Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Naratiune > Mobil |   



Rădăcini româneşti - Satul natal, copilăria, tradiţiile şi pământul patriei (Capitolul XXV)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

 

EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX - UN ALT FEL DE "PAŞOPTIŞTI"ROMÂNI ÎN FRANŢA, CANADA ŞI STATELE UNITE  

 

Autor Octavian Curpaş  

Editura "Anthem", Arizona, SUA  

octombrie 2011  

 

 

 

CAPITOLUL XXV  

 

Rădăcini româneşti - Satul natal, copilăria, tradiţiile şi pământul patriei  

 

În apropierea masivului Suru din Munţii Făgăraşului – desăvârşiţi străjuitori ai ţinuturilor transilvane –, unde stăpâneşte peste oameni verdele culmilor împădurite şi semeţia şteiurilor de stâncă scăldate de ape reci şi limpezi, la poalele munţilor Moaşa şi Tătaru, curge nestăvilită spre a se stinge în îmbrăţişarea dulce a Oltului, valea Sebeşului de Sus; localitatea purtând acelaşi nume, leagăn de legendă al bunilor şi străbunilor noştri, însufleţită după vrerea lui Dumnezeu de o comunitate neaoşă, românească, al cărui prototip este omul de omenie, a dăruit de-a lungul vremurilor multe generaţii care au rămas acasă sau au luat drumul pribegiei, răsfirându-se pe toate meridianele lumii. Dar niciodată, indiferent de sutele sau miile de mile depărtare la care vieţuiau, nu şi-au uitat locurile în care au fost plăsmuiţi. Când fac aceste afirmaţii le susţin cu putere prin exemple certe, cunoscând mulţi români care au ales calea străinătăţii, dar care nu şi-au renegat şi nu şi-au uitat vreodată obârşia.  

În toamna anului 1948, fiu al acestor locuri minunate, Dumitru Sinu a lăsat bocetul celor dragi să-şi asculte ecoul pe Valea Moaşei şi a trecut graniţele României, căutându-şi norocul printre străini. Astăzi stau de vorbă cu el, la cei optzeci şi cinci de ani ai săi şi mă fascinează cu povestea unei vieţi trăite intens, cu bune şi cu rele în acelaşi timp.  

Despre Sebeşul de Sus şi Mărginime  

Satulmeu, grădină dulce,/ Eu din tine nu m-aş duce, / De mirosul florilor, / De dragul mândruţelor, /De verdele brazilor / Şi de dragul fraţilor, / De roşu’ bujorilor, / De dragul surorilor, / De negrul molifţilor, / De dragul părinţilor - îmi recitase nea Mitică, cu mândria românului care nu a uitat de unde a plecat, ba mai mult n-a uitat niciun strop din spiritul celor între care s-a născut şi pe care l-a moştenit de la ei.  

Aşa a debutat întâlnirea noastră de această dată, când nea Mitică, purtând amprenta emoţiilor ce-i stăpâneau amintirile s-a dezlănţuit ca un torent, asemeni celor de pe Valea Sebeşului său drag în primăverile în care se topeau zăpezile la munte, în povestirea celor mai frumoase momente trăite în satul copilăriei. Apoi a urmat povestea...  

„Într-o zi frumoasă de toamnă a anului 1948 s-a produs o schimbare majoră în cursul vieţii mele, o schimbare care mi-a marcat profund existenţa: am plecat din satul meu spre o lume plină de mister... Îmi amintesc cu nostalgie acea toamnă frumoasă, cu toate splendorile ei: la trei ani după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, locuitorii ţinutului Sibiului şi-ai satului meu, se bucurau din plin de roadele ei...”  

Bucuria şi mândria de a povesti despre ţinuturile de obârşie, făceau ca ochii lui Dumitru Sinu să aibă o strălucire aparte. Venea dintr-un loc încărcat de istorie şi legendă; împrejurimile Sibiului au constituit de-a lungul veacurilor scena pe care s-au desfăşurat evenimente cu răsunet în istoria neamului.  

„Atestarea documentară a localităţii nu se cunoaşte cu exactitate, însă, o serie de documente despre Sebeşul de Sus, datând încă din timpul dominaţiei austro-ungare se află la Viena, Budapesta, Cluj şi Sibiu. Multe dintre acestea, tipărite la Sibiu, au fost culese şi publicate de către profesorul Florin Puşcariu în 1913 şi astăzi sunt păstrate la Muzeul Brukenthal din oraşul de pe Cibin”. În vocea amicului ce-mi stătea în faţă simţeam o undă de mândrie, pe bună dreptate justificată: aparţinea acestor plaiuri şi povestea cu drag şi dor de ele!  

În imediata vecinătate a Sebeşului de Sus se află localităţile Sebeşul de Jos, Racoviţă şi Avrig.  

„În Sebeşul de Jos, deşi nu era cu nimic mai presus decât satul meu, trăia o categorie de oameni cu un spirit al afacerilor mai dezvoltat, dornici de afirmare, cărora le plăcea să iasă mereu în evidenţă; erau mai cunoscuţi la Bucureşti şi în ţară decât sebeşenii mei care erau majoritatea plugari şi meşteşugari; cei care-au rămas acolo şi nu s-au împrăştiat în lume, erau legaţi de pământul lor şi-l lucrau cu toată dragostea” -, povesteşte nea Mitică răsfoind cu migală filele trecutului.  

