Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Artistic > Mobil |   


Autor: Ion Untaru         Publicat în: Ediţia nr. 449 din 24 martie 2012        Toate Articolele Autorului

Pustnicul
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Ne-am întâlnit pe internet, roman, cap. 21 
  
Cât de mult îi trebuie unui om să trăiască de azi pe mâine? 
  
De acelaşi număr de calorii are nevoie şi bogatul şi săracul. Şi patronul şi şomerul. Şi onor preşedintele dar şi cel mai mic dintre slujbaşii lui. Iar cel ce duce o viaţă îmbelşugată, strălucitoare în lux şi risipă, nu este nici el mai sănătos decât ceilalţi, nici nu trăieşte mai mult decât aceştia. Tot într-un pat ne căutăm odihna, tot într-un coşciug părăsim lumea când ne vine timpul, în acelaşi pământ ne întoarcem fiecare şi, toate câte le avem, rămân aici. Luăm cu noi numai faptele noastre bune sau rele. Putreziciunea de după moarte ne arată la fel. Şi atunci, pentru ce atâta zbatere în gol?! De ce atâta înverşunare să apucăm mai mult, din ce în ce mai mult, cu mult mai mult decât ne trebuie, sau dacă se poate, să le apucăm noi singuri pe toate şi să nu mai lăsăm nimic celorlalţi. 
  
Înţelepciune se cheamă asta, să alergi după nişte bunuri, care dincolo de strictul necesar nu ţi se cuvin şi, ajung să-ţi dăuneze?! 
  
Am văzut doi cai păscând pe aceeaşi pajişte şi când au ajuns bot lângă bot, unul din ei s-a întors să pască în altă parte. Oare viaţa să-i fost dată omului doar să mănânce, să bea şi să aibă o mulţime de slujitori pe lângă el? Nu este asta o paradă ieftină, inutilă şi de care te poţi lipsi în orice moment? 
  
Un coleg al meu luase o primă neaşteptată şi l-a trimis soţia la piaţă după murături. A făcut un tur de piaţă să vadă unde sunt cele mai mici preţuri, s-a oprit la bufet şi s-a cinstit cu o bere. Şi pentru că era încă nehotărât, a mai luat una şi s-a pomenit cu doi lăutari care veneau de la o nuntă, un viorist şi un ţambalagiu începător care s-au oprit lângă el şi au început să-i cânte. Colegului i-a plăcut, a început lumea să se adune pe lângă ei, devenise centrul atenţiei şi nu se mai îndura să plece. Încă o bere, un bacşiş la lăutari că deh, nici ei nu-şi răcesc gura de pomană până când s-a hotărât să plece acasă că de-abia se mai ţinea pe picioare. Lăutarii, după el. Vioristul, atent ca un body guard profesionist, atingea cu arcuşul pe câte cineva care le sta în cale, atenţionându-l: - Hee, daţi-vă la o parte, nu vedeţi că domnul nu are loc să treacă? Şi când îl aştepta soţia să ajungă acasă cu sacoşele pline de murături, ajunge şi el cu lăutarii. 
  
- Nevastă, dă-ne şi nouă să gustăm ceva că venim de la piaţă şi suntem cam obosiţi. Mai târziu când s-a trezit din mahmureală, a văzut că nici bani nu mai avea şi nici murături nu cumpărase. 
  
Toate îmi sunt slobode, dar nu toate zidesc. Toate îmi sunt slobode, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva. 
  
Un animal de povară dacă primeşte tainul şi este pus la muncă, munceşte. Altminteri mănâncă, doarme şi ... se baligă. Lui nu i se cere mai mult. 
  
Cu cât mai mult se deosebeşte omul de un animal! 
  
Am asistat odată la o discuţie despre credinţă, post, mântuire. Un om în jurul vârstei de cincizeci de ani spunea plin de amărăciune dar cu convingere: 
  
- Diavolul este mai tare ca noi dom'le. Are o mie de mijloace la îndemână şi noi n-avem nici unul. Poate să ne îngencheze într-o mie şi unul de feluri. 
  
- Şi cum cade omul cel mai des? - întreba celălalt care era mai în vârstă, dar tot laic. 
  
- Cârteşte, invidiază, nu mai face milostenii, e lacom, fură, nu mai sare în ajutorul aproapelui, îi place adulterul, nu mai vine la Biserică, îşi pierde credinţa, multe, multe, multe de tot. 
  
