Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Recenzii > Mobil |   


Autor: Stelian Gomboş         Publicat în: Ediţia nr. 525 din 08 iunie 2012        Toate Articolele Autorului

Recenzie - Ciprian Iulian Toroczkai, Tradiţia patristică în modernitate: ecleziologia Pr. Georges V. Florovsky (1893-1979) în contextul mişcării neopatristice contemporane, Editura Andreiana, Si
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Recenzie - Ciprian Iulian Toroczkai, Tradiţia patristică în modernitate: ecleziologia Pr. Georges V. Florovsky (1893-1979) în contextul mişcării neopatristice contemporane, Editura Andreiana, Sibiu, 2008, 443 pagini ...  
  
Obiectivul exilului rusesc în lumea secularizată poate fi rezumat astfel: „credincios trecutului, responsabil prezentului”. Acestea sunt cuvintele care m-au făcut să îndrăznesc să prezint una din cele mai contemporane teze de doctorat în teologie, atât în ceea ce priveşte timpul susţinerii ei, cât şi în ceea ce priveşte esenţa ei: Tradiţia patristică în modernitate: ecleziologia Pr. Georges V. Florovsky (1893-1979) în contextul mişcării neopatristice contemporane. Această lucrare, susţinută deci ca teză de doctorat în anul 2007 la Catedra de Spiritualitate la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Andrei Şaguna” din Sibiu, este una care edifică extraordinarele viziuni şi calităţi inaugurate de mişcarea neopatristică de după Congresul Facultăţilor de Teologie din perioada 29 noiembrie şi 6 decembrie 1936 de la Atena, unde s-a impus perspectiva de revigorare a Ortodoxiei prin vocea preotului patrolog Georges V. Florovsky.  
  
Pentru că lucrarea aceasta se adresează teologilor şi oamenilor cu înclinaţii spre sensibilul istoric al teologiei, toţi trăitori în mediul ambiant al românismului, voi începe prezentarea de faţăprin cuvintele Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae rostite în momentul decernării titlului de doctor honoris causa al Universităţii din Bucureşti, lăsând pe cititor să facă legătura cu tema lucrării domnului Ciprian Iulian Toroczkai: „Este un eveniment de o importanţă excepţională pentru viaţa mea: actul prezent prin care Universitatea din Bucureşti îmi acordă titlul de doctor honoris causa. Dar ceea ce mă bucură mai mult este că prin acest eveniment se manifestă pentru prima dată o atenţie spiritualităţii pe care o reprezint, în care conştiinţa este unită cu credinţa strămoşească a poporului român, pentru care poporul nostru a trebuit să depună grele şi continue eforturi şi să aducă nesfârşite jertfe, ajutat şi însufleţit neîncetat de Dumnezeu”. Aceste cuvinte realizează un sumar feedback a tot ceea ce s-a întâmplat de-a lungul secolului XX în România, dar nu numai: suferinţa practică – generată de forţa comunismului sau a iluminismului de tip raţionalist şi materialist – a dat naştere fericirii constructive sau edificatoare a creştinismului ortodox în special. Dar aceasta nu înseamnă că este o regulă ca suferinţa să genereze fericire în sens de revigorare, ci doar faptul că în istorie s-a întâmplat de foarte multe ori ca suferinţa să genereze o altă formă devenirii. Atunci când eşti mulţumit cu ceea ce ai ajuns să fii ca individ şi nu ca persoană în comunitate, colectivitatea aceea te va izola şi tu ca individ te vezi cuprins de un complex de frustrări, căci îţi dai seama că ceea ce te promovează nu este individualizarea, ci comuniunea. Aici, este logic, nu mai poţi„petrece”/„deveni”, decât dacă suferinţa – fie externă şi/sau internă ori obiectivă şi/sau subiectivă – te revigorează din amorţeală. Aşa se explică motivul pentru care a apărut Mişcarea neopatristică ortodoxă contemporană (p. 29-83). Poate că de aici se simte şi nevoia ca Ortodoxia să devină o voce şi în mişcarea ecumenică, pentru a nu cădea în autoizolare. 
  
