Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Orizont > Selectii > Mobil |   


Autor: Vasilica Ilie         Publicat în: Ediţia nr. 287 din 14 octombrie 2011        Toate Articolele Autorului

Purceluşul Ghiţă
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
De când mă căsătorisem, ne făcusem un obicei ca în fiecare an, ( de obicei, primăvara devreme) să cumpărăm câte un purceluş pe care ni-l creşteau părinţii mei. Până la Crăciun se făcea destul de mărişor şi bun de sacrificat. 
  
Într-unul din acei ani când am cumpărat ca de obicei, un purceluş să ni-l crească, nu am uitat peripeţiile prin care am trecut.  
  
Fiul nostru nu era încă la grădiniţă şi pentru că nu avea cine să stea cu el acasă în lipsa noastră, l-am dus la ţară, la părinţii mei iar eu cu tatăl lui veneam săptămânal, o dată cu maşina noastră, o dată cu maşina socrilor pentru că înainte aşa se circula; o duminică cu numere cu soţ, o duminică cu numere fără soţ, distanţa fiind de 110 km. 
  
De data aceasta venisem cu maşina socrilor, avea număr fără soţ- o Dacie 1300- verde, destul de nouă, bine îngrijită. În portbagaj se afla un dulăpior improvizat de socrul meu, unde ţinea sticle cu lichid de frâna, antigel, apă distilată, o lădiţă cu chei pentru maşină, 
  
diverse cârpe, ce mai, era o ordine desăvârşită. 
  
Duminică ne-am sculat dis de dimineaţă să mergem la târg, la vreo treizeci de kilometri faţă de localitatea părinţilor mei. 
  
Ca să aducem purcelul de la târg, ne-am gândit să-l băgăm într-un sac de cânepă, legat la capăt cu o sfoară, în portbagaj. 
  
Fiul nostru care ne auzise de seara că o să mergem la târg, nu s-a culcat până nu i-am promis că o să-l luăm cu noi, cu maşina. Îi plăceau nu numai maşinile dar, totodată, să fie luat la plimbare cu maşina. Avea o mulţime de maşinuţe aduse de tatăl lui din străinătate, de câte ori pleca în delegaţie; maşini de poliţie, de incendiu, taxiuri, toate teleghidate. 
  
Era luna martie şi afară încă nu se dezgheţase bine pământul. Apăruseră ghioceii şi viorelele; îmi aduc aminte că în drumul de întoarcere ne-am oprit să culegem ghiocei dintr-o pădurice. 
  
Purceluşul era mărişor, arăta bine, îl alesese chiar fiul nostru; de cum l-am cumpărat l-am şi botezat cu numele de Ghiţă. Îl băgasem aşa cum hotărâsem, într-un sac, ca să nu se plimbe prin portbagaj să facă mizerie şi daune. Nu ne-am mai uitat în porbagaj, distanţa nefiind aşa de mare între cele două localităţi. În timpul cât am oprit să culegem ghiocei nu am auzit niciun zgomot şi chiar ne bucuram în sinea noastră, ce cuminte este purceluşul şi ne gândeam că, datorită plimbării cu maşina, a adormit. 
  
Ajungem acasă, băgăm maşina în curte, cât mai aproape de coteţ, deschidem potbagajul să scoatem sacul cu purceluşul în el... 
  
Am rămas toţi cu gura căscată, ca la dentist, când îţi scoate din greşeală o altă măsea, decât cea care te doare! Purcelul nostru”evadase” din sac şi zăcea în mijlocul portbagajului! Toate sticlele din dulăpior erau împrăştiate, nu ştiam atunci din care se scursese lichid şi, împreună cu mizeria de la porc, portbagajul arăta ca o cocină. 
  
Toţi eram înmărmuriţi şi nu ştiam ce să facem. Eram în jurul maşinii, parcă eram în jurul unui sicriu. Nu puteam scoate un cuvânt iar eu mă uitam cu coada ochiului la socrii mei, (veniţi şi ei în vizită, să-şi vadă nepotul) să le „examinez” expresia feţelor. Socrul meu avea faţa roşie (fiind mai spân la faţă) iar soacrei mele îi ieşiseră ochii din orbite. 
  
La un moment dat o aud pe mama care mi s-a părut cea mai calmă şi lucidă la ora aceea: 
  
- Nu mai staţi aşa, că n-a murit nimeni ! Porcul mai răsuflă! Voi, bărbaţii, luaţi-l şi duceţi-l în coteţ, iar tu, uitându-se la mine, du-te în bucătarie şi adu-mi nişte lapte din frigider! Trebuie să fi lins ceva din lichidul ăla din sticle, o să se facă bine! 
  
