Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Istorisire > Mobil |   


Autor: Octavian Lupu         Publicat în: Ediţia nr. 185 din 04 iulie 2011        Toate Articolele Autorului

Puterea invierii lui Hristos
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
octavian_lupu@yahoo.com

 

Isus este invierea si viata
Le-a fost uşor ucenicilor să creadă ceea ce vedeau cu proprii lor ochi? Nu aveau astfel dovada pe care o aşteptau pentru a crede? 
O credinţă ce se bazează pe dovezi se va poticni de îndată ce evidenţa va fi contrară, sau se va frânge în aşteptarea unor argumente suficient de convingătoare. În cazul de faţă, ucenicii nu ştiau cum să interpreteze apariţia Domnului Hristos în mijlocul lor, din cauză că ei nu credeau încă în realitatea învierii Sale. De aceea, şi-au închipuit că au de-a face cu un duh, un spirit, şi nu cu Domnul în trup omenesc. 

PUTEREA ÎNVIERII LUI HRISTOS 
  
  
  
  
Vom începe prin a examina una dintre cele mai tulburătoare dovezi ale învierii lui Hristos: 
Luca 24: 33 S-au sculat chiar în ceasul acela, s-au întors în Ierusalim, şi au găsit pe cei unsprezece şi pe cei ce erau cu ei, adunaţi la un loc, 34 şi zicând: A înviat Domnul cu adevărat, şi S-a arătat lui Simon. 36 Pe când vorbeau ei astfel, însuşi Isus a stat în mijlocul lor, şi le-a zis: Pace vouă! 37 Plini de frică şi de spaimă, ei credeau că văd un duh.  
  
Le-a fost uşor ucenicilor să creadă ceea ce vedeau cu proprii lor ochi? Nu aveau astfel dovada pe care o aşteptau pentru a crede? 
O credinţă ce se bazează pe dovezi se va poticni de îndată ce evidenţa va fi contrară, sau se va frânge în aşteptarea unor argumente suficient de convingătoare. În cazul de faţă, ucenicii nu ştiau cum să interpreteze apariţia Domnului Hristos în mijlocul lor, din cauză că ei nu credeau încă în realitatea învierii Sale. De aceea, şi-au închipuit că au de-a face cu un duh, un spirit, şi nu cu Domnul în trup omenesc. 
  
Se poate spune că o credinţă ce se bazează pe dovezi la fiecare pas, va fi pusă în dificultate chiar şi dacă respectivele dovezi îi vor fi furnizate? 
Aici este paradoxul credinţei, şi anume că deşi nu se bazează pe fapte, totuşi ea conduce la înţelegerea corectă a lor. Dacă ne uităm la evrei, ei doreau să creadă în urma dovezilor furnizate, în genul minunilor, semnelor supranaturale, vindecărilor, învierilor sau a altor lucruri similare. Dar de fiecare dată când dovezile în cauză erau furnizate, ei găseau noi evidenţe care să le alimenteze necredinţa. 
  
Cu alte cuvinte, credinţa trebuie să preceadă faptele, să le pregătească într-un fel, aşa este? 
Credinţa trebuie să meargă totdeauna înaintea faptelor, altfel acestea nu vor fi interpretate corect. Să ne gândim la marile descoperiri ştiinţifice şi vom vedea că de fiecare dată a existat o viziune asupra a ceea ce urma să fie pus în evidenţă sau adus la lumină, înainte de a veni confirmarea faptelor. Trebuie să crezi într-un nou tărâm pentru a merge să îl cauţi. Bineînţeles însă că nu orice fel de credinţă este corectă sau ne va conduce la rezultatul aşteptat, dar în cazul unei credinţe autentice, bazată pe Sfintele Scripturi, putem spune că finalul va fi în conformitate şi chiar mai mult decât cele mai optimiste aşteptări. 
  
