, a înţeleptului care trăieşte – transfigurat şi transfigurator – prin discipoli. În deceniul în care apăreau „Jurnalul de la Păltiniş” şi „Epistolarul”, Andrei Pleşu publica – mai întâi fragmentar, în anul 1987, în „Viaţa Românească”, apoi integral, la Editura „Cartea Româneasca” (1988) – un eseu datorat, mărturiseşte autorul însuşi, maestrului: „Dacă nu l-aş fi cunoscut, n-aş fi putut scrie această carte. Dacă l-aş fi ascultat, n-aş fi scris-o“. 
  
Descinzând, cu experienţa înălţimilor şi nu fără orgoliul (ceea ce ar putea echivala cu umilitatea) apostolatului, din Păltinişul - Olimp, discipolii lui Constantin Noica încearcă să concilieze regalitatea filozofiei cu derizoriul şi cu amorful vieţii cotidiene. Dintre „iniţiaţii“ de la Păltiniş, pe Andrei Pleşu îl preocupa cel mai mult reflecţia asupra actului etic, integrarea faptei morale în scenariul devenirii spirituale, în destinul individual. O etică mobilă, a devenirii, a intervalului, a trăirii în succesiunea momentelor de criză ne propune Minima moralia, eseu care, ajuns – iată – la a patra ediţie, îşi păstrează valenţele de luare de poziţie demna, de atenţie pe fundalul discuţiilor actuale privind condiţia omului şi a culturii în lumea (post)modernă. 
  
Cu optimism speculativ, Andrei Pleşu porneşte – în încercarea sa de a circumscrie teoretic dilemele etice proprii vieţii de fiecare zi a omului contemporan – pe un drum (nu neapărat de mijloc) ce leagă, prin sinuozităţi, întortocheri şi rafinate dozări de nuanţe, absolutul totalitarist al lui Andrei Pleşu şi relativismul deconstructivist al lui Derrida. Noţiunile „tari“ ale filozofiei – esenţă, sens, ordine, adevăr, finalitate – lipsite aici de rigiditatea tradiţională, capătă o consistenţă greu de definit, între soliditate şi fluiditate. Discursul este curgere dialectică seducătoare; îi este străin pozitivismului separaţiilor extreme, al dihotomiilor stabile, apodictice (de tipul bine - rău, virtute - viciu). Volumul evită atât structura împietrită a tratatului, cât şi organizarea aleatorie a reflecţiilor eseistice fragmentate. 
  
Minima moralia se defineşte ca o carte în căutarea sophiei (înţelepciunii), ca o maieutică pe care autorul o exercită asupra sieşi şi asupra cititorului. Pas cu pas, conform unei detectivistici (introspective şi prospective) bine conduse, desprindem alături de eseist semnificaţiile neconvenţionale şi nonconformiste ale unor sintagme precum „competenţa morală“ sau „lege morală“ şi descoperim cu fascinaţie cum se armonizează concepte presupus incompatibile ca ordine şi libertate, destin şi creaţie individuală sau personală. Competenţa şi autoritatea morală nu înseamnă priceperea specialistului academic, fiindcă nu se reduce la o manevrare meşteşugită a unor instrumente intelectuale şi „nu se dobândeşte prin lectură şi prin hermeneutica istorică“; nu are nimic de-a face cu simţul comun, care se mulţumeşte să se supună unor imperative fără să le înţeleagă, preluând legea în litera nu în spiritul ei; şi, în fine, este incompatibilă cu existenţa omului ireproşabil, pentru că acesta, ca şi sfinţii, se situează „dincolo de bine şi de rău“, în zona unde s-a încheiat de mult deliberarea etică.  
  