Contextualizarea politică şi religioasă (p. 29-83), care are menirea de a ne introduce în atmosfera plină de forţă creatoare a teologiei secolului neopatristic este extraordinar sintetizată de autor. Valoarea concentrării evenimentelor din viaţa Ortodoxiei de secol XX– Scurtă contextualizare (p. 29) – se vede din aceea că cititorul îşi poate trasa o imagine de ansamblu a evenimentelor ce au dat un nou entuziasm nu teologiei pentru teologie, ci teologiei ca modus vivendi pentru omul îngrozit de crize: politice, financiare şi chiar religioase – omul acestui secol în care apare această mişcare de revigorare a Ortodoxiei, mişcare ce a apărut în secolul trecut şi se menţine până azi, şi care se vede în faţa unui creştinism în căutare de auto-definire, căutare de multe ori zbuciumată de mici revolte inter-religioase de gen: excomunicări, inadvertenţe, ne-conformism etc., uneori politicul axat pe orientări diferite de preocupările ecleziale fructificând aceste scăpări teologice. Dar frumuseţea, aşa cum s-a sugerat mai sus, nu este automutilare spirituală, căci nu orice suferinţă este mântuitoare. Unele suferinţe se cer poate chiar evitate şi nu înfruntate, pentru că doar suferinţa pentru Iisus Hristos, şi nu pentru orgoliul propriu, merită să fie înfruntată. Deci, frumuseţea se vede din descompunerea, divizarea, reunirea şi apoi generalizarea rezultată din suferinţa înfruntată pentru Iisus Hristos de marile personalităţi ale Ortodoxiei autentice, Iisus Hristos biruind în acestea suferinţa din încercările secolului trecut. Luate sistematic şi rezumativ, exact cum se cere unei cercetări serioase pentru introducerea cititorului în contextul epocii, domnul Ciprian Toroczkai ne arată încă din introducere scopul lucrării: „sperăm ca prin demersul nostru să surprindem unitatea în diversitate specifică Ortodoxiei, să evidenţiem bogatele perspective şi posibilităţi pe care le-a deschis programul neo-patristic în teologia ortodoxă contemporană şi viitoare şi, nu în ultimul rând, să oferim cititorului român interesat de teologie posibilitatea de a cunoaşte mai îndeaproape gândirea unuia dintre teologii ortodocşi cei mai reprezentativi ai secolului XX” (p. 27).  
  
Mai întâi, autorul ne arată că astfel de demersuri înnoitoare în sens de avansare în cunoaşterea teologică şi nu de improvizaţie cu iz de alterare au mai avut loc şi în secolul XIV prin promotorii isihasmului şi iluminismului creştin – Sfinţii Grigorie Sinaitul, Grigorie Palama, Nicolae Cabasila şi Simeon al Tesalonicului –, iar apoi în secolul XVIII prin neoisihasm datorită publicării Filocaliei la Veneţia în anul 1782 de către Sfântul Nicodim Aghioritul, precum şi activităţii Sfântului Paisie Velicikovski în Moldova şi Rusia (p. 29-30). Interesant este că autorul ne dă şi influenţe romano-catolice, căci revigorarea teologiei s-a petrecut şi la ei în perioada dintre cel de-al Doilea Război Mondial şi Conciliul II Vatican, deci între anii 1944 şi 1965, prin Henri de Lubac, mentor al lui Danielou, Congar, Balthasar sau Ratzinger, Odo Casel şi alţii (p. 30-31).  
  
În continuarea acestui subcapitol autorul ne prezintă pe scurt activitatea şi argumentele părintelui Florovsky de la Congresul amintit mai sus, precum şi contextul în care părintele justifică degradarea Ortodoxiei prin influenţele heterodoxe la început de tip romano-catolic, iar apoi de nuanţă protestantă, dar şi soluţia: necesitatea„reîntoarcerii” la Părinţi în sens de continuare a dezvoltării spiritului patristic. Originea problemei este foarte bine trasată de autor: „criza culturii bizantine în sufletul rus”, problema cu a treia Romă, Sfânta Rusie, milenarismul de stat, Revoluţia franceză şi războaiele napoleoniene etc. (vezi p. 33-35). Apoi, autorul scoate în evidenţă extraordinar epoca şi influenţele, precum şi contextul politic, istoric, eclezial, dar şi schimbările care au dus la neopatristica florovskiană şi la diaspora rusă (p. 35-41).  
  