La 3 kilometri de Sebeşul de Sus se află o altă localitate în care mai răsună şi astăzi vocile istoriei: Racoviţă – care a devenit cunoscută graţie înfiinţării graniţei militare transilvane de către împărăteasa imperiului austro ungar, Maria Terezia în 1765; încă din 1698, înainte de militarizarea completă a satului, Racoviţă, ca de altfel toate localităţile aparţinând Regimentului de Graniţă de la Orlat, s-a confruntat cu puternice conflicte interconfesionale datorate procesului de unire a Mitropoliei Ortodoxe de Alba Iulia cu Biserica Catolică. Racoviţenii au luptat vitejeşte pe timpul celor două conflagraţii mondiale făcând cinste din plin locurilor de baştină.  

Tot în apropierea Sebeşului de Sus, la o distanţă de câţiva kilometri se află, comuna de pe vremea copilăriei lui nea Mitică, respectiv oraşul de azi, legendarul Avrig. Şcoala Ardeleană a avut un reprezentant de seamă care a aparţinut acestor locuri – Gheorghe Lazăr, fiu al Avrigului, unde se găseşte înmormântat astăzi. Din locuri cu o istorie zbuciumată şi cu oameni bravi a plecat pe drumul pribegiei Dumitru Sinu!  

La Şelimbăr, de unde încă mai răzbat strigătele de luptă ale ostaşilor lui Mihai Viteazul din timpul bătăliei împotriva armatei conduse de Andrei Bathory, acesta a obţinut victoria bine meritată cu preţul sângelui vărsat de bravii săi ostaşi şi a reuşit să-l înlăture şi să scoată Transilvania din sistemul politic polon.  

Tălmaciu şi Bradu, două localităţi aparţinând aceloraşi ţinuturi erau recunoscute ca având un mare număr de saşi colonizaţi; nu toate satele din mărginime au fost populate cu saşi, în niciun caz cele din munţi sau de la poalele acestora.  

Omul sfinţeşte locul!  

Locurile de la poalele Moaşei n-ar fi fost însă atât de frumoase fară însufleţirea pe care le-o dădea o comunitate de oameni cinstiţi şi harnici şi care au învăţat de la străbunii lor că omenia, munca, respectul faţă de sine şi faţă de ceilalţi sunt caracteristicile ce stau la baza caracterului unui om adevărat. Şi Doamne, cât de adevăraţi erau sătenii lui nea Mitică! Ei i-au servit drept etalon în anii petrecuţi în mijlocul lor, dar şi când a plecat pe drumul străinătăţii.  

„De unde au venit oamenii satului nostru, nu se ştie, ceea ce însă se mai spune şi astăzi este că cei care s-au pripăşit pe aceste meleaguri pline de frumuseţi şi au băut apă din minunata valeBătrâna s-au îndrăgostit de locurile acestea binecuvâtate şi nu s-au mai putut dezlipi de ele niciodată, acolo au rămas!”  

Invazia tătarilor din anul 1241 a fost resimţită şi aici; au pârjolit tot ce le-a stat în cale; se spune că unii dintre ei, după cum povesteau batrânii, au căzut de pe cai” şi au rămas aici; aşa au primit aceste locuri numele de Plaiul Tătarului, care mai apoi s-a transmis de la o generaţie la alta.  

Cu ce puteau să se ocupe sătenii lui Dumitru Sinu mai bine la poalele munţilor decât cu agricultura şi creşterea animalelor?! Cultivau cu sudoarea frunţilor şi truda mâinilor pământul ce le dăruia cele necesare traiului; majoritatea erau plugari.  

Creşteau animale cu multă dragoste de ele şi meşteşugeau cu îndemânare: satul avea o varniţă, unde se făcea varul şi o fabrică de cărămidă şi ţigle, atât de necesare în construirea caselor, o presă pentru uleiul necesar alimentaţiei. Sătenii creşteau albine şi, fără îndoială, aveau toate cele necesare extragerii mierii, dar şi teascul pentru prelucrarea cerii; era şi moara de apă cu piuă, unde pe lângă obţinerea făinii din cereale sebeşenii lui nea Mitică duceau la spălat ţoalele şi cergile ţesute de mînile pricepute ale femeilor din sat. „Trei joagăre pentru tăiat buştenii aveam în sat, dar să nu uit, şi două cazane zdravene de ţuică!” - mi-a spus râzând nea Mitică.  

Apoi, după ce a stat o clipă să-şi le reamintească întocmai, a recitat versurile unui cântec popular de plugărie: Ară badea cu plugu’ / Câtu-i câmpu’ de-a lungu’ / Şi ară şi samănă / Şi din gură cuvântă: / Să te faci, grâule, faci / Ca iarba printre copaci, / Să stai bine la tăiat / Ca mândra la sărutat, / Să stai bine la cosit, / Ca mândruţa la iubit.  