Aşadar, există o diferenţă între credinţa bazată pe Biblie şi cea care se întemeiază pe altceva, de exemplu pe părerile omeneşti? 
Când vorbim despre o credinţă întemeiată pe Sfânta Scriptură ne referim la acel gen de abordare a adevărului descoperit de Dumnezeu prin intermediul ei, care ne va conduce să primim ceea ce Domnul vrea să ne ofere, luând acest Cuvânt aşa cum El ne-a fost încredinţat. Există şi alte genuri de credinţă, ce se bazează pe ce spun oamenii, pe capacitatea lor de a înţelege şi interpreta Scriptura. Dar a te baza pe aşa ceva, ignorând temelia Bibliei, înseamnă să depinzi de ceva nesigur şi schimbător. 
  
De ce însă avem tendinţa de a ne baza pe părerile oamenilor şi nu pe Cuvântul lui Dumnezeu? 
Problema noastră este că suntem deosebit de comozi, când este vorba de a studia Cuvântul lui Dumnezeu. Ne este mult mai uşor să depindem de ceilalţi în probleme care necesită efort şi concentrare, precum şi o anumită preocupare care necesită atenţie. În plus, părerile celorlalţi de multe ori îmbracă forme de judecată colectivă, în care dacă procedezi altfel vei fi considerat ca făcând opinie separată. Realitatea este că profeţii Vechiului Testament, ca dealtfel şi apostolii mai târziu, au trebuit să facă faţă unei opoziţii îndârjite, fiindcă mesajul lor venea în contradicţie cu părerile celor din jur. 
  
Să urmărim ce răspuns le-a dat ucenicilor Domnul Hristos în versetele următoare: 
Luca 24: 38 Dar El le-a zis: Pentru ce sunteţi tulburaţi? Şi de ce vi se ridică astfel de gânduri în inimă? 39 Uitaţi-vă la mâinile şi picioarele Mele, Eu sunt; pipăiţi-Mă şi vedeţi: un duh n-are nici carne, nici oase, cum vedeţi că am Eu. 40 Şi după ce a zis aceste vorbe, le-a arătat mâinile şi picioarele Sale. 
  
De ce Domnul Hristos le-a spus ucenicilor să privească la mâinile şi picioarele Sale? Ce anume se vedea pe ele? 
Domnul Hristos i-a invitat să privească la urmele răstignirii Sale, pentru a înţelege că au de-a face cu o persoană înviată din morţi. Acest lucru nu ar fi trebuit să îi uimească, fiindcă ştim bine că Domnul a făcut de mai multe ori astfel de minuni. Mai mult, El le-a spus să pună chiar mâna, să se convingă asupra faptului că nu este o iluzie, ci o realitate ceea ce vedeau. Cu alte cuvinte, le-a furnizat argumente suficiente pentru ca ei să creadă. 
  
Oare aşa trebuie să procedăm şi noi, să cerem dovezi pe care să punem mâna pentru a crede? 
Este bine să nu fim creduli şi să nu considerăm ca adevăr tot ce este etichetat în acest fel, dar pe de altă parte, atunci când dovezile sunt copleşitoare, ar trebui să le dăm atenţie. Nu vreau să spun că nu există şi manifestări ale răului, ce par a fi identice cu cele ale binelui. Prin urmare, pot exista minuni ce nu vin de la Dumnezeu, dar avem metode de a le recunoaşte prin intermediul Sfintelor Scripturi. 
  
Aşadar, putem spune că în Sfânta Scriptură ne sunt oferite criterii şi metode pentru a înţelege când o minune este de la Dumnezeu şi când nu? 
Dacă în Biblie nu avem astfel de elemente care să ne ajute să depistăm răul, atunci cu siguranţă că în nici un alt loc nu le vom găsi. Pentru omul care studiază Cuvântul divin, există siguranţa că nu se va rătăci pe drumul care duce la ceruri. În cazul ucenicilor, dacă ei ar fi dat atenţie Sfintelor Scripturi, care vorbeau despre moartea şi învierea lui Mesia, atunci ei ar fi crezut înainte de a le fi fost date dovezile aducerii la viaţă ale lui Hristos. 
  