Aşa se şi întâmplase. În mersul maşinii şi izbiturile purceluşului cu dulăpiorul, sticlele căzuseră pe jos. Ghiţă a călcat cu copitele, poate a dat şi cu râtul, cert este că unele au crăpat fiind din plastic şi lichidul din ele s-a scurs în interiorul portbagajului şi apoi din portbagaj, lăsând dâre în urma maşinii...Bănuim că doar a lins ceva din lichidul acela, nu prea mult, altfel, era mort. 
  
* 
  
Mama era doctorul familiei şi a vieţuitoarelor din curte. Când eram noi, copiii, bolnavi (raciţi) nu ne dădea anibiotice; ne făcea o frecţie bună seara, înainte de culcare, cu spirt sau „diana”( care se găsea la farmacie) de se roşea pielea pe noi, ne dădea să bem un ceai fierbinte cu miere, făcut din toate plantele medicinale adunate de noi vara şi puse în săculeţi din pânză, un piramidon (aşa era pe atunci) sau o aspirină şi ne băgam în pat. Dacă ne durea în gât ne spunea să facem gargară cu apă şi sare şi ne punea comprese cu spirt în jurul gâtului. Dacă ni se infectau amigdalele, le badijona cu albastru de metil. A doua zi nu mai aveam aproape nimic. Mâncam uşor vreo două zile; brânza de vaci, supă de găină, pâine prăjită şi ceaiuri din plante medicinale. 
  
Când eram deocheaţi, ne închina (nu ardea tăciuni cum mai auzisem prin alte părţi) ne mângâia pe frunte şi ne spunea de „deochi”, un descântec pe care l-a „furat” de la bunica, Eu nu am reuşit să-l „fur” de la mama dar am rămas cu un har: când cineva este deocheat şi îi spun rugaciunea „Tatăl nostru” în gând, de câteva ori, se simte bine în clipele următoare. 
  
Un alt leac învăţat de la mama şi pe care îl aplic şi acum când îmi este rău: când am dureri de stomac şi senzaţie de vomă, îmi masez zona din jurul ombilicului în sensul acelor de ceasornic, cu oţet, crestez o ceapă, o zdrobesc puţin, o stropesc cu oţet, o aşez cu partea crestată pe ombilic, apoi mă leg cu o cârpă la spate, să ţină ceapa în poziţia- fix- pe el. Mă aşez pe pat în poziţie orizontală, cu burta în jos. După o oră, mă simt foarte bine, nu mai am nimic. 
  
Cu păsările( gâştele şi curcile în special) era expertă în a le trata dacă se întâmpla să se otrăvească când „scăpau”şi ciuguleau iarbă de pe ogorul tratat cu ierbicide. Imediat le administra lapte şi le aducea la viaţă. 
  
* 
  
Tata şi soţul meu l-au luat de picioare şi l-au aşezat pe Ghiţă în coteţ. Eu am adus laptele repede iar mama l-a rugat pe tata să-i deschidă gura purceluşului. I-a administrat lapte cu lingura. După câteva minute, a procedat la fel. Apoi l-au lăsat să se odihnească. 
  
Tata făcuse un coteţ nou, special pentru purceluşul nostru; îl menţinuse şi pe cel vechi pentru porcul lor. Pavase pe jos să-i fie mai uşor să spele cu furtunul atunci când porcul va face mizerie, construise nişte jgheaburi de scurgere a apei, apoi nişte compartimente pentru mâncare şi băut apă, prinse în beton. Îi pregatise un aşternut din paie într-un colţ să-i fie cald iar mama i-a pregătit ceva de mâncare caldă, într-un tuci; un amestec de tărâţe de grâu şi mălai. Toată lumea era pe lângă porc, ca pe lângă un Făt-Frumos. După ce şi-a revenit din „moarte”, Ghiţă a mâncat puţin din ce i-a preparat mama şi l-am lăsat să se odihnească. Fiecare, apoi, ne-am văzut de treabă; barbaţii au spălat maşina pe interior şi exterior, femeile pe la bucătărie, cu pregătitul mesei de prânz. 
  
Spre seară am plecat la Bucureşti, nu înainte de a-l vizita pe Ghiţă. Îi plăcea noua lui locaţie pentru că l-am văzut că se familiarizase deja; mâncase tot şi stătea pe stratul de paie, întins, parcă satisfăcut de toate condiţiile. 
  
În cursul săptămânii, de obicei, vorbeam la telefon cu părinţii să-i întrebăm ce mai face fiul nostru şi dacă sunt bine şi ei. Acum aveam şi un nou subiect de discuţie; Ghiţă. 
  