Mai departe, sunt analizaţi foarte interesant şi ceilalţi „colegi de idei”,precum: Vladimir Lossky – scurte date biobibliografice, programul său, prezentarea dimensiunii universale a Ortodoxiei, dar şi câteva amănunte picante din viaţa acestuia (p. 41-48). Succesiv urmează disputa direcţiei neopatristice ruse cu cea liberală a filosofiei religioase ruse din exil (p. 47-50) printr-o descriere succintă, după care autorul ne familiarizează şi cu încordările teologice greceşti (p. 50-63). Pr. Ioan I. Ică jr.[8]va spune că această situaţie de opoziţie dintre neopatristică şi filosofia religioasă va ajunge desincronizat şi în Grecia: eliberarea de sub „noaptea turcocraţiei” în anii 1821-1829 va duce la o orientare mai mult occidentală decât patristic-răsăriteană,urmările resimţindu-se în ruperea legăturilor dintre Biserica Greciei şi Patriarhia Ecumenică de Constantinopol, desfiinţarea a 425 de mănăstiri, înfiinţarea multor asociaţii pietist-protestante, dintre care mai importante sunt:„Zoi” (Viaţă), în 1907, „Sotir”(Mântuire), în 1959, şi „Stavros” (Cruce), în anul 1966, şi a Facultăţii de Teologie din Atena (1837) – fără controlul Bisericii şi cu dascălişcoliţi în Occident. Rezultatul: Dogmaticile celor mai de seamă profesori ai ei, Christos Andrutsos (1869-1935) şi Panayotis Trembelas (1886-1976) (p. 52-53). Muntele Athos s-a distanţat providenţial de această imagine funestă prin câţiva monahi neo-palamiţi şi neo-isihaşti: Teoclit Dionisianul ş.a. şi câţiva teologi greci ce studiază în SUA sub îndrumarea lui G. Florovsky: Ioannis Romanidis şi Ioannis Zizioulas[9] (p. 55). Această revigorare este întărită şi de apariţia Facultăţii de Teologie din Tesalonic, sub jurisdicţia Constantinopolului şi în apropierea Athosului, darşi printr-o revigorare neopatristică spectaculoasă în chiar frăţia „Zoi” prin Arhim. Ilia Mastroyanopoulos şi alţii, cum ar fi: Kallistos Ware, Oliver Clement, Christos Yannaras –„Berdiaev”-ul grec – Ioannis Zizioulas, Arhim. Vassilios Gondakis (p. 55-57), dar mai ales Panayotis Nellas –„Losky”-ul grec –, despre care autorul trasează şi scurte referiri biobibliografice (p. 57-59). Interesante sunt şi datele problemei în ceea ce priveşte adepţii contra curentului neopatristic reprezentat de celebrii Panayotis Trembelas – un „paleozoist” – şi Christos Yannaras – un „neozoist” – cărora s-a opus Arhim. Teoclit Dionisiatul (p. 59-63). 
  
La mişcarea de revigorare ortodoxă participă şi Biserica Ortodoxă Sârbă prin Părintele Iustin Popovici (1894-1979), canonizat în anul 2003. Şi aici avem parte de o biobibliografie sumară, dar precisă (p. 63-69), cu notiţe despre faptul că numele sfântului de botez era Blagoe[10], căci s-a născut şi a murit exact de marele praznic al Bunei Vestiri – providenţă şi/sau minune – că provenea dintr-o familie pioasă, că era un elev eminent, că va începe de la vârsta de 14 ani să citească zilnic şi să mediteze asupra a trei capitole din Noul Testament, după ce se înrolează în armată la 20 de ani trece prin experienţa luptelor grele dintre anii 1914-1915, după care va intra în monahism pe 1 ianuarie 1916 sub purtarea de grijă a Sfântului Iustin Martirul şi Filosoful, al cărui nume îl va purta. Va obţine burse la Petrograd şi Oxford, va susţine teza de licenţă cu titlul Problema persoanei şi cunoaşterii după Sf. Macarie Egipteanul la Atena în anul 1926, va desfăşura o prodigioasă activitate didactică şi va fi cel care va redescoperi şi revalorifica Sfinţii Părinţi prin Filocalie (1932 şi 1935), va scrie 12 volume din Vieţile Sfinţilor, va scrie o Dogmatică – pe baza căreia va fi titularizat la Facultatea de Teologie din Belgrad, apoi va interpreta unele texte ioaneice, toată această activitate în limba sârbă pentru poporul sârb. Opera sa va însuma peste 40 de cărţi. Va suferi închisoare pentru adversitatea faţă de Tito, urmărire din partea autorităţilor etc., dar va avea numeroşi discipoli în America şi Europa, unii dintre ei devenind ierarhi. Autorul menţionează în lucrarea sa că „imediat după trecerea sa la Domnul numele îi este înconjurat de aura unei autentice sfinţenii, mormântul devenindu-i loc de pelerinaj, făcându-i-se icoane şi compunându-i-se condace şi tropare la Sfântul Munte Athos”(p. 68). 
  
Ca imaginea de ansamblu istoric să fie originală şi pe drept patriotică, în sensul că avem cu ce să defilăm pe pavelele modernist europene, domnul Ciprian Toroczkai nu consideră că e de prisos să reitereze pentru cititorul român biobibliografia Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae, a cărui imagine vine parcă să ne demonstreze şi nouă identitatea noastră redeşteptată prin patristică şi viaţă conform autenticului/ortodoxului (p. 69-81). Spicuind doar, observăm că este citat Oliver Clement care spune despre Dumitru Stăniloae că este „cel mai important teolog ortodox contemporan”, iar M. Heidegger va spune că este „al doilea gânditor creştin al secolului nostru”, sau, de ce nu, „patriarhul teologiei româneşti” şi „părintele Filocaliei româneşti”[11]ori „vocea modernă a Părinţilor”, toate acestea dincolo de amănuntele pilduitoare din viaţa sa şi a celor trei deja arhicunoscute lucrări de sinteză ortodoxă de teologie dogmatică, spiritualitate şi liturgică[12]. 
  