Adevărata competenţă morală, specifică „fiului risipitor“ pocăit, se manifestă ca experienţă a rătăcirii asumate, în miezul dezbaterii etice, „acolo unde există criză, defect moral, cădere“. Aspiraţia spre redresare morală, reunind spiritul critic şi iertarea, umilinţa purificatoare şi înălţarea, are drept corelativ nevoia de ordine, înţelegerea şi acceptarea necesităţii. Legea morală se instituie ca un pact (opus celui faustic), ca o „negociere“ între umanitate şi absolut – „o colaborare a maximei aspiraţii umane cu maxima îngăduinţă a absolutului“. Legea morală nu este impersonală, nu este un şablon absurd, imuabil, aplicat (şi având ca efect mutilarea) infinitei diversităţi a umanului; ea este „creaţie individuală, adaptare liberă la exigenţele universalului“: „Omul individual este sarea absolutului. Şi atunci, împlinirea legii morale echivalează cu a da gust reţetei cosmice, eliberând-o de entropia unui legalism dietetic“ (p. 29). Printr-o intuiţie extraordinară, creştinismul anulează porunca, simbol al implacabilului veterotestamentar ce suprimă individualitatea, înlocuind-o cu pilda, cu modelul personal, iar discursul etic devine un discurs articulat şi motivat prin trei teme ce ţin de ontologia fundamentală: tema ordinii, cea a timpului şi aceea a libertăţii. Un postulat al ordinii totale a realului neaga supoziţia conform căreia universul este arbitrar, întâmplător, haotic. Existenţa, în ansamblul ei, este investită cu o semnificaţie dificil de descoperit la nivelul infinitezimal al episodului: „Înregistrarea dezordinii, adică a prezenţei răului înăuntrul ordinii universale, echivalează, în definitiv, cu un viciu de perspectivă: este o formă de blocaj în accidental, o fixare în episodic, o incapacitate cronică de a depăşi ipostaza imediatului, pentru a gândi procesual ascultând macrorespiraţia dihaniei cosmice“ (p. 44). Într-un asemenea context, ordinea totală implică totala toleranţă faţă de erorile etice ale individului, în aceeaşi măsura în care îi pretinde acestuia – aparent paradoxal din perspectiva determiniştilor – totala responsabilitate faţă de întreg universul („Sunt vinovat pentru tot“, crede stareţul Zosima). Astfel se instituie, mai mult decât o etică a raporturilor cu celalalt, o etică a sihăstriei – „etica lui Robinson“ – norma morală ajungând să fie considerată „nu ca igiena a omului social, ci o răspundere a omului muritor“. „Teorie generală a destinului“, etica definită şi circumscrisă de volumul lui Andrei Pleşu contrazice – subtil şi convingător – recea morală kantiană a datoriei sau etica aristotelică limitată de fapt la un cod social. Etica – susţine eseistul – presupune „inteligenţă şi talent moral“ şi exclude simultan „cerebralitatea speculativă“ a filozofilor şi „emotivitatea decerebrată a unor religii atinse de degenerescenţă“. Este o etică a opţiunii, a „luminii calde“, a raţionalităţii care nu desparte violent gândirea de sensibilitate, căutând nu un adevăr abstract şi gol, ci „adevărul trăit“: „... o morala nu este posibilă decât dedusă dintr-o experienţă a iubirii, dintr-o angajare, din aderenţa la un crez, la o doctrină, la un om, la un zeu“ (p. 106). 
  
În altă ordine de idei, editia întâi a acestei lucrări a apărut la Editura “Cartea Românească”, Bucureşti, 1988, cu alte cuvinte, în plină dictatură ceauşistă. Fie, doar prin acest eseu, Andrei Pleşu demonstrează că este o personalitate de mare valoare a culturii româneşti. Îl recomandă şi studiile: absolvent al Academiei de Arte Frumoase, cu doctoratul în Istoria artei, sau lector universitar în domeniul arta românească modernă şi istoria criticii de artă, apoi, din anul 1990, Profesor la Facultatea de Filosofie a Universităţii Bucureşti. A avut privilegiul extraordinar de a fi în cercul de “tineri aleşi” de Constantin Noica, un veritabil “antrenor cultural”, care a avut un rol determinant în evoluţia lor. Mentorului său îi este dedicată, după cum am mai spus, această carte. Prin erudiţie şi talent, Andrei Pleşu are dreptul şi datoria să prezinte public rodul preocupărilor sale intelectuale. Ne avertizează însă de la început, în Câteva precauţii şi lămuriri, că refuză “cu toată energia, postura ştiutorului care deţine reţete de viaţă şi le poate livra la cerere.” (p.10) 
  
Cartea este împărţită şi structurată în nouă capitole, iar fiecare capitol este judicios sintetizat în preambul cu principalele idei - forţă care ne previn asupra conţinutului. Este şi acesta un mod inteligent folosit de autor în a-l orienta pe cititorul mai puţin familiarizat cu adâncimile şi profunzimile filosofiei.  
  