- Bine. Să le luăm pe rând. Dacă nu vrea să cârtească, cine îl sileşte să o facă? 
  
- Păi nu ţi-am spus, satana. 
  
- Stai un pic să nu aruncăm cu moartea în ţigani că nici ţiganii nu sunt mereu de vină pentru tot ce ni se întâmplă nouă. Dacă dumneata nu vrei să cârteşti, dacă eu nu vreau să cârtesc, cum să ne silească pe noi satana să cârtim totuşi? 
  
- Eh,... ştie el, cum. 
  
- Dacă vrei să avem o discuţie serioasă, hai să nu ne ascundem după deget. Satana doar ne ispiteşte la rău, dar nu ne sileşte, fiindcă nu poate. 
  
- Mda,... asta aşa e. 
  
Şi din aproape în aproape, au ajuns amândoi la concluzia că omul, dacă vrea, pote respinge oricare din ispite. 
  
Pe deasupra mea pot să treacă nişte ciori pe care eu nu le iubesc. Dar dacă vor să-şi facă şi cuib în capul meu, nu pot să le alung?! 
  
Drept că ispitele sunt multe şi omul poate să cadă în multe feluri dar, dacă el ţine aprinsă această candelă plăpândă a credinţei şi se păzeşte, dacă se roagă în permanenţă, il sprijină Domnul şi nu cade. 
  
Cine vrea să postească, posteşte şi nu se laudă cu asta. Iar din cauza postului nu s-a îmbolnăvit nimeni. Toată învăţătura poate să fie împlintă şi de bogat şi de sărac. Şi de tânăr şi de vârstnic. Şi de omul simplu şi de cel înstruit. Şi de omul sănătos şi de cel bolnav, cu excepţia celor foarte bolnavi.  
  
Principalul este să vrea! 
  
Şi cine vrea să trăiască şi după ce moare, o va păzi. Cine este cinstit în lucrurile mici, este cinstit şi în cele mari. Drept că astăzi nu mai sunt bisericile pline ca altădată, dar astea sunt timpurile pe care le trăim.  
  
Pustnicii, atâţia câţi sunt, cum au reuşit să învingă lumea, refuzând toate ispitele ei şi retrăgându-se în câte o chilie sau o peşteră? Şi are Domnul grijă de fiecare dintre ei. Atunci mi-am adus aminte că Mitică Zavu are un frate, care locuieşte într-o peşteră. Poate nu vă vine să credeţi cum nici mie nu mi-a venit să cred când am auzit. A avut ceva neînţelegeri cu soţia, se luaseră de multă vreme şi dintr-odată a dispărut de acasă. Numai cu ce era pe el. Mult mai târziu am aflat ce şi cum. Şi prima întrebare a noastră, a celor care trăim în lume, a fost: 
  
- Dar ce mănâncă el acolo? 
  
În eventuala şi nedorita perspectivă că ni s-ar putea întâmpla şi nouă aşa ceva, aţi văzut la ce ne-a fugit gândul prima dată? La mâncare! Veşnica obsesie a omului, să nu rămână cumva fără mâncare, că n-ar putea supravieţui fără ea.  
  
Au trecut nişte excursionişti prin Parâng şi s-au pomenit strigaţi de un om din partea locului. Ei nu l-au mai recunoscut, avea barbă, hainele boţite, cârpite, ceva mai slab de cum îl ştiau, dar altminteri, mină de om sănătos. Numai vocea îi era de-acum alta: blândă şi prietenoasă. Privirea plină de duioşie, ca a unui sfânt. Au sta mult de vorbă. 
  
Ei au vrut să-i opfere nişte conserve, ceva de mâncare, de băutură. Le-a mulţumit dar le-a refuzat politicos pe toate.  
  
- Şi ce faci toată ziua în singurătatea asta, aici? Nu-ţi e frică de urşi, de lupi? Noaptea nu-ţi e frig? Nu simţi nevoia să stai măcar din timp în timp de vorbă cu câte cineva? Să ştii ce se mai petrece în lume, fotbal, politică, scandaluri, ce mai e pe la noi prin sat, măcar aşa de rudele dumitale? Eu aş muri într-o pustietate ca asta. 
  