Este interesant de scos în evidenţă şi concluzia autorului la această parte introductivă care întoarce practic prezentarea de faţă la începutul ei – credincios trecutului, responsabil prezentului: „este mişcarea neopatristică ortodoxă deja un capitol încheiat în teologia ortodoxă? Răspunsul este evident negativ. Teologii asupra cărora ne-am oprit înainte au deschis o cale care nu s-a încheiat încă” (p. 81). 
  
Partea I a lucrării se rezumă la schiţa biobibliografică a Părintelui Georges Florovsky, împărţită în Viaţa (p. 84-106) şi Opera sa (p. 106-112). Ceea ce este interesant aici este faptul că sunt multe locuri în care Părintele Florovsky şi-a desfăşurat activitatea, de multe ori înmulţindu-se datorită vremii: se naşte în Rusia (1893), studiază în Odessa şi apoi Moscova (1877). Datorită regimului sovietic ajunge la Sofia şi Praga (1920), stabilirea la Paris şi implicarea în Consiliul Ecumenic al Bisericilor (1926-1948) şi emigrarea în America printr-o activitate pedagogică la diverse universităţi de aici (1948-1979). Ultimii ani, din 1964 şi până la 11 august 1979, G. Florovsky se află la Harvard şi Princeton cu prodigioase preocupări editoriale. Este şi decorat cu mai multe titluri de recunoaştere mondială a activităţii sale didactice şi ecumenice (p. 105). Opera sa numără 14 volume şi un ultim volum ca index al întregii ediţii, apendice, note bibliografice şi miscellanea. Această operă fost tradusă în diverse limbi, unele apărând şi în limba română. Există şi numeroase studii care scot în evidenţă preocupările părintelui Florovsky. „Plecând, în general, de la o bază scripturistică şi/sau patristică, el îşi dezvoltă ideile într-un stil creator, încercând sădegaje sensurile şi implicaţiile acesteia în teologia contemporană, uneori şi să sugereze posibilele căi ce se deschid şi care trebuie urmate în continuare” (p. 109). Autorul ne pune la dispoziţie şi opera lui G. Florovsky în limba română, aşa că orice cititor român, care nu este familiarizat cu limbile în care patrologul rus şi-a scris vasta sa operă, are şansa să consulte mai multe traduceri în limba română (p. 110-113). 
  
Partea a II-a a lucrării se referă la Creaţie şi mântuire (p. 115-161) şi este structurată pe patru capitole. Primul se referă la Cadrele creaţiei. O antropologie teologică (p. 115-129), unde se prezintă faptul că doctrina despre creaţie la părintele G. Florovsky se sprijină pe gândirea Sfântului Atanasie cel Mare şi este centrată pe trei aspecte: contingenţa tuturor creaturilor, libertatea lui Dumnezeu şi transcendenţa Lui faţă de creaţie, precum şi distanţa ontologică absolută dintre Creator şi creatură (inclusiv cea de natură spirituală): „...