Primul capitol intitulat Competenţa morala, prilejuieşte autorului, ca şi pe parcurs de altfel, priceperea autorizată de a pătrunde, scormoni, analiza şi a prezenta nuanţat - într-o continuă raportare la calităţile sau defectele morale - propriile sale raţionamente. Astfel, competenţa morală este singura pe care nimeni nu şi-o contestă, cu toate că în unele domenii în care ar trebui să aibă cunoştinţe, se recunoaşte cu nonşalanţă incompetenţa, ceea ce nu este tocmai măgulitor. Judecata şi sfatul reprezintă falsa autoritate morală. Ele sunt practicate ca substitut al actului etic, ca modalitate de a refuza să-ţi ajuţi semenii, considerând ca fiind suficiente doar vorbele. Dacă există totuşi competenţa etică reală, cine o întruchipează?, se întreabă şi ne întreabă autorul. Există specialişti în etică, având competenţă etică, dar care nu au competenţa şi autoritate morală, deoarece acestea din urmă nu se dobândesc prin lectură. Etica este considerată o “ştiinţă” oarecum paradoxală, deoarece vizează mai mult înţelepciunea decât ştiinţa propriu-zisă. Ea stă sub misterul destinului deoarece surprizele, răsturnările de situaţie, victoria improbabilului, sunt fenomene conştiente. Sunt puse în discuţie şi analizate în continuare alte aspecte precum simţul etic şi simţul comun, irelevanţa morală a omului ireproşabil şi insuficienţa morală ca fenomen originar al eticii. Capitolul se încheie cu un – Adaos - cu titlul Competenţa morală, iertare şi progres moral. În câteva pagini sfera competenţei morale se îmbogăţeşte. Perimetrul acesteia este stratificat în patru părţi (a, b, c, d). Etica ia fiinţă la nivelul c), unde competenţa morală propriu-zisă este definită prin conştiinţa dezorientării, ca experienţă a rătăcirii asumate. Sunt aduse în discuţie vinovăţia morală, iertarea, ca şi circumstanţele progresului moral. Analiza autorului, exemplar de limpede şi de rafinată îţi deschide perspectiva unor realităţi percepute de simţurile noastre, dar neînţelese până acum. Este ca şi cum ai descrie unui om legat la ochi obiectele din jur pentru ca, mai apoi, să-l laşi să vadă.  
  
Legea morală este denumirea celui de-al doilea capitol, care începe cu prezentarea istorică şi filosofică a ceea ce se numeşte spaţiu moral. Chiar şi termenul “ethos” din care provine denumirea eticii, înseamnă, printre altele, şi locuintă. Acesta implică componenţa spaţială şi arhitecturală a termenului. Autorul manevrează cu uimitoare şi aparentă lejeritate, cu noţiuni filosofice şi etice, descompune în raţionamente problema în spaţiul moral şi definirea acesteia în diferite circumstanţe. Este analizată - legea morală (apariţie, acţiune, efecte), conduita morală, în strânsă legătură cu spaţiul de locuit. Individualul ca obiect al legii morale reprezintă o concluzie ce a rezultat din dezbatere. Ea îi prilejuieşte autorului să coloreze discursul cu o sintagmă sugestivă: “Omul individual este sarea absolutului”. În Adăpostire şi locuire sunt prezentaţi cei doi termeni şi diferenţele mari dintre ei. Pe când adăpostirea reprezintă un dat natural, locuirea implică efortul creator. “Legea morală nu poate fi obţinută inductiv”, ne va fi demonstrată în paginile următoare, printr-o multitudine de exemple. În finalul capitolului legile sunt personificate; ele prind corp şi vorbesc ca nişte fiinţe aievea şi se manifestă printr-un comportament complex şi diferenţiat, în funcţie de “partenerul” cu care au de-a face. 
  
Capitolul al treilea, Ordine, libertate, timp, pune în dezbatere subiecte privitoare la lege şi model, dimensiunea speculativă a etcii, conceptul ordinii totale, conotaţia temporală a ordinii, răul ca hipostaziere a episodului, obsesia şi limitele libertăţii, judecata morală şi problema timpului. Discursul este abil purtat, încât problematica greoaie pentru neavizaţi capătă sens şi iţele se descâlcesc. Prin cele trei teme fundamentale: a ordinii, a timpului şi a libertăţii, discursul etic evită pericolul marginalizării, deoarece intersectează decisiv sfera ontologiei fundamentale. În “excursul” din finalul capitolului, Falstaff şi timpul sublunar, îi prilejuieşte autorului o analiză psihologică a personajului, în care accentul este pus pe trăsăturile morale. Falstaff nu este un personaj solar, fără complexităţi şi mistere, ci lunar, în care principalele lui atribute sunt noaptea şi melancolia; întreaga comportare o dovedeşte, chiar si masivitatea lui sau obsesiile legate de scurgerea timpului. El este parabola absolută a lunii, pe care o întruchipează: dulce şi amară, adevărată şi falsă, vitează şi laşă, şi prin definiţie, trădătoare. 
  