- Măi taică, nu vreau să spun vorbe mari, că S-a coborât Dumnezeu din cer, m-a luat de mână şi m-a adus aici. Dar poate că aici îmi era locul, fără să ştiu. Mă simt ca la mine acasă, ca peştele în apă. Nu aş mai pleca de aici cu nici un chip. Mai mult, nu îmi doresc nimic în plus de la viaţă. Dimineaţa când mă trezesc, parcă am crescut aici ca un stejar din aceste pământuri. Simt aceşti munţi cum respiră prin mine. Şi eu prin ei. Mulţumesc lui Dumnezeu că mă ţine sănătos. De mâncare? Nu duc lipsă. Are Domnul grijă de toţi ai Lui. Dacă v-aş spune că stau de vorbă cu Dumnezeu, aţi crede că m-am ţicnit. Nu vorbesc cu Dumnezeu, dar mă rog. Mă rog tot timpul. Mă rog şi pentru mine dar şi pentru restul lumii care trăieşte în suferinţă şi în întuneric.  
  
Îl simt pe Dumnezeu aproape. 
  
Aproape de tot. Sau cerul, mă rog. Frică de cine să-mi fie? De urşi, de lupi? De multe ori omul ajunge mai rău ca o fiară şi mie mi-a trebuit mult timp până când am înţeles asta. Au fost pustnici care au îmblânzit şi ştiau să vorbească cu animalele sălbatice. Nu mă tem de ele. Mai departe, de cine să mă tem? De hoţi? Ce să fure hoţii de la un pustnic gol puşcă? Faceţi o încercare şi dormiţi doar o singură noapte pe meleagurile astea. Dar nu la o cabană unde tranzistorul se aude de jos din vale, unde turiştii se întrec la băutură şi se spun multe lucruri care nu ar trebui să se spună. Lucruri pe care urechile unui om cu frică de Dumnezeu, nu ar trebui să le audă niciodată. Să ştiţi voi că nu mai aveţi nici o grijă, că nu vă mai e frică de nimic în viaţă, nici de condică, nici de patron, că nu mai aveţi nimic de-a face cu nici un fel de grevă sau refomă, că nu vă mai sapă sau că nu mai trebuie să săpaţi voi pe nimeni ca să ajungeţi la un post mai înalt, sau la un salariu mai mare.  
  
Viaţa noastră pe pământ seamănă cu o vale. O vale a plângerii. Dar cine se păzeşte, o trece cu bine. Eu de mult nu mai ştiu cum arată banii. Şi credeţi-mă că nu îmi pare rău. Când a fost ispitit, Domnul Iisus a refuzat să atingă banul şi a zis numai: Arătaţi-Mi banul de dajdie. Ştiţi de ce? Banul este mai rău ca o fiară. Cât ar fi ea de crudă, fiara se hrăneşte numai cu sânge. Cu sânge şi carne vie. În timp ce banul se hrăneşte numai cu suflete. Cu sufletele celor care cad în cursa lui. Şi asta înseamnă, cred eu, aproape nouăzeci şi nouă la sută din toţi oamenii de pe faţa pământului. 
  
Mulţi chemaţi, puţini aleşi. 
  
Să trăiţi atâtea zile câte mai aveţi în pace. În pacea care se coboară de sus şi să vedeţi cum toată liniştea dimprejurul vostru pătrunde încet, încet în sufletele voastre şi atunci nu veţi mai dori nimic din lumea aceasta. 
  
Când am văzut prima dată câtă linişte se află împrejurul meu, mi-a fost şi teamă să mai respir. Eu nu am multă carte dar puneţi alături imaginea de fiecare zi a Bucureştiului cu toată viermuiala lui şi o să vă daţi singuri seama că s-a rupt undeva o balanţă, un echilibru şi lumea merge pe un drum greşit. Şi pentru acest dezechilibru, omul plăteşte cu suferinţă. Pentru că Domnul este al păcii, nu al neorânduielii. 
  
Şi pacea aceasta face parte din pacea universală, din armonia cu care Domnul a înzestrat tot cosmosul. Mă simt mai liber şi mai puternic ca niciodată. Nu mă aflu în război cu lumea dar pot să spun din tot sufletul şi la fel ca Domnul, că şi eu am învins această lume. 
  