„Îmi amintesc de un cosaş de la noi din sat, căruia i se zicea Dacul; când era vremea fânului, venea la noi câteva zile să ne cosească iarba, şi-n timp ce trăgea din greu la coasă cânta un cântec care suna cam aşa: Plânge valea cu suspine / Eu cu mândra n-o duc bine / I-auzi cum răsună valea / Şi mândruţa-mi ţine calea… Eu auzindu-l, l-am întrebat curios: păi cum merge mai departe? – căci aveam doar opt ani!”  

Daţi bună ziua la toţi”  

Dacă-şi aminteşte nea Mitică astăzi de cineva cu admiraţie şi recunoştinţă, acela este cu siguranţa nea Niculiţă, bunicul din partea tatălui.  

„Era un om deosebit bunicul Niculiţă – reia nostalgic nea Mitică. Era cumpătat, calm, cu suflet plin de bunătate şi mărinimie, evlavios, nu înjura nici măcar atunci când era cătrănit şi apăsat de necazuri. Apreciat pentru hărnicia şi omenia lui, nea Niculiţă, foarte priceput la zidărie, era un renumit constructor de case; saşii din Tălmaciu (că la Sebeşul de Sus nu era nici urmă de sas) îl tocmeau să le ridice casele şi-l respectau pentru priceperea, seriozitatea, omenia şi hărnicia lui. Cum saşii erau nişte firi reci şi aveau pretenţia ca românii să li se adreseze cu apelativul stăpâni, observând felul în care se poartă aceştia cu nea Niculiţă, un sătean a zis: «I-am auzit pe saşi dând bună ziua lui nea Niculiţă şi scoţându-şi pălăriile în faţa lui».  

Era invitat şi la nunţi la saşi, deşi nu invitau decât românii înstăriţi, căci nu oricine se putea apropia de ei. Bunicul Niculiţă ne-a învăţat: «Daţi bună ziua la toţi!» Noi întrebam miraţi: Şi la ţigani? iar el răspundea calm: «Şi la ţigani, că doar Dumnezeu i-a făcut şi pe ei»”.  

Nea Niculiţă cânta din frunză ca nimeni altul şi avea şi o voce foarte frumoasă. Codrii munţilor îl dăruiseră cu har, iar prin cântecul din frunză nu se despărţea nicicând de freamătul lor. Era invitat şi la nunţi, şi la cele săseşti, unde, îmbrăcat în straiul popular moştenit din străbuni atingea inimile mesenilor şi le modela după spiritul şi sufletul său minunat cu cântecele lui.  

Pe lângă faptul că era harnic, cinstit şi omenos, Nicolae Sinu, bunicul lui nea Mitică avea un suflet de aur: era generos, darnic cu toată lumea: îşi punea soţia să coacă-n cuptorul de pâine un soi de colăcei şi umplea câteva lăzi cu ei, dăruindu-i apoi copiilor săraci.  

Această virtute au moştenit-o şi feciorul, Ion Sinu, tatăl lui nea Mitică, dar şi nepotul lui nea Niculiţă, cu care astăzi mă desfăt în amintirile despre satul lui natal.  

„Mi-a rămas de la bunicul şi de la tatăl meu un bagaj enorm de învăţăminte despre viaţă, atitudine faţă de cei din jur, caracter... Când aveam oameni la lucru, tata îmi spunea: «Întotdeauna când îţi vine cineva la lucru, nu-l pune direct la treabă, ci întreabă-l prima dată dacă a mâncat» - a rostit nea Mitică plin de emoţia amintirilor despre acele fiinţe dragi lui ce l-au educat şi l-au format pentru viaţă – şi n-am uitat asta niciodată.”  

Nea Niculiţă avea sufletul parcă rupt din Rai şi de multe ori, ce visa se împlinea; aşa s-a întâmplat şi într-o zi frumoasă de toamnă, când veneau vitele de la păşune şi unul dintre boii lui lipsea, probabil se rătăcise de cireadă. Cătrănit nevoie mare, a fost bietul om, şi în zadar l-a căutat, boul n-a fost de găsit. În noaptea de Sfântul Nicolae, în acelaşi an a visat că boul lui s-a întors acasă. S-a trezit şi a ieşit afară în toiul nopţii şi nu mică i-a fost mirarea când a zărit la poartă, cuminte, aşteptând parcă să-i deschidă cineva, tocmai animalul pierdut în toamnă. Nicolae Sinu murit în 1941, într-o zi când deschidea poarta ca să iasă cu carul cu boi, probabil făcuse infarct...  

„Dormi Lazăre, dormi...”  

Pe măsura ce se adâncea în povestire, vedeam cum ochii lui nea Mitică dobândesc o strălucire aparte, îşi aducea aminte de atâtea lucruri şi întămplări încât nu prididea să mi le facă cunoscute după cum îi veneau în minte:  

„În sat la noi era o femeie pe care o chema Tiuca, iar pe soţul ei - Lazăr, o familie cu stare materială mai bună decât majoritatea celorlalţi; Dumnezeu le dăduse doar un singur copil, o fată. Era mândră Tiuca de fata ei şi-o voia măritată după un băiat înstărit.  