Putem spune că necredinţa ucenicilor era rezultatul lipsei de studiu personal al Sfintelor Scripturi? 
Într-adevăr, aceasta era principala cauză a necredinţei lor, şi anume că ei nu studiau în mod personal Biblia, şi depindeau de interpretările pe care alţii le făcuseră cu privire la ceea ce era scris în această carte. În plus, ei lăsau la o parte ceea ce le spusese Domnul Hristos, făcând referinţă la Scriptură, când le arătase mai dinainte ce urma să se întâmple. Totdeauna ignoranţa în ce priveşte Biblia aduce după sine necredinţa şi pierderea sincronizării cu lucrarea pe care Dumnezeu o face pentru noi. 
  
Aşadar, putem vorbi despre o urgenţă a studierii Cuvântului lui Dumnezeu, pentru a avea siguranţă în credinţa noastră? 
Studiul Cuvântului lui Dumnezeu trebuie să fie suprema noastră prioritate, din care să decurgă toate celelalte. Prin studiere, primim atât învăţătură, cât şi putere spirituală, pentru a face faţă datoriilor şi provocărilor vieţii. Prin neglijarea acestui studiu, ajungem într-o stare de slăbiciune spirituală, ce îşi va pune amprenta asupra tot ce facem, implicit asupra credinţei pe care o avem în Dumnezeu. A studia înseamnă în cele din urmă „a crede”. 
  
  

2.      Drumul creştinului către învierea din viaţa de păcat 

  
Să citim mai departe drumul spiritual al creştinului, aşa cum este descris de către apostolul Pavel în epistola către Filipeni: 
Filipeni 3: 7 Dar lucrurile, care pentru mine erau câştiguri, le-am socotit ca o pierdere, din pricina lui Hristos. 8 Ba încă, şi acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate şi le socotesc ca un gunoi, ca să câştig pe Hristos, 9 şi să fiu găsit în El, nu având o neprihănire a mea, pe care mi-o dă Legea, ci aceea care se capătă prin credinţa în Hristos, neprihănirea, pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă.  
  
De ce anumite lucruri, care ni se par a fi de valoare, se pot dovedi a fi o piedică în a-L urma pe Isus Hristos? 
Cea mai de seamă împotrivire nu este cauzată de opoziţia vrăjmaşului, ci este datorată forţei de atracţie pe care o exercită asupra minţii noastre realitatea înconjurătoare şi în mod deosebit lucrurile pe care le îndrăgim. În cazul apostolului Pavel, dorinţa sa de a deveni un lider religios puternic se constituia ca un adevărat idol, fiind dispus la orice sacrificii pentru atingerea acestui obiectiv. Apariţia credinţei în Isus Hristos l-a pus în faţa unei dileme teribile, deoarece trebuia să renunţe la tot ce clădise şi visase de-a lungul întregii vieţi. 
  
Cu alte cuvinte, atunci când Îl întâlnim pe Hristos, va fi necesar să ne revizuim priorităţile vieţii, pentru a putea deveni creştini autentici? 
Dacă priorităţile noastre vor rămâne pe aceeaşi direcţie, ca atunci când nu Îl cunoşteam pe Hristos, atunci putem fi siguri că vom avansa într-un sens greşit, iar viaţa lui Hristos nu se va putea manifesta în noi. Experienţa convertirii este dramatică, profundă, afectând fiecare compartiment al vieţilor noastre, nelăsând nimic conform cu vechile mentalităţi pe care le aveam dinainte de momentul întâlnirii cu Dumnezeu. Un creştin, care doar poartă acest nume, dar care niciodată n-a trecut prin experienţa transformării interioare, este în mod sigur la fel de pierdut ca înainte de a şti ceva despre Hristos. 
  