Am zis o dată cu toată puterea: Departe de mine, lume, că nu am nevoie de nimic din ale tale! Şi mulţumirea pe care o simt în sufletul meu, nu pot să v-o descriu în cuvinte. Şi atunci nu merită să vă mutaţi gândul de la lumea aceasta de aici, la cealaltă de dincolo?! 
  
Au nu este corpul mai mult decât haina şi viaţa mai mult mult decât hrana? Şi oricare dintre noi care se nevoieşte rugându-se neîncetat la Domnul, poate să ajungă la ea, la viaţa de dincolo. Şi chiar să preguste din ea, încă de aici. 
  
Locul nostru al tuturor nu este aici pe pământ, ci acolo în cer. Şi al celor buni, şi al celor mai puţin buni. Numai că nu vor ajunge toţi în acelaşi timp acolo, pentru că nu toţi se nevoiesc în aceeaşi măsură. 
  
Toate stelele de pe boltă luminează. Însă nu toate la fel. Dar cu mila şi bunăvoinţa Domnului, odată şi odată, toţi vor ajunge. Pentru că Domnul le-a făcut pe toate ale Lui pentru viaţă şi nimeni nu I se poate opune. Iar acest drum trece neapărat, prin pocăinţă şi suferinţă. Împărăţia Domnului nu este un pension, o casă de odihnă, un fel de dolce vita în care nimeni nu va mai face nimic. Eu cred că sufletele vor evolua şi după moartea noastră pământească. Pentru că nu oricine dintre oameni ajunge la stadiul de curăţie care să-i permită să stea în faţa Domnului la Judecată, din această cauză cred că purificarea sufletului trebuie să continuie şi dincolo. 
  
Aşa cum se curăţă într-un cuptor zgura de pe un metal preţios, aşa trebuie să se cureţe şi sufletele noastre prin suferinţa meritată de fiecare. 
  
După părerea mea, în viaţă nu există decât două drumuri. Este unul strâmt, să zicem o potecă şi, ea duce în vârful muntelui. Asta înseamnă urcuş continuu. Şi mai este unul larg, larg de tot care coboară întruna şi nu se opreşte decât în fundul prăpastiei. Dacă s-ar întreba fiecare: eu pe care din aceste două căi mă aflu, poate s-ar mai schimba câte ceva. 
  
Un convoi nesfârşit de oameni coborând permanent şi luându-i în râs pe cei care se încumetă numai să urce spre piscuri.  
  
Două lumi diferite, trecând una pe lângă cealaltă. 
  
Eu văd foarte limpede lucrurile astea şi cred că nu sunt greu de înţeles pentru cei cu inimă curată. Simt că pe mine m-a curăţat Domnul de toată răutatea lumii pe care o mai aveam, când am ajuns aici.  
  
Tatăl este Cel care curăţă mlădiţele, ca acestea mai multă roadă să aducă. 
  
Şi dacă v-aş povesti concret, cum mi s-a întâmplat mie aceasta, cum am simţit eu această curăţire, aţi crede că mă laud, aşa că las pentru altă dată urmarea. Dacă ne vom mai întâlni vreodată. 
  
Dacă... 
  
- Atunci n-ar fi fost poate mai bine, la o mănăstire?  
  
- Nu ştiu. Aici am ajuns, aici rămân. Şi nu ştiu cum să Îi mulţumesc Domnului pentru pacea sufletească pe care am câştigat-o şi pentru că m-a făcut să văd ceva mai limpede toate cele din jurul meu. 
  
Dragă domnişoară Căpriana, 
  
Mulţumesc pentru scrisoarea dumitale care mi-a mers la inimă. Încep cu sfârşitul: şi eu am trăit aceeaşi senzaţie la trezire, de intrare în propriul meu corp, ca după o pauză distinctă, să aud radioul cu care adesea şi eu adorm lăsându-l deschis. 
  