După cum am mai spus, în satul nostru erau mai mulţi plugari decât bogătani, erau harnici şi îşi munceau pământul cu drag, trăiau cu dragostea de locuri şi de oameni, se ajutau şi se respectau între ei, chiar dacă nu erau neamuri. Spiritul lor, credinţa îi unea pe cei mai mulţi ca într-o familie, cu mici excepţii, binenţeles. Lumea satului era una curată, departe de ură şi ranchiună, aşa cum am auzit că se întâmplă în ziua de azi.  

Tiuca tare era frământată de gânduri şi spunea seară de seară soţului său, cu o undă vizibilă de reproş în glas: Dormi Lazăre, dormi, că pentru fata noastră în tot satul nu-s decât doi baieţi!, ca şi cum lui nu-i păsa de viitorul copilei; dar fata nu s-a măritat în sat, era frumoasă tare şi alesul inimii ei a fost din altă localitate, aşa că visul Tiucăi nu s-a împlinit.”  

Îşi amintise Dumitru Sinu de o altă familie, care locuia ceva mai jos de casa Tiucăi; tot Lazăr se numea capul familiei, (era finul lui ) şi avea zece copii: patru băieţi şi şase fete. Dar acest om nu-şi făcea probleme de genul celor ce-o frământau pe Tiuca. Finul Lazăr mergea de multe ori la familia lui nea Mitică şi povestea despre copiii săi; îşi arăta mâinile batătorite de muncă, dar încă puternice şi cu înţelepciunea ţăranului neaoş din părţile acelea spunea, arătând spre fiecare deget: Uite, ori că mă tai la ăsta, ori la ăsta, ori la celalate degete, tot la fel mă doare. Aşa e şi cu cei zece copii ai mei. Îmi pasă de toţi la fel, toţi sunt ai mei” - şi Doamne, mândru mai era de ei şi nu-şi dorea averi, căci cea mai mare avere a sa erau copilaşii, nu-şi făcea griji pentru ei, ştia că fiecare îşi va găsi drumul potrivit în viaţă.  

Înţelepciunea unui copil:„acum nu mă duc, că am prins deja cum se face rântaşul”  

La fel ca şi părinţii lor şi copiii ţinuturilor lui nea Mitică aveau o mentalitate sănătoasă despre viaţă, despre familie, aveau înţelepciunea şi spiritul dobândite de la părinţi sau datorate traiului pe care îl duceau; vorbindu-mi despre sat şi oamenii lui şi-a amintit apoi de un copil de 15 ani care l-a impresionat foarte mult cu modul lui de gândire într-o situaţie delicată în care se afla familia lui:  

„Într-o zi, dintr-o casă cu cinci copiii a plecat femeia (soţie şi mamă), a parăsit casa, soţul şi copiii fără a se uita înapoi. Finul Lazăr s-a dus la soţul ei şi i-a spus: «Du-te măi, după ea! Au trecut două săptămâni de când a plecat, du-te şi ad-o acasă!» Dar bărbatul îi răspundea calm, deşi nu era simplu pentru un bărbat să se descurce cu atâţia copii: «Vecine, eu nu mă duc după ea; ştie ea unde stăm, dacă vrea să vină, vine singură». Lazăr s-a dus apoi la băiatul cel mare care avea 15 ani şi i-a spus: «Măi, tu eşti cuminte, du-te tu după maică-ta!». Dar băiatul i-a dat lui Lazăr un răspuns la care nu se aştepta: «Primele zile a fost mai grele, acum nu mă duc că am prins eu deja cum se face rântaşul»…” Absenţa mamei, doar prin acest lucru se resimţea, în rest...  

Din prune furate iese-o ţuică întoarsă!  

Nea Mitică deschisese cufărul tainic al amintirilor şi pe măsură ce povestea îşi amintea tot mai multe şi mai multe lucruri şi întâmplări despre şi cu sătenii lui, pentru care avea o reală consideraţie. O întâmplare cu tâlc şi din care reiese frumuseţea caracterului oamenilor din zona de obârşie a vajnicului povestitor şi iubitor al locurilor şi oamenilor ce le-au dat însufleţire, a rămas pentru amicul meu drept pildă pentru tot restul vieţii.  

„Tetea” Vasile, un sătean harnic şi tare cumsecade plecase într-o zi la fân şi cum pe drum şi-a dat seama că uitase acasă furcoiul, s-a întors să-l ia; când a ajuns însă, a observat că în grădina sa o vecină îi scutura de zor prunii…A stat omul nostru şi a privit-o cum îşi umple desagii şi cum goleşte de roade cinci dintre prunii săi şi când a dat să se aplece să-şi pună desagii pe umăr, tetea Vasile s-a apropiat de ea, spunându-i cu calm şi blândeţe: «Nu te opinti, te ajut eu să le treci!» şi a ajutat-o el să treacă în curtea ei, desagii plini cu prune. Femeia amuţise, nu a mai spus nimic şi a acceptat ajutorul omului. Despre întâmplarea aceasta s-a auzit în sat; tetea Vasile nu a spus însă niciodată nimănui despre ea şi nici nu i-a reproşat ceva. Femeia însă a povestit prietenilor; cei care îl întrebau pe Vasile despre acest incident, primeau un răspuns neaşteptat: «Ah, aşa vorbeşte ea, ştiţi voi cum sunt femeile, vorbesc mult....» şi dădea din mână, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.”  