îndumnezeirea nu anulează prăpastia imuabilă dintre natura creată şi natura necreată: orice transsubstanţiere a creaturii este exclusă. Calea înfierii , participarea (metousia) la viaţa şi darurile divine, îi fac pe oameni asemănători , conformi chipului dumnezeiesc sau prototipului lor, ca unii unşi şi pecetluiţi de către Duhul ” (p. 128). Al doilea capitol, Cadrele căderii şi problema răului (p. 130-137), arată că scopul creaţiei este libertatea lui Dumnezeu de a Se auto-limita, pentru a demonstra că bunătatea Lui este nu este mărginită nici măcar de aceasta, de creaţie. Omul aflat „mereu în stare de revoltă” abuzează de bunătatea lui Dumnezeu, iar cel care abuzează de bunătatea lui Dumnezeu nu pentru sine, ci pentru a „face schimb de daruri/dragoste” cu Dumnezeu demonstrează prin influenţa vieţii lui de bunătate iubirea infinită a lui Dumnezeu. Aceştia din urmă sunt sfinţii/modelele, iar cei dintâi cetăţenii. Căci în memoria posterităţii un sfânt rămâne veşnic un om de referinţă, iar un om egoist ca un cetăţean oarecare. Problema răului, una dintre cele mai dificile socoteli teologice, căci este un „pericol ontologic”, G. Florovsky o aşază dincolo de filosofic în scripturistic, anume în opoziţia faţă de Dumnezeu. Avea dreptate Origen că răul este un plictis din prea plinul de bunătate cu care Dumnezeu a vrut să umple lumea. Şi în Rusia, România, Grecia, Serbia etc., ba mai nou SUA, atunci când situaţia economică, politică sau mai ales religioasă era pe un nivel destul de ridicat, s-au găsit unii care să rupă armonia şi să demonstreze că mândria din prea plinul binelui este „necesară”.Urmarea s-a văzut în vistierul diasporei ruse, în pietismul post-decembrist, etc. Dar ceva mai interesant este anunţat încă din titlul capitolului al treilea din această parte secundă, Cur Deus Homo? Scopul Întrupării (p. 138-151). Pentru a stârni interesul cititorului notez doar atât: părintele G. Florovsky încearcă o sinteză între Bulgakov, scolasticul Reupert de Deutz şi Honorius de Autun, apoi Toma d`Aquino, Bonaventura, franciscani ca Dionysius Carthusianus, Gabriel Biel, episcopul anglican Wescott ş.a. Rezumativ, Florovsky afirmă că Taina Întrupării nu e un„miracol metafizic”, ci este o „afirmare existenţială” ce ţine de Biserică şi este exprimată prin dogmele Bisericii. Întruparea este plinătatea Revelaţiei şi Evanghelia este o „historia sancta”. Moartea pe Cruce este o manifestare absolută a lui Dumnezeu, Pogorârea la iad fiind revelarea adevăratei naturi a Domnului nostru Iisus Hristos, Florosky făcând trimiterea la Cina cea de Taină – Moartea pe Cruce este o Taină –, în viziunea sa totul fiind ceva liturgic sacramental. Ca şi sfinţii părinţi capadocieni, sintetizatori ai Ortodoxiei din secolul IV şi pentru G. Florovsky a te raporta la Dumnezeu înseamnă antropoteosificare liturgică: omul în rugăciune liturgic-comunitară se află în faza primă de urcuş spre Dumnezeu[13]. La Florovsky se resimte cel mai bine acest duh liturgic: „...acest dublu aspect al morţii lui Iisus Hristos prin aceea că pogorârea la iad deschide o potentia resurrectionis. Moartea Sa, deşi pe deplin reală, conţinea o dynamis a învierii , sufletul Lui nu a încetat niciodată să fie puterea vitală a trupului” (p. 148-149). Capitolul patru, Răscumpărare şi îndumnezeire (p. 152-161), reiterează conlucrarea omului cu Dumnezeu: împreună-lucrarea, iniţiativa lui Dumnezeu, efortul omului, dinamismul spiritualităţii şi dimensiunea ascetico-mistică a lui Iisus Hristos, rădăcinile fiind Sf. Atanasie cel Mare şi „moştenirea teologică” a Sf. Grigorie Palama. 
  
