Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Artistic > Mobil |   


Autor: Cezarina Adamescu         Publicat în: Ediţia nr. 533 din 16 iunie 2012        Toate Articolele Autorului

PROZATORI PENTRU MILENIUL TREI: ROMEO TARHON - TREI PROZE FANTASTICE PREZENTATE DE CEZARINA ADAMESCU
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
PROZATORI PENTRU MILENIUL TREI: ROMEO TARHON 
  
PREZENTARE DE CEZARINA ADAMESCU 
  
RESTITUIRI. PROZE PENTRU MILENIUL TREI 
  
Scurtele proze ale scriitorului Romeo Tarhon crează o imagine diferită de cea reală, a pământului, acea entitate feminină existentă încă din primele zile ale Creaţiei, jucând un rol esenţial în menţinerea vieţii. S-a spus că viaţa a apărut din apă, din aer, de pe alte planete, din neant şi alte provenienţe, la fel de stranii şi neverosimile.  
  
Despre „Paradoxuri şi fenomene (in)explicabile” – vorbeşte Romeo Tarhon în prozele sale realisto-fantastice. Naşterea din cuvânt şi imagine – acesta este parcursul firesc al întâmplărilor relatate de autor. Într-un cadru mirific, mitic şi anume, preajma cetăţii Histria, „O limbă de pământ în saliva salină a lacului Sinoe” – acolo unde se se ivesc noaptea ştime, de o frumuseţe neomenească, ce-ţi sucesc minţile, autorul plasează, printre relicve, „situri, vestigii, pământ răscolit, ziduri muşcate de caninii timpului câinos, pietre legendare, odăi, morminte, ceramică...” 
  
Ne trezim pe “urme de umbre” şi “paşi ancestrali” şi parcă auzim “suflări stranii de lumi din vechime”. 
  
Decorul ne vrăjeşte, ne cheamă, ne ameţeşte cu tânguirile ca de sirene. Dar, cel care ne hipnozizează cu un cântec la balalaică, “plângându-şi în fiecare dintre noi eternitatea efemeră(!) – este de data aceasta, nu o zână a lacului, nu o ştimă sau o naiadă, ci un profesor din Cluj, care “îşi devora fericirea clipei cât o veşnicie” – în timp ce apa îşi contura, prinsă şi ea în vrajă, valurile. Cântecul rezonează în suflete. 
  
Proza este metaforică, o parabolă a vieţii.  
  
La ceas de abanos, când “Cerul de funginine era spart doar în dreptul lunii şi perforat ca o sită de mii de stele de fosfor rătăcite pe cer. Întunericul, precum o pleoapă imensă, ne camufla sfiala, expunerea colectivă, plângerea în propiile fibre”, pretext pentru o întâlnire de taină, în decorul mirific, în mijlocul naturii, cu “zei contemporani distructivi şi lacomi: arheologi, studenţi, cecetători, biologi, turişti... Sărbătorind o clipă eternitatea unei clipe de insomnie şi dorul de alţii ca noi, strâns legaţi prin ligamente nevăzute...” 
  
Fire introvertită, romantică, sensibilă până la sfâşierea celulei, autorul mărturiseşte: “Mă regăseam şi eu, când şi când, după rătăciri suspect de nostalgice, mă desfătam şi eu, redescoperindu-mă prin ceilalţi, eram şi eu un punct din cercul viu şi diform al unor oameni de o clipă”. 
  
Personajul principal al prozei este Timpul. Mai precis, “eternitatea secundei”. În astfel de cadru, autorul are parte de o experienţă stranie. 
  
Când tocmai era furat de atmosfera stranie creată de cântec şi de vibraţiile naturii efervescente, chiar la ceas de noapte, spune el, “brusc şi brutal, m-a izbit în ceafă, direct în neuroni, o rază, un flash, un jet, un flux ca de laser, o lumină!...” 
  
Străpuns parcă de o curiozitate fără margini, privind în jur, a văzut: “fascicule irizante, o lumină compusă oscilantă şi vibratorie făcând să joace aerul aburiu de deasupra apei. Sursa celor trei proiectoare era un disc depăşind de trei sau patru ori mai mare decât diametrul lunii pline atunci suspendată diametral opus pe boltă”. 
  
Sigur că, trăirea unei astfel de experienţe uluitoare, nu poate să nu lase urme.  
  
Literatura science-fiction, având ca obiect descoperirea unor obiecte zburătoare neidentificate, a suscitat întotdeauna interesul oamenilor, mai ales dacă aceste mistere nu au fost elucidate.  
  
Autorul descrie fenomenul foarte amănunţit: “M-am întors resemnat spre obiect, l-am localizat, i-am stabilit mental reperele între constelaţii şi l-am imprimat în memoria vizuală. Sub obiectul rotitor erau trei proiectoare a căror lumină nu întâlnea apa, pământul, materia şi nu se reflecta. Se „comporta” ca un scaner cu laser, fără să emită zgomote de motoare, de aripi, de corp cinetic.  
  