Vecina cu pricina a făcut apoi ţuică din prune şi a dus din ea şi la biserică; avea ceva pe suflet şi simţea nevoia să şi-l descarce, spunându-i preotului din sat: Părinte, să daţi la oameni să bea şi să le spuneţi că e de la tetea Vasile. Când s-a întâlnit preotul cu Vasile i-a spus zămbind: Ce ţuică bună ai făcut, tete Vasile! Mi-au spus oamenii că n-au mai băut aşa o ţuică bună. La care tetea Vasile i-a răspuns calm: Părinte, asta este o ţuică întoarsă! - dar preotul nu înţelesese tâlcul vorbelor lui. Era de bună seamă ţuica întoarsă, căci prunele erau din grădina lui, iar plata i-a fost întoarsă de vecina cea buclucaşă, sub formă de ţuică...  

„Am să ţin minte toată viaţa pilda lui tetea Vasile!” – mi-a spus nea Mitică cu sclipiri diamantine în ochi…  

„Măi, da’ la voi, toţi sunt poeţi?”  

În satul în care văzuse lumina zilei pentru prima dată nea Mitică, veneau să petreacă câteva clipe de linişte, în armonia naturii şi oameni de vază ai acelor vremuri. Aşa era familia Matei: profesorul Matei era directorul Academiei Comerciale din Braşov iar soţia sa, doamna Sanda îşi avea originile în neamul Brătienilor. Sanda Matei era prietenă cu soţia mareşalului Antonescu, doamna Maria.  

Într-una din zilele în care familia Matei se afla la Sebeşul de Sus, doamna mareşal Maria Antonescu, vrând să vorbească cu Sanda a telefonat la primăria din sat prezentându-se, cum de altfel era normal: Aici este doamna mareşal Maria Antonescu, aş vrea să vorbesc cu doamna Sanda Matei. La telefon a răspuns o femeie, care cu cea mai mare dezinvoltură, lipsită total de orice fel de complexe i-a zis răspicat, oarecum versificat: Aici este Victoria lui Zaharie şi mătur prin canţălărie! Când a vorbit cu Sanda, Maria Antonescu i-a relatat dialogul cu femeia de serviciu a instituţiei la care sunase şi amuzându-se, i-a spus prietenei sale: Măi, da’ la voi toţi sunt poeţi?  

Şi aşa este, românul a avut dintotdeauna spirit, nu degeaba se spune: Românul s-a născut poet! Această sintagmă, atât de uzitată pentru a descrie în cuvinte puţine sufletul românului este un dar de la Dumnezeu şi nimeni nu poate să ni-l ia vreodată.  

Bine, tată, că mi-ai făcut-o şi pe asta!”  

Spiritul ţăranului român autentic este de neegalat, după cum ştim cu toţii şi după cum puteţi vedea şi din relatările prietenului meu; în viaţa de zi cu zi, la bucurie sau la necaz, acel sâmbure neaoş, de glumă, n-a pierit niciodată, indiferent de situaţie. „Era în sat la noi un om tare poznaş, Ion Savu şi era cunoscut ca Ion a lui Irimie, poznaşul satului “- zâmbea nea Mitică, povestindu-mi cum acesta avea un fecior care îl moştenea, fără indoială, urmându-i exemplul şi ţinându-se de şotii. Făcea Ion a lui Irimie tot felul de glume pe seama tuturor.  

Venise vremea de însurătoare şi feciorul poznaşului îşi găsise mireasa. Au început pregătirile de nuntă şi se agitau oamenii, nu glumă! În săptămâna nunţii feciorul plecase cu treburi la oraş, erau de pus la punct ultimele pregătiri şi avea de făcut multe drumuri. Într-una din zile, pe când se întorcea viitorul mire de la oraş cu târguielile pentru nuntă, l-a găsit pe tatăl cel poznaş mort; feciorul a amuţit şi s-a dus la căpătâiul lui spunându-i supărat: «Bine, tată, mi-ai făcut-o şi pe asta!» - nici mort nu-l vedea altfel, decât poznaş. Multe figuri şi poante îi făcuse Ion a lui Irimie feciorului său, dar iată că acum i-o făcuse lată: murise în săptămâna nunţii lui.  

„O fi el mare dolaru’, da’-i muncit, bată-l amaru’!”  

Nu puţini au fost aceia care de-a lungul timpului au luat drumul pribegiei şi au plecat din Sebeşul de Sus în lumea largă, chiar după primul război mondial şi de-atunci încoace. Unii au rămas, alţii au revenit acasă după o vreme.  

„Dintre cei care au plecat din satul meu şi au ales America – zice nea Mitică – 90% s-au stabilit la Detroit, parcă erau atraşi unii de alţii închegându-şi acolo o comunitate a lor şi numai a lor, până în zilele de-acum păstrătoare a tradiţiilor din Mărginimea Sibiului; chiar şi acum, nunţile copiilor sau nepoţilor consătenilor mei se fac şi aici, în America, cu sarmale şi prăjituri preparate în casă şi cu muzică populară românească din zona noastră; chiar de curând am aflat că va fi o nuntă mare, cu vreo cinci sute de invitaţi, la care se vor găti câteva mii de sarmale, îţi dai seama: românu-i tot român, fie el în orice colţ al lumii, nu-şi uită rădăcinile şi nici tradiţiile neamului căruia îi aparţine!”  