Partea a III-aa lucrării domnului Dr. Ciprian Toroczkai (p. 162-271), Natura Bisericii, reprezintă colosul lucrării Domniei Sale (99 pagini), dar mai ales punctul central al gândirii florovschiene. Această secţiune este împărţită în opt capitole. Unitatea acestora stă în definirea ortodoxă a ecleziologiei. Capitolul I scoate în evidenţă Taina Cincizecimii plecând de la realitatea Întrupării prin rolul Duhului întru întemeierea şi consacrarea Bisericii, dar mai ales succesiune harică a Duhului – Cincizecime continuă. Succesiunea apostolică, stând la baza atributelor esenţiale ale Bisericii, o fundamentează pe aceasta. Importantă este viziunea teologului rus asupra episcopatului, căci acesta este izvorul tuturor tainelor Bisericii, dar şi acest izvor este real în sobornicitatea concretă a poporului/turmei episcopale: „episcopul trebuie să rămână în Biserică şi Biserica în episcop”. În Biserica – ekklesia şi Noul Legământ, capitolul II (p. 167-177), părintele rus accentuează cuvântul ekklesia (adunare), traducerea grecească a cuvântului ebraic qahal, pe sensul dublu de caracter social al existenţei creştine şi continuitate organică a Bisericii adevărate. Prin conştiinţa primilor creştini că sunt adevăratul Israel de continuitate unică şi autentică a Vechiului Legământ s-a făcut accesibilă şi grecilor, prin traducerile chiar reuşite, dar şi tuturor neamurilor pământului universalitatea mântuirii. Deşi se resimte un duh occidental în gândirea florovskiană – administrarea corectă a Tainelor aparţine fiinţei Bisericii, pe când ortodox înseamnă că administrarea ţine şi de evlavia primitorului –, Tainele sunt mijloace de transmitere a harului prin preot şi credinţa lucrătoare a credinciosului. În al treilea capitol al acestei părţi, Biserica– Trupul viu al lui Hristos (p. 178-186), se evidenţiază încorporarea creştinilor în Iisus Hristos prin Întruparea şi Jertfa Sa răscumpărătoare. Expresia şi înţelegerea paulină a sintezei „Trup” este mai mult decât o metaforă, este „un rezumat al credinţei şi experienţei”. „Trup sacramental” este „intercomuniunea dintre Iisus Hristos şi membrii Trupului Său, Biserica” – pe scurt: „a fi în Biserică înseamnă a fi în Iisus Hristos” (koinonia). Este necesar a se face aceste precizări pentru a se evita personalismul şi personificarea de tip umanist. Dimensiunea hristologică a Bisericii trebuie completată neapărat de dimensiunea sa pnevmatologică. Capitolul IV, Mariologia ca theotokologie şi eclesiologia (p. 187-198), trece dincolo de exagerările mariologice dogmatizate din anii 1854 şi 1950 de romano-catolici, prin „Theotokos” (Născătoare de Dumnezeu) şi „Stăpâna noastră”, Maica Domnului, şi Pururea Fecioara, în duhul Sinoadelor I, II şi V Ecumenic. Sunt foarte interesante şi cuceritoare speculaţiile florovskiene surprinse de domnul Ciprian Toroczkai, mai ales în ceea ce priveşte relaţia mamă-copil şi participarea Sfintei Fecioare Maria la opera de mântuire. Mai departe, în capitolul Val celei de-a treia părţi, intitulat Sobornicitatea Bisericii (p. 199-212), se leagă de termenul sobornicitate/catholicitate. Lui Florovsky nu i-a prea plăcut găselniţa slavofilă sobornost. Catholicitatea[14]Bisericii trimite şi la prelungirea dimensiunii hristologice a ei, în sensul că principiul unic şi dinamic al ei este şi gabe (lb. germană „dar”), dar mai ales aufgabe (lb. germană „misiune”). Sunt interesante şi exagerările din neînţelegerea etimologiei termenului de „catholic”,mai ales cele de tip augustinian. Este interesantă şi următoarea afirmaţie: „realitatea unităţii soborniceştişi experimentarea ei în slujirea sacramentală a Bisericii îl face aşadar pe Florovsky să vorbească despre o eshatologie anticipată , despre o eshatologie realizată ;chiar dacă eshatologia nu a fost în fapt încă realizată , Biserica se află într-un regim provizoriu, înţeles în sensul unei anticipări” (p. 207). Mai este, de asemenea, interesantă şi partea despre Transfigurarea personalităţii (p. 208-212), prin acel altar sfânt care este „trupul viu al credincioşilor”. În capitolul VI, este prezentată partea despre Sfintele Taine (p. 213-229). Discuţia începe de la partea cea mai esenţială: numărul Tainelor. Modul de prezentare este unul ortodox, deşi se referă doar la Tainele de iniţiere, fundamentat pe gândirea Sfinţilor Ioan Damaschin şi Nicolae Cabasila. Botezul şi Euharistia sunt emblematice în expunerea domnului Ciprian Toroczkai, ambele Taine rezumându-se, în cele din urmă, la modul liturgic de înţelegere, în sensul că ele trec de la viaţa Mântuitorului, prin Cruce - Înviere, la viaţa neofitului, pentru a-l duce pe creştin în Împărăţia lui Dumnezeu. Capitolul VII tratează despre Instituţia episcopatului şi poporul lui Dumnezeu. Sinodul(p. 230-245). Pentru Florovsky, Biserica nu este doar „depozitarea adevărului”, deşi nu este exclusă această afirmare, ci şi evlavia poporului. Degeaba Biserica defineşte adevăruri de credinţă dacă poporul nu-şi aduce ascultarea şi împlinirea. Este ca şi agricultorul care strânge în hambare rodul muncii lui, dar nu se atinge niciodată de roade. Ce câştigă Biserica dacă adună în vistierul dogmatic dogme de mare rafinament teologic, dacă credincioşii nu le respectă?Sau ce înseamnă pentru poporului lui Dumnezeu secretele dogmatice, căci ele devin la urma urmei dogmele încifrate în cuvinte şi nu în fapte, dacă pentru el dogma nu reprezintă nimic sau şi mai rău dacă nu are habar de ea? Problema Sinodului este apoi amplu prezentată de autor prin prisma viziunii teologului rus. Ultimul capitol al acestei părţi (p. 246-271), Scriptură,Biserică, Tradiţie, pe lângă faptul că este echivalent cu titulatura primă a volumului Opere complete, reprezintă şi ceea ce se numeşte „conştiinţa Bisericii”,adică ceea ce se poate numi a fi o întrepătrundere asemeni Sfintei Treimi, din care rezultă mai ales acea vita Ecclesia, fiind o temă destul de amplă în teologia părintelui Florovsky, dezbătută de el ecumenic şi inter-ortodox. În această lucrare dispunem de o prezentare ce ne face să înţelegem intimitatea dintre Scriptură, Biserică şi Tradiţie, aşa cum a perceput-o părintele Florovsky, chiar dacă uneorişi acesta din urmă se rezumă doar la a cita pe înaintaşi sau pe Sfinţii Părinţi. 
  