În Dinamica principiilor neutre (capitolul patru), problema morală pune în discuţie tragicul opţiunii, drama imediată a vieţii în a alege între absolutismul virtuţii şi abisul viciului. În realitate însă, totul este relativ, nu există virtuţi pure; sunt doar nişte principii neutre, care aşteaptă să fie modelate.(“Virtutea este buna administrare a unui principiu neutru.”). Între păcatele coborâtoare (vicii) şi păcatele urcătoare (virtuţi prost practicate), principiile neutre sunt singurul reper cert. Prelucrate cum trebuie, devin armonie; prost practicate, sunt dezacord, şi din ele derivă virtuţile sau, după caz, viciile. 
  
În capitolul cinci, numit Inteligenţă şi talent moral Dezbaterea morală este purtată pe un teritoriu în care aspiraţia etică este discutată circumstanţial, de aceea se militează pentru o etică circumstanţială. Pentru ca virtutea să devină o realitate pozitivă, este nevoie de adevăr trăit care să-ţi aducă o mai bună înţelegere a lumii, dar nu orice adevăr, ci “un adevăr al intelectualului adus în inimă”. Etica adevărului trăit presupune că virtuţile intelectuale se întrepătrund cu virtuţile morale. Ar fi necesar, în epoca modernă, de o reabilitare a virtuţilor intelectuale, deoarece intelectualul a devenit din virtute, un soi de păcat. Apoi, este nevoie de talent moral pentru cultivarea virtuţilor. Lipsa talentului este suplinită de simţul datoriei, formula de minimă rezistenţă a faptei morale. De aici rezultă conduita paradoxală a adevăratului sfătuitor. Un bun sfătuitor nu are convingeri normative; el se adaptează interlocutorului, are talentul de a alege tonul, teza şi argumentul pentru a pătrunde în intimitatea celuilalt. Primul excurs îşi propune să dezbată cele două noţiuni: talent şi înţelepciune. Talentul care nu este orientat spre înţelepciune nu este talent adevărat, iar înţelepciunea care nu ştie să farmece şi să convingă, nu este nici ea înţelepciune adevărată. Al doilea excurs, Sensul culturii in lumea contemporana, este textul unei conferinţe ţinută de Andrei Pleşu în anul 1982, la Lugoj - Timiş. Este pusă problema culturii şi a sensului culturii în lumea contemporană. Încearcă să definească evoluţia culturii, să descrie omul de cultură prin răspunsurile date de Constantin Noica, care i-a prezentat patru motive pentru care merită să faci cultură. Toate reflecţiile îl determină să spună că umanitatea este o specie a intervalului, iar cultura este cea mai adecvată modalitate de a subzista în condiţiile intervalului. 
  
În capitolul şase, intitulat Judecata morală şi problema destinului sunt puse în dezbatere noi subiecte la fel de interesante. Este prezentată etica drept o teorie generală a destinului, deoarece “a sta sub destin” este un semn al omenescului. În afara destinului stau animalitatea şi zeităţile. 
  
În capitolul opt, intitulat Etica lui Robinson (1) Singurătatea, ca tărâm constitutiv al eticii, este chiar principiul ei. Exemplul lui Robinson Crusoe izolat pe o insulă, îi prilejuieşte autorului reflecţii diverse. La întrebarile de la început, dacă singurătatea suspendă tema eticului, sau dacă există o etică a sihăstriei, se răspunde în continuarea cuprinsului cu formularea unor răspunsuri desprinse din experienţa de viaţă trăită de Robinson. Aşa întâlnim conştiinţa şi ursita, care par să-i regleze existenţa, analizate separat sau în interdependenţă, instinctul moral, căinţă, recunoştinţă, ca beneficii morale, cele mai timpurii ale singurătăţii. Prin apariţia lui Vineri se recuperează alteritatea reală cu celălalt, pierdută atâta vreme. 
  