Cei din sat care fuseseră în America se adunau la crâşmă-n sat, separat de ceilalţi şi cântau: O fi el mare dolarul/ Da’-i muncit, bată-l amaru. Ei ştiau cel mai bine cât de greu le fusese şi cum reuşiseră să adune dolarii cu care se întorseseră înapoi în sat!  

Mi-a spus nea Mitică mai multe întâmplări despre cei care reveniseră acasă după anii de pribegie. Unii dintre ei aveau tendinţa să se laude, plăcându-le să iasă în evidenţă cu ceea ce povesteau sătenilor despre locurile pe unde umblaseră şi mai ales despre ce făcuseră acolo.  

„Când te-apucă dorul de vătrar…”  

De multe ori, cei care reveniseră în sat după ani buni de stat prin străinătate erau întrebaţi de către consătenii lor, oarecum miraţi de revenirea lor acasă, despre cum e traiul prin locurile dinafara graniţelor româneşti.  

„Toma Suciu era din Sebeşul de Sus şi fusese în America de unde se întorsese de curând” - povestea nea Mitică. Oamenii din sat îl întrebau mereu:«Bine, măi Toma, da’ de ce te-ai întors tu din America unde se spune că e atât de bine şi că acolo curge peste tot lapte şi miere?» – erau surprinşi de revenirea lui acasă. În mintea lor se împleteau întrebări de tot felul, dar răspunsul lui Toma a venit surprinzător: «Când te apucă dorul de vătrar, de troaca în care frământă mama pâinea şi de scârţâitul fântânii nu mai rezişti şi-atunci te întorci acasă».  

Întâmplări de tot felul şi amintiri picante se relatau în faţa sebeşenilor adunaţi la birtul din sat, sau cine ştie pe unde se întâlneau mai mulţi, atunci când cei veniţi din străinătate îşi povesteau viaţa petrecută departe de casă.  

„Bă, io m-am bătut la Chicago!”  

„Era într-o zi în crâşma din sat unul Popicu’, mic de statură, dar aprig şi arţăgos; la un moment dat s-a supărat pe Toma Ardeleanu, un sătean care doar ce se întorsese din America şi l-a lovit; gestul acestuia nu l-a afectat pe Toma în niciun fel, l-a ignorat. Cum erau dornici de spectacol, cei prezenţi au început să-l tachineze pe Toma: «Măi Toma, da’ tu laşi pe Popicu’ să dea cu tabacheaua în tine? Te laşi tu la cel mai mic om din sat?» Şi după câteva momente de tăcere, Toma striga: «Bă, eu m-am bătut la Chicago». Şi s-a ridicat descheindu-şi nasturii cămăşii şi arătându-le urmele cicatrizate de pe spate a cincisprezece crestături de cuţit; se bătuse cu mafioţii din Chicago”.  

Toţi cei care erau de faţă au amuţit auzindu-i spusele; s-a dus apoi vestea în sat despre această întâmplare şi ori de câte ori se isca vreo ceartă între săteni, spuneau, nu fără un grăunte de teamă în glas : Eu m-am bătut la Chicago!  

„Ştiu că ai fost în America, ştiu şi că eşti zgârcit dar chiar aşa, să mănânci ace?”  

Unii dintre cei care fuseseră plecaţi erau recunoscuţi ca fiind şi zgârciţi, nu le fusese uşor să câştige banii şi îi drămuiau cu mare grijă. Sătenii făceau însă glume la adresa lor şi profitau de orice ocazie pentru a le-o spune.  

„Era unul, Nicolae Călin, a lui Horduc îi spuneau în sat – zâmbeşte nea Mitică şi continuă pe un ton glumeţ; fusese şi el în America şi venise acasă, la nevastă. Sebeşencele noastre purtau pe cap un acoperământ tradiţional, numit păstură. Într-o zi, pe când făcea de mâncare i-a căzut femeii un ac cu care îşi prindea păstura pe cap, chiar în oala cu mămăligă. Bărbatul n-a băgat de seamă că avea în farfurie acul şi în timp ce mânca, acesta i s-a înfipt în gură, lăsându-l cu ea deschisă; doar medicul din sat a reuşit să i-l scoată bietului om şi cum gura satului nu poate fi oprită, imediat s-a dus vestea peste tot.  

Tetea Ion a lui Irimie, care nu scăpa nicio ocazie să facă glume pe seama altora, după întâmplarea cu mămaliga şi acul, întâlnindu-l pe Nicolae a lui Horduc pe uliţă, i-a spus râzând în batjocură: Bine măi, nea Nicolae, ştiu că ai fost în America, ştiu şi că eşti zgârcit, dar chiar aşa, să mănânci ace?  

Obiceiuri, tradiţii şi…neuitare!  

Multe am vorbit în acea zi cu Dumitru Sinu despre locurile sale natale, despre Sebeşul de Sus din Mărginime, despre oamenii lui şi despre spiritul lor, dar n-am văzut nicicând mai multă bucurie şi vioiciune în ochii lui ca atunci când mi-a povestit despre obiceiurile pe care nu le uitase, despre tradiţiile ce s-au păstrat pănă astăzi şi despre portul popular al sebeşenilor.  