Cum a fost posibil pentru apostolul Pavel să considere ca fiind „gunoaie”, lucrurile pe care şi le dorea cu atât de mare ardoare înainte? Putem vorbi de o „naştere din nou”? 
Naşterea din nou este procesul lăuntric de transformare a celui care crede în Isus Hristos, lucru ce conduce la schimbarea perspectivei şi priorităţilor vieţii. Practic, acum apar în adevărata lor lumină aspecte ce noi le consideram clare şi stabilite pentru totdeauna. Astfel, Pavel a văzut că dorinţa sa de a deveni un mare lider religios în poporul lui Israel, era o mare greşeală, atât timp cât el era pierdut în ce priveşte mântuirea. Promovând o cale greşită de a ajunge la Dumnezeu, chiar dacă acest lucru îi aducea avantaje materiale considerabile, era un lucru rău, care avea să-l coste mântuirea. 
  
Cu alte cuvinte, Pavel a înţeles după convertire, că lucrurile pe care şi le dorea, aveau să îl conducă în final la condamnare şi moarte? 
Când Pavel spune despre „neprihănirea pe care o dă Dumnezeu prin credinţă” în opoziţie cu „neprihănire proprie, dată prin faptele Legii”, el vrea să spună că orice cale ce spune că duce la mântuire, dar nu se bazează pe oferta de har a lui Dumnezeu, se va dovedi fatală pentru cel care o urmează. De fapt, există o singură cale de ajunge la mântuire: prin Isus Hristos, prin jertfa Sa, prin atribuirea neprihănirii meritelor Sale nouă, celor păcătoşi. În afara acestei Căi, totul este minciună. 
  
Dar de ce această „neprihănire” se primeşte prin credinţă? Unde este rolul faptelor în procesul mântuirii? 
Credinţa este esenţială pentru mântuirea oricărui om, fiindcă ea nu prezintă înaintea lui Dumnezeu propriile noastre fapte, ci persoana lui Isus Hristos. Practic, prin intermediul credinţei, se realizează atribuirea sfinţeniei lui Isus Hristos în dreptul nostru, asemenea îmbrăcării unor haine de mare valoare de către noi, cei păcătoşi, ultimii din punct de vedere moral la scara întregului univers. Ce fapte am putea avea, pe care să le prezentăm ca merite pentru câştigarea mântuirii? Totuşi, aceasta era teza teologiei timpurilor lui Pavel, pe care el era chemat să o depăşească prin credinţa în Hristos. 
  
Să mergem mai departe, pentru a vedea care este continuarea drumului spiritual al creştinului: 
Filipeni 3: 10 Şi să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi părtăşia suferinţelor Lui, şi să mă fac asemenea cu moartea Lui; 11 ca să ajung cu orice chip, dacă voi putea, la învierea din morţi. 
  
Primul pas a fost aşadar cel al renunţării la orice lucru care ne împiedică să Îl urmăm pe Hristos; al doilea a fost cel al primirii prin atribuire a neprihănirii meritelor lui Isus Hristos. Ce mai urmează? 
Am putea spune că doar s-a parcurs începutul vieţii de credinţă, fiindcă în ce priveşte continuarea este esenţial să ajungem la cunoaşterea „puterii învierii lui Hristos”. Acest aspect este fundamental, fiindcă presupune o transformare interioară profundă ce se dă pe faţă printr-un mod de a fi complet diferit. Practic, Hristos începe să trăiască prin tot ceea ce facem, iar chipul Său, adică modul Său de a fi, devine o parte a noastră în fiecare clipă. Acest proces se numeşte „sfinţirea vieţii” şi reprezintă o creştere în asemănare cu Dumnezeu. 
  