Nu mă surprinde cererea de a-ţi trimite fotografia şi data naşterii, mi-a mai citit cineva în destin şi mi-a prevestit destulă suferinţă în cea de a doua parte a vieţii. Poate că există o lege tainică a numerelor, dacă un necunoscut citindu-mi numai data naşterii, poate să-mi spună de ce am suferit sau, de ce trebuie să mă tem acum, când strada viitorului a devenit pentru mine, o fundătură. Aşa că, spune-mi deschis tot ce vei citi, că această suferinţă despre care îţi vorbesc, mi-a deschis deja uşa şi încep să mă obişnuiesc cu domnia sa. De fapt suntem legaţi unul de celălalt ca omul de propria sa umbră. Nu putem să fugim din calea destinului, că ar însemna să alergăm de fapt înaintea lui. Mai scurt şi mai la obiect, cred, fără să dramatizez prea mult, că în mai puţin de doi ani, va trebui să ne luăm la revedere şi voi pleca undeva departe, departe. Acolo unde se duce fiecare când îi sună ceasul în destin. Fie la cules de stele, fie undeva mai jos aşteptându-mi rândul la un cazan cu smoală. Şarjez evident, ca să trec mai uşor peste această veste care nu e bună deloc. Nu este o fabulaţie şi nici un bluff gratuit. Am făcut o criză când am aflat, dar te asigur că am depăşit-o şi de acum înainte putem vorbi despre moartea mea ca despre a unui (ne)cunoscut la care amândoi am ţinut puţin. 
  
Presimţirea aceasta se leagă într-adevăr de o bibliotecă şi de un vis, dar puţin diferit de cum l-ai văzut dumneata. Am tras cartea pe care am tras-o şi, când ajungi în punctul acesta, nici un om nu se mai poate întoarce la ultima răscruce, să zicem, ca să-şi aleagă alt drum. Pentru fiecare există o scadenţă, pe care nimeni nu o poate amâna sau evita, cu nici un chip. Mă bucur că suntem aproape unul de celălalt, sufleteşte bineînţeles şi asta îmi e de ajuns, mă va ajuta să trec mai uşor puntea care îmi stă în faţă. Eram student, toată lumea fredona atunci un şlagăr la modă interpretat de Charles Aznavour: Il faut savoir,...quitter la table. Pentru fiecare din noi vine o vreme când trebuie să ne ridicăm de la o masă, să părăsim o scenă, sans faire du bruit. 
  
Toţi suntem nişte actori, jucăm câte un rol. Mai bine sau mai rău. Care ni se potriveşte sau, care nu ni se prea potriveşte. După care ne retragem în culise. Ştie el regizorul, pentru ce. În legătură cu vindecarea miraculoasă a bunicului, acum după ce am aflat toate acestea, mi se pare aproape normal. Dar înainte, nu mi-ar fi trecut prin cap, aşa de la sine. Vezi că Domnul i-a pus omului la îndemână, tot ce îi trebuie pentru o viaţă sănătoasă dar şi nişte resurse absolut fantastice de care dispune corpul său, şi pe care, încă, nu le cunoaştem îndeajuns. În afara capacităţii neobişnuite de a se adapta la aproape toate condiţiile oferite de mediul acesta, devenit tot datorită nouă, din ce în ce mai ostil. Cu cât suferă omul mai mult şi îşi pune mai multe întrebări, cu atât este mai bine pentru el. De unde, paradoxal, cine vrea să se îndrepte, să se zidească sufleteşte, nu mai trebuie să se teamă de suferinţă. Dar nici să o caute cu lumânarea, ceea ce ar însemna o înclinare în partea nedorită a balanţei destinului. La ce i-ar folosi cuiva suferinţa de dragul suferinţei? Suferinţa căleşte caracterele, topeşte zgura de pe oricare metal preţios şi-l pune mai bine în valoare. Câteodată mă închipui stând undeva la un colţ de stradă şi privind mulţimea care aleargă valuri, valuri încoace şi încolo, ameţindu-te. Dimineaţa de acasă spre arena în care se luptă din greu pentru traiul cotidian şi, seara, în sens contrar, pentru ca după un simulacru de odihnă şi aparentă recuperare fizică, de iluzii năclăite şi vise confuze, a doua zi dimineaţa să o ia de la capăt. Un flux şi un reflux social, de genul mişcării browniene şi mă întreb câţi dintre ei îşi mai pun seara problema dacă au câştigat măcar un centimetru, nu mai mult, în înălţarea lor spirituală. Dar cei mai mulţi dintre ei, nu mai ajung la astfel de întrebări. Şi nu este numai acest du-te vino, singurul vinovat de faptul că nu ne merge aşa cum am voi. Un fel de buimăceală generală din care nu mai ştie nimeni cum poţi să ieşi. Te-ai întrebat vreodată cum ajunge omul să sufere de trufie? Dintr-o prea bună părere pe care o are despre el însuşi sau din dispreţul faţă de semeni? Oamenii aceştia scriu numele lui Dumnezeu cu literă mică, iar pe al lor, cu majuscule. De parcă universul s-ar învârti înjurul lor şi, nu ei în jurul universului. Dacă ar reuşi să-şi vadă propria lor nimicnicie, s-ar ruşina, intrând în anonimat. De ce nu se gândesc ei mai bine, că nu reuşesc să se ferească de propria lor necurăţie, neajuns care nu se mai întâlneşte la nici o altă vietate, pasăre sau insectă, după cunoştinţa mea. Asta aşa ca să-şi mai taie din lungul nasului, să nu mai aibă nici un motiv de trufie, pentru că toate celelalte vieţuitoare, nu cunosc acest sentiment al trufiei, cu care se împăunează omul adesea. Mai ales atunci când îşi ridică privirea spre cele înalte. Virtuţile sufletului omenesc: iubirea, mila, generozitatea, altruismul, dreptatea, spiritul de sacrificiu, nu se obţin de la sine, fără efort. Iar cine se străduieşte, ajunge să pună mâna pe comoară. Toţi sunteţi dumnezei, spune învăţătura. Şi eu înţeleg prin asta că dator este omul să se purifice continuu, pentru că  
  