În fiecare sfârşit de săptămână, când veneam la ţară, ni se părea că purceluşul este mai mare, mai gras, mânca foarte bine, atât urluiala pe care i-o pregătea mama cât şi iarba pe care i-o aducea tata de pe câmp, cu şareta. Ghiţă devenise un porc în adevăratul sens al cuvântului, foarte bine dezvoltat. 
  
Se făcuse vară. Într-o zi, în cursul săptămânii, pe când fiul nostru se juca cu una dintre maşinuţele lui teleghidate, un taxi de culoare galbenă, nu ştiu cum s-a întâmplat că a scăpat-o în coteţ, la Ghiţă. Părinţii nu erau prin preajmă; tata era plecat iar mama cu treburi gospodăreşti. Fiul nostru nu a spus la nimeni nimic, şi-a luat altă maşinuţă cu care să se joace. 
  
Peste puţin timp, mama a auzit în coteţ zgomote. Când a venit să vadă ce se întâmplă, a rămas uimită ; Ghiţă era foarte agitat, devenise chiar irascibil, începuse să roadă tot ce întâlnea (stâlpii din lemn) iar construcţia care era cât de cât solidă, a devenit un fel de câmp de bătălie. La un moment dat, din cauza cutremurelor pe care le provocase Ghiţă, devenise şubredă...Bieţii părinţi nu ştiau ce să facă; nu cunoşteau cauza şi erau foarte neliniştiţi în privinţa aceasta. I-au pus şi sârmă în nas. Toate acestea ni le-au spus la telefon şi, musai, trebuia sa venim, să ne sfătuim ce să facem cu porcul, dacă era cazul să-l sacrificăm sau nu. 
  
Până să vină ziua de sâmbătă când, de obicei, veneam la ţară, vineri a fost punctul culminant când porcul a dat un spectacol jalnic. 
  
Era timpul când se copseseră vişinele. Mama culesese vişine şi se pregătea să le pună într-o damigeana mare, de zece litri, pentru vişinată. Spălase damigeana, iar vişinele din vişinata veche, le aruncase cu o zi în urmă, în spatele grădinii de zarzavat. Acolo depozitam gunoiul, aproape de pârâiaşul copilariei mele iar când grămada era mare, tata ruga un vecin, care avea căruţă să-l ajute să care gunoiul, departe, la groapa comună de gunoi, a localităţii. 
  
„Nu ştiu cum a scăpat din coteţ dar parcă era nebun”, ne povesteşte mama. “A început să râme prin curte, (din cauza solicitării râtului, i-a scăpat şi sârma din nas) parcă trecuse tractorul în urma lui. A pătruns în grădina de legume şi a distrus tot ce era pe rod; straturi de roşii, ardei, vinete, varză, fasole...” 
  
Toată munca părinţilor mei, care trudiseră de primăvara devreme până vara, ca să avem legume proaspete, ecologice, s-a dus pe „apa” sâmbetei. 
  
Când a văzut dezastrul pe care îl face porcul, mama a fugit spre el, să-l aducă în coteţ. Aş! Ce să-l aducă, parcă dăduse strechea în el, aşa era de nebun, a doborât-o şi pe mama la pământ iar fiul nostru a început să plângă.  
  
După ce distrusese tot ce întâlnise în cale, Ghiţă dădu peste grămada de vişine, care era tocmai boasca din vişinata veche. A început să se înfrupte din ea şi nu peste mult timp, a adormit. Aşa l-a găsit tatăl meu pe Ghiţă iar pe mama şi pe fiul nostru în stare de şoc. 
  
Tata s-a înfuriat când a văzut toate acestea şi a rugat un vecin, să-l ajute ca să-l sacrifice pe Ghiţă. În momentul când l-au tranşat, au găsit în stomac maşinuţa teleghidată, aproape întreagă iar o roata lipită de esofag care nu alunecase când a îngurgitat-o. Probabil îl enerva, de aceea avusese stările acelea. Toţi au rămas înmărmuriţi. 
  
Sâmbăta când am ajuns la ţară, Ghiţă era deja cârnaţi, şuncă, jumări, cotlete, o parte puse în untură la borcane, o parte în congelator.  
  
Şi ca să-i fie sufletul uşor, i-am făcut şi o pomană lui Ghiţă, anuntând fraţii, cumnaţii şi nepoţii, astfel că am pus câteva mese sub cei trei nuci din curte şi am tras un chef pe cinste.  
  
În anul acela, de Crăciun nu am avut porc însă părinţii mei nu ne-au lăsat fără să avem pe masă preparate din porcul lor. 
  
( din volumul: "File de jurnal. Schiţe") 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Purceluşul Ghiţă / Vasilica Ilie : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 287, Anul I, 14 octombrie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Vasilica Ilie : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Vasilica Ilie
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!