Dar versetul ne vorbeşte şi despre o „părtăşie a suferinţelor lui Hristos”. La ce se referă această expresie? 
Redarea echivalentă ar fi „părtăşia la suferinţele pe care le-a îndurat Hristos” şi astfel distingem în principal durerea provocată de indiferenţa şi opoziţia unei lumi pentru a cărei mântuire Şi-a dăruit viaţa. De asemenea, înţelegem că este vorba de împotrivirea din partea celor dragi sau de persecuţia din partea celor puternici. Paleta este foarte largă, iar un creştin va căpăta o înţelegere practică asupra tuturor acestor lucruri. 
  
Totuşi, cum putem să ne „asemănăm” cu moartea lui Hristos? Trebuie să ne dăm viaţa pentru cauza Sa? 
Cu siguranţă, că atunci când Dumnezeu ne cere aşa ceva, nu trebuie să ne dăm înapoi, dar în cazul de faţă este un principiu spiritual în sensul identificării cu moartea Sa a tot ce ţine de păcat şi de firea decăzută pe care o purtăm înăuntrul nostru. Pavel vorbeşte în altă parte, în epistola către Romani, despre identificarea cu viaţa şi cu moartea lui Hristos: cu viaţa în sensul urmării exemplului Său, cu moartea în sensul identificării puterii păcatului cu moartea de care a suferit Hristos pe cruce. Astfel, acea determinare din interiorul nostru ce ne îndeamnă la păcat, este transpusă asupra crucii şi distrusă prin intermediul jertfei ce a fost adusă pentru salvarea noastră. 
  
Putem spune că dacă „vom muri” în felul acesta împreună cu Hristos, vom şi învia împreună cu El, în sens spiritual, pentru a trăi o nouă viaţă pe pământ, chiar în timpul acesta? 
Nu trebuie să ne gândim doar la evenimentul istoric al învierii morţilor, lucru care cu siguranţă se va produce în viitor, ci în primul rând trebuie să înţelegem că există un aspect prezent al învierii, care se referă la manifestarea chipului divin în vieţile noastre. Acest aspect este esenţial, fiindcă viaţa unui creştin exprimă puterea regeneratoare a lui Dumnezeu, care realizează o minune transformatoare ce nu poate fi egalată în univers. Mă refer la experienţa schimbării unui păcătos, a unui răzvrătit împotriva autorităţii divine, într-un fiu sau fiică a lui Dumnezeu, reflectând acele calităţi pe care le-am văzut în viaţa lui Isus Hristos. Aici se vede puterea învierii, prin intermediul acestei experienţe, despre care mărturisesc toate faptele noastre. 
  

  


  
Să urmărim acum finalul drumului celor credincioşi, atunci când Domnul va reveni pe pământ: 
1 Corinteni 15: 51 Iată, vă spun o taină: nu vom adormi toţi, dar toţi vom fi schimbaţi, 52 într-o clipă, într-o clipită din ochi, la cea din urmă trâmbiţă. Trâmbiţa va suna, morţii vor învia nesupuşi putrezirii, şi noi vom fi schimbaţi. 53 Căci trebuie ca trupul acesta, supus putrezirii, să se îmbrace în neputrezire, şi trupul acesta muritor să se îmbrace în nemurire. 54 Când trupul acesta supus putrezirii, se va îmbrăca în neputrezire, şi trupul acesta muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci se va împlini cuvântul care este scris: Moartea a fost înghiţită de biruinţă. 
  
Care va fi finalul drumului parcurs pe calea credinţei în Isus Hristos? Avem speranţă pentru ceva mai mult decât traversarea acestei vieţi? 
Creştinul are o siguranţă deosebită reprezentată de făgăduinţa îmbrăcării în nemurire la a doua venire a lui Hristos. Cu acea ocazie, totul va fi schimbat, iar cei sfinţi vor primi de la Dumnezeu o nouă viaţă, pe care să o trăiască în armonie cu principiile sfinţeniei veşnice. Acela va fi momentul încununării tuturor eforturilor depuse de a-L urma pe Dumnezeu, de a fi credincios Lui indiferent de loc sau de împrejurare. 
  