În capitolul opt, numit Darul lacrimilor (Etica lui Robinson) (2) Încercarea singurătăţii îi provoacă eroului solitar plânsul. Lacrimile îl podidesc într-o evoluţie firească. Plânge când se compătimeşte pentru soarta pe care a avut-o, lacrimile îi curg şiroaie, zice el. Când apar, ca prin miracol, spicele de orz, ochii i s-au umplut de lacrimi deoarece i s-a înduioşat inima. Sunt lacrimile minţii cunoscătoare şi recunoscătoare. Robinson va ajunge să se poată socoti salvat, să înveţe să plângă “cu judecată”. Asta pentru că “lacrimile sunt curcubeul de după potop, prisme cristaline care analizează lumina. În numele lor, Robinson se poate întoarce în lume, pentru a o civiliza ... ” În continuare, Andrei Pleşu analizează personajele din piesa Titus Andronicus, de Wiliam Shakespeare. Lacrimile celor ce plâng au rol de solvent al mineralităţii. Topesc, spală, dar şi fertilizează. Lacrima are putere precum apa de a stinge “toată văpaia mâniei şi a iuţimii”. Plânsul are un aspect răcoros, ca şi apa, şi unul fierbinte, ca focul - dizolvă şi căleşte - până când sarea devine cristal. 
  
În ultimul capitol, Minimalism etic, autorul îşi motivează titlul eseului Minima moralia dintr-o respectuoasă antipatie faţă de Aristotel, cu Magna Moralia, zice el, şi apoi dintr-o reţinere, care-i dovedeşte modestia. Consideră că cele scrise fac parte, mai degrabă, dintr-o pre-etică ce stimulează preocupările etice. Pune în discuţie problema mediocrităţii morale şi oferă spre dezbatere două exemple: ipocrizia morală şi carenţa spontaneităţii morale. Minimalismul etic este înţeles ca o analitică a mediocrităţii morale, ceea ce şi-a propus, şi nu problematica marilor catastrofe sau culpe morale de care s-ar ocupa “marea” etică. Ipocrizia morală este considerată maladia cea mai răspândită; un fel de gripă de care nu se moare, dar de care nu se scapă. Ipocritul confundă morala cu discreţia, el salvează aparenţele, nu-şi regretă relele, îşi confecţionează o poză adecvată pentru fiecare ocazie. La fel se întâmplă cu spontaneitatea morală. Ni se vorbeşte apoi despre actul etic şi reacţia etică, despre impulsivitate sau lipsa de spontaneitate, despre naivitate. Alt argument pentru Minima din titlul lucrării, precizează Andrei Pleşu, este acela ca “nu este morala unui edificat”. Şi încheie: “Minima moralia este o suspinare, o chemare şi o negare pentru sănătatea morală care-i lipseşte autorului.”  
  
În încheiere, vom concluziona că în pagini puţine şi dense, din goana unui condei ce urmează cu agilitate mişcările suple şi repezi ale ideilor, Andrei Pleşu schiţează un posibil proiect al unui umanism, ce încearcă să restituie omul în integralitatea sa, să redea fragmentului demnitatea de detaliu semnificativ în scenariul fiecărui destin, să reafirme centralitatea sensului şi substanţialitatea semnelor ce compun „textul“ mundan. O cultură neatinsă de „lupertrofia formalismului logic“, de obsesia schizoidă a semnelor fără nici un referent, de solipismul unei perpetue autoreferenţialităţi este, consideră Andrei Pleşu, o soluţie a trăirii în interval: cultura se constituie astfel ca drum către valorile de dincolo de ea (de la acelea ale cotidianului până la cele ale sacralităţii), mai degrabă decât ca scop în sine. Aşadar, Cultura „este cea mai bună mijlocire atunci când îţi lipseşte nemijlocirea“, suport moral pentru fiul risipitor, a cărui condiţie – şi dificultate de fiecare clipă – este opţiunea. „Minima moralia este o suspinare, o chemare şi o rugare pentru sănătatea morală care-i lipseşte încă autorului“ (p. 162). Şi lumii în care trăieşte ...  
  
Stelian Gomboş 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Recenzie de carte: Andrei Pleşu, Minima moralia, ediţia a IV a, Editura „Humanitas”, Bucureşti, 2008, 162 pagini. / Stelian Gomboş : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 440, Anul II, 15 martie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Stelian Gomboş : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stelian Gomboş
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!