Partea a IV-a a lucrării se ocupă de Rolul Bisericii (p. 272-309), un rol activ prin două puncte esenţiale şi parcă mai actuale ca niciodată: 1. Misiunea socială a Bisericii (p.272-292) şi 2. Ecleziologie şi ecumenism (p. 293-309). O Biserică ce nu ar fi vie în adevăratul sens al cuvântului, practic, ar fi o Biserică uimitoare, splendidă, pe care toţi o laudă, dar pe care puţini o respectă şi o frecventează. Practicabilitatea Bisericii se vede din experienţele personal-subiective ale tuturor. Cu cât mai mult o maşină este lăudată de un grup tot mai numeros de folositori ai acelui model, cu atât interesul pentru acea marcă creşte în rândul oamenilor. Dacă s-ar fabrica un model doar pentru a fi admirat, interesul este aproape nul. Aşa este şi cu ceea ce G. Florovsky vrea să arate prin Rolul Bisericii. De Biserică se pot folosi toţi. El a arătat aceasta şi practic, prin implicaţiile sale ecumenice şi social-culturale. 
  
Partea a V-aesteo comparaţie între ecleziologiile celor prezentaţi biobibliografic la început: Vladimir Lossky (p. 310-324), Panayotis Nellas(p. 325-339), Iustin Popovici (p. 340-357) şi Dumitru Stăniloae (p. 358-383). Pe lângă multe altele, Vladimir Lossky este tributar celor două aspecte ale Bisericii, cel hristologic – care priveşte mântuirea naturii în întregimea ei– şi cel pnevmatologic – care priveşte mântuirea persoanei umane –, astfel că Biserica este „chip”al Trinităţii, intimitatea lui unu la multiplu prin armonie şi nu universalitate. Lucrarea hristologică este baza obiectivă a harului Duhului Sfânt. Ce este frumos la Vladimir Lossky este surprinderea fină a speculaţiei de genul: dacă omul este micro-cosmos, atunci Biserica este macro-anthropos. Şi multe altele... La Panayotis Nellas, ecleziologia, ca şi toată teologia, se scrie prin experienţă personală. El va şi face o călătorie la Muntele Athos după terminarea studiilor. De aici şi îndemnurile sale: conlucrarea cu harul divin, apropierea de Dumnezeu, contemplaţie, nepătimire... Punctul central la el este Fc 1, 26, omul este„chipul lui Dumnezeu”, şi Fc 3, 21,„hainele de piele”. Primul trimite la theosis, iar al doilea la patimi. Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu nu este doar răscumpărare, ci este şi împlinire a creaţiei. Deci, dacă omul/Adam nu ar fi căzut, cu siguranţă că omul avea nevoie de intervenţie divină pentru a-şi desăvârşi chipul primit prin creaţie. Teologia sacramentală, bazată pe citate din Sfinţii Părinţi, vede în Taine încorporarea în Hristos până la îndumnezeire... În lucrarea Omul – animal îndumnezeit schiţează multe în ceea ce priveşte relaţia Biserică-lume... Biserica şi relaţiile ei dintre oameni şi Dumnezeu vindecă hainele de piele sau simţurile îndreptate spre trupesc sau material prin spiritualizarea lor. La Sfântul Iustin Popovici, izvoarele sunt patristice, de unde va scoate esenţialul: „toată taina credinţei creştine se află în Biserică; toată taina Bisericii este Dumnezeu-Omul; toată taina Dumnezeu-Omului stă în faptul că Dumnezeu S-a făcut trup şi a sălăşluit în trup toată plinătatea Dumnezeirii Lui, toate vredniciile Sale Dumnezeieşti, toate Tainele lui Dumnezeu”[15]. Alături de Sfântul Iustin Popovici în sintetizarea scrierilor Sfinţilor Părinţi, sintetizare dorită de părintele G. Florovsky, stă Părintele Dumitru Stăniloae, care preferă pentru definirea Bisericii expresia „Trupul mistic al lui Hristos în Duhul Sfânt”. Dimensiunea ecleziologică primită de cosmologie demonstrează că lumea nu este o„umbră”, o iluzie, ci are un „loc” ontologic, îşi are propria consistenţă. Apoi acea teologie a grijii: responsabilitate şi coresponsabilitate faţă de natură, de semeni şi necondiţionat faţă de Dumnezeu. Rolul nostru este şi acela de a face simţită prezenţa lui Dumnezeu în lume. Aici se găseşte şi natura şi semenii şi chiar şi Dumnezeu. Deci, Biserica este unul pentru multiplu. Toate se unesc eclezial pentru a-şi dovedi existenţa separată, sau în comuniune individualitatea este şi mai clară. Atunci când un individ pune umărul pentru folosul comunităţii lui, el iese în evidenţă prin toată splendoarea lui, prin însuşi efortul lui. Pasivitatea este individualism şi atât, însă activitatea/interesul individului este individualism în comuniune.  
  
Rezumativ, lucrarea este prezentată interesant în Prefaţă de către Părintele Arhid. Prof. Univ. Dr. Ioan I. Ică jr. şi de însuşi autor în partea a V-a, în Evaluarea finală. Sunt practic introduceri şi concluzii în acelaşi timp la opera părintelui G. Florovsky, patrolog providenţial pentru teologia ortodoxă de secol XIX, XX şi chiar XXI. 
  