Putem să avem o imagine mai clară a ceea ce se va întâmpla cu persoanele ce vor rămâne statornice prin credinţa în Isus Hristos? 
Imaginea cea mai clară ne este oferită de evenimentele ce au urmat învierii lui Hristos, când Domnul a apărut în trup omenesc, vorbind direct ucenicilor Săi. În aceste ocazii, s-a putut vedea că rezultatul învierii este vizibil prin trupul de slavă, nesupus slăbiciunii, pe care L-a primit Domnul Hristos. De fapt, abia atunci a devenit clar adevărul cu privire la realitatea lumii viitoare, despre care Domnul a vorbit în repetate rânduri de-a lungul vieţii Sale petrecute pe pământ. 
  
Aşadar, privind la evenimentele legate de apariţia Domnului Hristos înaintea ucenicilor, putem primi şi noi putere pentru a crede în realitatea vieţii viitoare? 
Întotdeauna a fost o problemă credinţa în viaţa pe care a făgăduit-o Dumnezeu prin Sfintele Scripturi. Deoarece suntem fiinţe materiale, dorim garanţii palpabile, accesibile simţurilor noastre pentru a crede. Pentru a veni în ajutorul neputinţei noastre de a crede Cuvântul divin, Dumnezeu a încredinţat mărturii ce nu pot fi contestate cu privire la realitatea mântuirii pe care El ne-o oferă. Aşa a fost cazul ucenicilor, care au primit dovezi evidente cu privire la ceea ce a mărturisit Domnul Hristos. 
  
Dar noi ce garanţii putem avea cu privire la realitatea vieţii veşnice, pe care a promis-o Dumnezeu, prin Cuvântul Său? 
Garanţia supremă a realităţii cuvintelor lui Dumnezeu ne este dată prin Sfintele Scripturi, o mărturie mai puternică decât ceea ce ne oferă simţurile. Dar puterea vieţii pe care ne-o oferă Dumnezeu se poate vedea din renaşterea naturii după anotimpul rece, precum şi în orice lucrare de vindecare ce se desfăşoară pe pământ. În fiecare floare, în fiecare fir de iarbă, dacă vom privi cu atenţie, vom putea discerne puterea dătătoare de viaţă a Creatorului, o mărturie ce se repetă neîncetat înaintea noastră. 
  
Se poate afirma, că deopotrivă cartea naturii ne dă lecţii cu privire la puterea învierii, sau dătătoare de viaţă, a lui Dumnezeu? 
Ce poate fi mai deosebit, decât să priveşti cum ramuri, aparent lipsite de viaţă, încep să se acopere de frunze şi de flori înmiresmate în fiecare an? Sau când privim un câmp cu totul plin de vegetaţie, după ce de-a lungul iernii fusese acoperit doar de un pământ reavăn, ce nu purta decât pecetea morţii. Având la bază cunoaşterea ce vine din Cuvântul lui Dumnezeu, cel credincios poate citi aceleaşi adevăruri şi din marea carte a naturii, ce ne înconjoară în fiecare clipă. 
  
Dar omul modern este lipsit în mare măsură de contactul direct cu natura, cu frumuseţea lumii creată de Dumnezeu. Ce poate face el pentru a percepe realitatea învierii? 
Chiar dacă, spre nefericirea noastră, ne-am îndepărtat de natura creată de Dumnezeu, încât am ajuns să fim înconjuraţi doar de lucruri care exemplifică etalarea eu-lui şi mândria deşartă a omului, totuşi mărturia învierii este prezentă împreună cu noi. În fiecare act de vindecare, în fiecare act de bunăvoinţă pe care îl manifestăm sau îl primim, aş putea spune că în fiecare zâmbet de simpatie şi de susţinere, străluceşte ceva din puterea învierii lui Isus Hristos. Iar ori de câte ori vom lăsa ca aceste raze ale umanităţii să strălucească prin noi, vom exercita puterea învierii asupra semenilor noştri. 
  