Multe vorbe înţelepte care susţineau obiceiurile locurilor îmi spunea Dumitru Sinu şi le rostea trăindu-le, asemeni celor ce le dăruiseră spre învăţare şi luare-aminte:  

„Nu te duce cu mâna goală la stână, pune-n desagă o bucată de slănină, o ceapă, o roşie, două-trei mere, un morman de prune şi du-le la oameni!  

Ţine minte: Dumnezeul cu care pleci din Avrig spre Negoiu, cu acelaşi Dumnezeu ajungi Sus; iar cu Dumnezeul cu care pleci de la noi, din Sebeşul de Sus, cu acelaşi ajungi la Suru!  

Dacă ai oi, nu uita să urci cu ele sus la munte între Paşti şi Rusalii şi să le cobori după Sfântă Marie!”  

Citisem de curând ce scrisese despre români Jules Michelet: Românul păstrează neştirbit tot ceea ce i-au lăsat străbunii: portul, moravurile, limba şi mai cu seamă marele lor nume de romani! Nobleţe prea bine dovedită. Limba lor e întru totul latină.  

Mi-a zburat gândul la aceste vorbe de duh când îl ascultam pe nea Mitică povestindu-mi despre ce a însemnat satul pentru el de-a lungul vremurilor şi mi-am dat seama cât de adevărate sunt.  

„Mândru-i portu’-n sat la noi!”  

Foaie verde de trifoi / Mândru-i portu’-n sat la noi / Cu cătrinţă şi cu ie / Şi cu flori la pălarie - parcă aşa sună versurile unui cântec popular pe care-l auzisem şi eu în copilărie şi care nu mai ştiu cum continua, acum însă, nea Mitică îmi reda cu lux de amănunte portul popular din Sebeşul de Sus.  

Îşi amintise de îmbrăcămintea sătenilor, portul popular fiind de o specificitate aparte în zona Ţării Oltului, cum se mai numea ţinutul dintre Olt şi Munţii Făgăraşului şi din care făcea parte şi satul său: „Elementele caracteristice în portul femeilor sunt: vânătoarea albă sau păstura cu flori roşii pentru cap, şurţele vinete din două-trei foi cu ochi, iar în spate cătrinţele roşii, iile cu pumnaşii întorşi, apoi chieptarul cu flori mari, tot roşii şi cu ciucurei; buboul negru, care era purtat în trecut atât de bărbaţi cât şi de femei. La bărbaţi, cămeşa cu mâneca largă, pantaloni ţesuţi din cânepă în trei sau patru iţe, pe cap - pălării mici, rotunde iar în picioare călţunide din pănură sau de piele; în general portul popular era dominat de culori puternice, cu precădere roşul. Sebeşul de Sus a fost un sat tipic transilvănean – continua nea Mitică – şi-mi aduc aminte mai ales de acele pălării micuţe, negre, câteodată unsuroase, cu care-şi acopereau capetele bărbaţii ...şi numai ei ştiu câte gânduri stăteau ascunse sub ele”...  

Nu uitase amicul meu octogenar nici cel mai mic amănunt în descrierea costumelor populare din satul său: toate obiceiurile şi tradiţiile îi rămăseseră vii în minte!  

„Când vii bade-n şezătoare…”  

Din noiembrie şi până pe la sfârşitul lui februarie, femeile din Sebeşul lui nea Mitică se adunau la o casă şi petreceau serile împreună; torceau firul de lână sau coseau iile sau cătrinţele lor atât de frumoase, cămăşile bărbaţilor sau lucruşoarele de artizanat cu care-şi împodobeau casele. Cântau, recitau versuri, spuneau snoave şi petreceau împreună până noaptea târziu.  

Fete fecioare sau femei măritate, tinere sau mai puţin tinere, dar cu sufletele pline de spirit, cele ce mergeau în şezătoare legau prietenii trainice şi povesteau vrute şi nevrute.  

Mai erau şezătorile pe vremea aceea şi locurile de întâlnire cu tinerii din sat, pentru că seara târziu, acolo mergeau feciorii să vadă ce fete sunt la şezătoare şi cât sunt de harnice; mulţi dintre ei acolo îşi alegeau viitoarele neveste pentru că în şezători, le puteau vedea cel mai bine virtuţile. Ba de multe ori se mai incingea şi câte-o horă de uitau de fus şi furcă şi jucau până în zori.  

Spune un cântec popular din Ardeal: „Când vii bade-n şezătoare / Nu sta la uşă-n picioare / Ci te uită-n şir de-a rându’ / Şi te-aşează un’ ţi-e gându’/ De ţi-e gându-n altă parte / Du-te bade mai departe. Aşa era şi la şezătoarea din satul lui nea Mitică!  