În concluzie, această lucrare merită citită datorită actualităţii ei, dar şi pentru că ea reprezintă un veritabil pionierat în cercetarea teologică, dar şi datorită interesantelor referiri istorice, culturale şi mai ales ecleziale. Este răspunsul teologilor ruşi la riposta vremii tulburi în care ei şi-au desfăşurat activitatea. Mai bine zis, impulsivitatea ateistă a născut teologi de seamă şi teologie redutabilă. Iată că şi crizele îşi găsesc alinarea lor... 
  
Referinţe bibliografice: 
  
[1] The Byzantine Ascetic and Spiritual Fathers, volume X in The Collected Works of Georges Florovsky, Belmont, MA, 1987, 251 p. 
  
[2] Vezi de ex. chiar primul capitol, „Idealul ascetic şi Noul Testament (Reflecţii asupra Criticii Teologiei Reformei)”, disponibil şi în limba română în George Florovsky, Biserica, Scriptura, Tradiţia – Trupul viu al lui Hristos, traducere Florin Carageaşi Gabriel Mândrilă, Ed. Platytera, Bucureşti, 2005, p. 68-118. 
  
[3] Detalii într-un alt studiu florovskian, „Antinomii ale Istoriei Creştine: Imperiul şi Pustia”, Ibidem, p. 339-374. 
  
[4] Această sintagmă se poate regăsi în articolul semnat de părintele profesor Mircea Păcurariu, „Andrei Şaguna-părintele Ardealului”, în Îndrumător Bisericesc pe anul de la Hristos 2008, an 156, Ed. Andreiana, Sibiu, 2008, p. 213. 
  
[5]Articolul respectiv îl regăsim şi într-o altă lucrare de maximă importanţă, Mircea Păcurariu (coordonator), Mitropolitul Andrei Şaguna creator de epocă în istoria Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania, Ed. Andreiana, Sibiu, 2008, p. 41-54. Remarcăm faptul că aici articolul este însoţit şi de o scurtă traducere în limba engleză, fapt benefic pentru un cercetător străin, interesat de trecutul bisericesc al vieţii ardelene. 
  
[6] Paul Brusanowski, Reforma constituţională din Biserica Ortodoxă a Transilvaniei între 1850-1925, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2007, 294 p., în RT, nr. 4/2008. 
  
[7] Şi acest articol îl regăsim în lucrarea, Mircea Păcurariu (coordonator), Mitropolitul Andrei Şaguna creator de epocă în istoria Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania, Ed. Andreiana, Sibiu, 2008, p. 359-367.  
  
[8] Ioan I. Ică jr., „Părintele Alexander, mistagogia şi teoria marii unificări în teologia ortodoxă”, în Ierom. A. Golitzin, Mistagogia, experienţa lui Dumnezeu în Ortodoxie, trad. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 1998, p. 1.  
  
[9] Ioan I. Icăjr., „Îndumnezeirea omului, Panayotis Nellas şi conflictul antropologilor”, în vol. Îndumnezeirea omului, Ed. Deisis, 2000. 
  
[10] Numele vine de la Blagovesnik, aşa cum se numeşte sărbătoarea Bunei Vestiri în limba sârbă. 
  
[11] Care ne sugerează în „Cuvânt înainte” la Filocalia,vol. I, că aceasta „ne învaţă să ne umplem sufletul cu substanţa densă a trăirii religioase precis îndrumate, cum este cea ortodoxă”, Sibiu, 1947, p. X-XI. 
  
[12] I. Ioan Ică jr.,„De ce Persoană şi Comuniune? – cuvânt prevenitor la un Festschrift întârziat”, în Prinos de cinstire Preotului Profesor Academician Dumitru Stăniloae, Ed. Arhiepiscopiei Sibiului, 1993, p. XXVI. 
  
[13] Vezi lucrarea Despre viaţa lui Moise a Sf. Grigorie de Nyssa, PSB, vol. 29, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1982, p. 21-110. 
  
[14] Vezi şi „Excurs terminologic: catholic , ortodox , ecumenic ”,în Ioan I. Ică jr., Canonul Apostolic al primelor secole, Ed. Deisis/Stavropoleos, Sibiu, 2008, p. 6. 
  
[15] Sf. Iustin Popovici, Biserica Ortodoxă şi Ecumenismul, trad. de Adrian Tănăsescu, Mănăstirea Sfinţii Arhangheli – Petru Vodă, 2002. 
  
Drd. Stelian Gomboş 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Recenzie - Ciprian Iulian Toroczkai, Tradiţia patristică în modernitate: ecleziologia Pr. Georges V. Florovsky (1893-1979) în contextul mişcării neopatristice contemporane, Editura Andreiana, Si / Stelian Gomboş : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 525, Anul II, 08 iunie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Stelian Gomboş : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stelian Gomboş
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!