Se poate afirma că lumea noastră are nevoie de această cunoaştere a învierii lui Isus Hristos, pentru a ieşi din problemele cu care se confruntă? 
Lumea noastră are o nevoie disperată de a primi mărturia învierii lui Hristos. Nu este vorba de dogme sau crezuri, ci de mai mult: de o trăire „vie”, ca să spun astfel, a puterii învierii lui Hristos, manifestată prin fapte pline de bunăvoinţă şi prin cuvinte care să înalţe spiritele obosite şi lipsite de vlagă ale semenilor noştri. Cel credincios primeşte putere de la Dumnezeu, prin Cuvânt, pentru a putea împărtăşi această putere şi celorlalţi. 
  
Dar cum putem să primim putere prin Cuvântul lui Dumnezeu? Cum poate studiul Scripturii să fie „apă şi pâine” pentru suflet? 
Dacă deschidem paginile sfinte cu conştiinţa că Dumnezeu ne va vorbi în mod personal, că realităţile veşnice se vor deschide înaintea ochilor noştri, atunci un lucru miraculos se va petrece cu noi. Fascinaţi, vom înţelege lucruri noi din cuvinte cu care poate ne-am obişnuit, iar ideile din Scriptură vor prinde substanţă, sens şi un nou înţeles, cum niciodată nu le-am putut discerne până atunci, vor prinde chip înaintea noastră. O dată având această experienţă, nu ne-ar rămâne decât să trecem să ne rugăm pentru a deveni unelte vii în mâna Creatorului nostru, Căruia Îi datorăm tot ce avem şi tot ce suntem. 
  
Dar cum trebuie să ne rugăm? Cum este posibil să distingem subiecte de rugăciune ca urmare a studiului biblic? 
Pot spune că doar acele subiecte ce izvorăsc dintr-un adevărat studiu al Sfintelor Scripturi vor putea să reprezinte o rugăciune pe care Dumnezeu să o împlinească în favoarea noastră şi a semenilor noştri. Prin intermediul Bibliei învăţăm ce înseamnă sfinţenie, neprihănire, bunătate, dar mai ales suntem aduşi în contact direct cu Dumnezeu. Prin intermediul acestei relaţii, putem acum înţelege cu adevărat care este nevoia noastră, care sunt lucrurile de care avem nevoie pentru a împlini voinţa Sa. 
  
Dar cum putem să trecem la acţiune, având la bază rugăciunea inspirată prin studiul Sfintelor Scripturi? 
Odată ce sufletul nostru a fost mişcat, transformat prin Cuvântul lui Dumnezeu, nu vom mai putea să stăm inactivi, să lăsăm să treacă ocaziile vieţii fără a le folosi spre slava Creatorului nostru. Când ne rugăm în conformitate cu voinţa divină, suntem motivaţi, împuterniciţi chiar, să întreprindem lucrări neobişnuite, pe care nu le-am putea realiza în mod normal. Aceasta este puterea învierii lui Hristos, ce se revarsă asemenea unui râu de la înălţimea munţilor. O nouă viaţă ar începe să se desfăşoare înaintea noastră, iar îmbrăcarea în nemurire ar căpăta sens chiar de acum. 
1.       Să privim la învierea lui Isus, ca dovadă supremă a învierii noastre. 
2.       Să urmăm drumul care duce la învierea din viaţa de păcat şi transformare după chipul lui Hristos. 
3.       Să privim cu nădejde către momentul în care vom fi îmbrăcaţi în nemurire. 
 

Referinţă Bibliografică:
Puterea invierii lui Hristos / Octavian Lupu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 185, Anul I, 04 iulie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Octavian Lupu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Octavian Lupu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!