Mai era o doină frumoasă în care se arăta dorinţa feciorului de a ajunge la şezătoare şi ale cărei versuri sunau cam aşa: De-ar veni luna lu’ mai / Să mă pui stăvar la cai, / Să mă uit din deal în vale, / Pe care mă sui călare, / Pe şargul cu coama mare, / Pintenog de trei picioare, / Dă, murgule, pasu’ mare / S-ajungem în sat cu soare / C-am o mândră ca o floare / Şi ne-aşteaptă-n şezătoare. / Pe laiţa cu florile / Unde stau dorurile / Pe laiţa cu floricele / Unde-s dorurile mele.  

Nu-şi mai aminteşte acum toate cântecele de şezătoare, dar cu certitudine îşi aduce aminte că aceste întruniri erau cele care însufleţeau satul pe timpul iernii, păstrătoare de tradiţii şi nesecat izvor de creaţie populară autentică.  

Ce se vorbea seara în şezători era ca un fel de barometru al ştirilor şi evenimentelor din sat, pentru că nimic nu le scăpa fără să fie ştiut, vrednicelor femei.  

„Îmi amintesc cu drag câteva versuri dintr-un alt cântec de şezătoare – a continuat nea Mitică: Azi e luni şi mâine-i marţi / Poimâine-i târg la Galaţi. / Mă dusei şi eu la târg, / Să văd boii cum se vând, / Vacile cum se plătesc, / Mândrele cum se iubesc!”  

“Bucură-te soacră mare!”- obiceiuri de nuntă  

Lumea satului a fost întotdeauna plină de creativitate şi spirit; fiecărei etape din viaţa unui om, ţăranul român autentic a ştiut să-i cânte sau să-i recite, după obiceiurile străvechi, transmise de la o generaţie la alta.  

Dumitru Sinu, în retrospectiva făcută asupra vieţii satului natal îşi amintea cum la nunţi, de exemplu, femeile descântau şi de cele mai multe ori ţinta cimiliturilor lor era nănaşul ori soacra:  

Faceţi-mi o ţâr’ de drum, / Să mă duc la domnu’ nun, / Să-i sucesc mustăţile, / Să-i placă nevestele, / Să-i sucesc mustaţa bine, / Să mă placă şi pe mine, sau alt descântec, de data aceasta pentru soacra mare: Bucură-te soacră mare / Că-ţi aduci scărpinătoare / Şi unde te-o scărpina / Şapte ani nu te-o mânca.  

Nimic din ce se întâmpla în sat nu scăpa de biciul vorbelor aparţinând rapsozilor populari ai comunităţii; bunăoară, nea Mitică îşi aminteşte cum au descântat la o nuntă femeile din sat când un băiat de ţigan a luat de soţie o fată de român:  

Celuit-a, celuit / Un fecior de corturar / Pe-o fată de general / Corturaru’ om deştept / Se-mbrăcă locotenent, iar fata cânta: De la casa cu parfum / Am ajuns să dorm în fum / De la casă şi palate / Am ajuns cerşind prin sate.  

„Nu ştiu dacă era chiar fată de general mireasa, dar ştiu că aveau o imaginaţie foarte bogată consătenii mei în astfel de situaţii!”  

„Gată mamă cufăru’!’’  

Iată cum vrând nevrând, după ascultarea atâtor povestiri adevărate despre satul românesc, îmi mai trece şi mie prin minte câte-un cântec, câte-un vers din zona din care m-am născut: „Gată mamă cufăru’/ Că mi-o venit ordinu’”, spune o horă mândră de cătănie. Nici nea Mitică nu uitase să-mi povestească câte ceva despre această etapă din viaţa fiecărui bărbat din sat - armata!  

„Versurile şi cântecele de cătănie mi-au plăcut de când eram copil; când venea perioada de recrutare, câte 25-30 de feciori din sat plecau cătane!” – îmi spune spre sfârşitul întâlnirii noastre nea Mitică, recitându-mi câteva versuri pe care feciorii le spuneau când primeau ordinul de recrutare: Într-o zi de sărbătoare / Primii acasă scrisoare / Ordinu’ de recrutare / Şi-au scris cu cerneal-albastră / Când era să-mi iau nevastă / Şi-au scris cu cerneală verde / Când eram mai drag la fete. Când plecau în armată, feciorii cântau cântece ca acesta: Dar-ar Dumnezeu un foc / Să ardă Sibiul tot, / Să rămână numai parii, / Să se-nţepe generalii, / Generalii şi maiorii / Care cătănesc feciorii.  

„Aş putea să-ţi vorbesc la infinit despre satul meu fără să obosesc”… îmi spusese nea Mitică la sfârşitul discuţiei noastre. Trebuie să recunosc talentul de inegalabil povestitor al lui Dumitru Sinu şi mai mult decât atât, emoţia puternică ce mi-a lăsat-o dragostea lui infinită pentru locurile natale, pentru satul în care a fost plămădit din lutul iubirii de neam şi de glie, de unde a plecat apoi în lumea largă să-şi caute norocul şi unde a învăţat, că omul cu suflet frumos şi sensibil s-a născut pe pământ românesc.  

 

 

Octavian D. Curpaş  

Phoenix, Arizona  

 

Referinţă Bibliografică:
Rădăcini româneşti - Satul natal, copilăria, tradiţiile şi pământul patriei (Capitolul XXV) / Octavian Curpaş : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 320, Anul I, 16 noiembrie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Octavian Curpaş : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Octavian Curpaş
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!