numai astfel se poate apropia de acest principiu abstract, universal şi atotcuprinzător, care este Dumnezeu. Asta cred că înseamnă porunca: Vegheaţi! Căci omul a fost făcut după chipul şi asemănarea Lui şi are o dumnezeire în el, pe care trebuie să o păzească de orice întinare. Stau uneori şi mă întreb: De ce ni s-a dat nouă viaţa? Merităm noi această încredere, această investiţie a Proniei cereşti, faţă de care nu există o alta mai mare? Presupun că, pentru a ne strădui să merităm răscumpărarea, să ne reîntoarcem la demnitatea din care am căzut prin protopărinţi. 
  
Mă bucur că ne-am cunoscut şi putem să face schimb de opinii. Şi mai departe cred că semănăm cu doi liceeni timizi şi care nu îndrăznesc să-şi mărturisească sentimentele unul altuia. Şi cea mai mare vină o port eu că sunt mai vârstnic. Dar şi mai nepriceput. Să ne bucurăm împreună de norocul care pare să ne fi păscut, în ghinionul de a ne naşte în această lume plină de sminteli. La atâta distanţă unul de celălalt, dar atât apropiaţi în ce priveşte convingerile noastre intime privind viitorul. Sunt de acord şi cu faptul că energia noastră sentimentală ne apropie şi nu ne îndepărtează. Dar cum stăm atunci cu teoria biluţelor de chihlimbar despre care amândoi am învăţat la şcoală, şi care, fiind încărcate cu acelaşi fel de sarcini electrice, după ce se atrag iniţial, ajung ulterior să se respingă? Noi nu vom ajunge să cunoaştem niciodată rutina unui cămin conjugal, care să ne transforme din parteneri în adversari. Şi de o mie de ori este mai bine aşa. Amândoi purtăm consecinţele acestui tăvălug social care ne cauzează suferinţe inutile sau măcar neînţelese, dar nu aspirăm la plata poliţelor nici faţă de persoanele, nici faţă de instituţiile care ne-au nedreptăţit. Fac parte din păcate, dintr-o generaţie pe care viaţa a dat-o prea devreme deoparte, înlocuind-o cu alta, poate mai adaptată sau, poate mai apropiată de spiritul vremii. Şi totuşi simt nevoia să te protejez, nu prea ştiu cum, de la distanţă, ca un părinte sau frate mai mare. Aşa ca de la un singuratic la o însingurată (!). Greşesc oare? Însingurată, pentru că eu aşa te văd, vis-a-vis de această lume rău aşezată. Lume care împrumută din ce în ce mai multe din apucăturile fiarelor pădurii. Care fiare, nu ştiu însă ce este lăcomia, răutatea, cruzimea, egoismul rapace, decât dacă le vor învăţa de la noi, oamenii. Deci în avantajul cui pledează această diferenţă? 
  
Cu dagoste, bătrânul Sebastian 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Pustnicul / Ion Untaru : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 449, Anul II, 24 martie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Ion Untaru : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ion Untaru
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!