Nu era nici elicopter, nici avion(etă), nici zmeu de hârtie, cum nici pasăre sau far. Era ceva material, manevrabil, inteligent.... Un corp pe cer, undeva aproape, care, parcă, ne viziona, ne spiona... După scurtul interval a stins luminile şi a dispărut la fel de subit, ca şi cum a fugit, ca şi cum a reacţionat la rândul lui fiind descoperit”. 
  
Iată că Romeo Tarhon, descrie o astfel de experienţă metareală, cu luciditate şi obiectivitate, realism şi logică, ceea ce, de fapt, trebuia privit prin prisma suprarealului existent pretutindeni, dar pentru care noi cu avem ochi, deşi-i ţinem larg închişi doar pentru întâmplările zilei. 
  
“Cine are ochi de văzut, să vadă” – se spune în Evanghelie. Că există mai multe realităţi paralele, e limpede.  
  
Ochi şi minte, suflet şi inimă, spirit înalt pentru a putea recepta fenomenele care ne vin în întâmpinare, fără să ne ceară voie, doar pentru a ne verifica şi confirma, calitatea de martori obiectivi. 
  
15 iunie 2012, 
  
De ziua Eminescului 
  
O PROZĂ DE ATMOSFERĂ  
  
În universul din “straniul paradis” cum excelent a denumit Laurenţiu Fulga – locul anume de desfăşurare a acţiunii romanului cu acelaşi nume, Romeo Tarhon plasează, în proza “Punctul critic” – “Venind un om fantomatic cu propria-i umbră sub tălpi”, trezind şi mai puternic interesul şi gustul pentru magie, pentru mirific, pentru fabulos, al cititorului. Cadrul e foarte propice unor întâmplări nebuloase, ca-n nuvelele lui Mircea Eliade. Plonjări în alt timp, în alte locaţii, întoarceri cu câteva decenii în urmă, ori dimpotrivă, aterizând fără veste în viitor, oameni care fac harcea-parcea timpul şi spaţiul, declarându-se victorioşi în lupta cu aceste entităţi fundamentale ale filosofiei tuturor neamurilor, aceste repere şterse din memoria secundei, ne sunt prezentate cu oarecare parcimonie, dar foarte distinct în peisajul paginii, pentru a ne oferi un prilej de introspecţie în sine, fiecăruia: „oamenii sunt singuri, cu umbrele lor, sunt stranii şi răvăşiţi, se prăbuşesc în sine... Străzile sunt punţi de cositor fluid, catene ca de cupru, copacii relicve şi întregul oraş ca o peşteră nesfârşită între cer şi pământ”. 
  
Lumina şi umbra, dar în chip deosebit, umbra, devine reper fundamental şi el prin permanenţa ei în viaţa omului. Este curios cum, autorul ştie să mărească suspansul cu aceeaşi idee, a omului dispărut „în hăul propriei umbre”. 
  
O proză de introspecţie, foarte analitică, în care parcă, totul se scurge, se prelinge în pământ, oraşul, străzile, oamenii, o dată cu umbrele oamenilor şi ale câinilor vagabonzi care fac hărmălaie, sporind stranietatea atmosferei. 
  
Termeni rari precum: distal, puncte luminiscente, scintigrafice, contortă, emisii, acufene, fantă punctiformă, flacără filiformă, entropie, flectată, undă filiformă, duc cu gândul la fizică, la electromagnetism, la universul ştiinţifico-fantastic, plin de necunoscute, plin e ondulaţiuni universale, dar teribil de exact şi neiertător, al cosmologiei, al medicinii şi a tehnicii super avansate. Nu e de mirare. Studiind medicina, Romeo Tarhon poate face conexiunile necesare pentru a descrie o experienţă la limită: 
  
„...creierul îi era străpuns şi captiv, a vrut să pipăie, să se asigure, a ridicat un braţ, a dus arătătorul spre lobul urechii, mâna i-a zvâcnit violent din umăr, flectată de durerea cumplită din deget, în cortex i s-au descărcat parcă mii de volţi când s-a mişcat. Şi-a corectat poziţia, a strâns pumnii de durere. A simţit sânge în palmă, vârful arătătorului îi era deschis, vâscos, fierbinte, retezat...” 
  
Surpansul este dus până aproape de paroxism. Sunt stări care nu pot fi descrise-n cuvinte. Şi nici imaginile nu prea te ajută. 
  
După extensia punctului până la o dimensiune acceptabilă, totul reintră în normal şi iarăşi, imaginea bărbatului „exagerat de înalt, se voalează în propria umbră diformă depărtându-se conştient că paznicii nu sunt niciodată aceiaşi, oraşul o altă peşteră între cer şi pământ, străzile altele, câinii flămânzi... Cum nici copacii niciodată aceleaşi relicve. Înţelegea, acum, de ce oamenii se simt uneori, în zilele pustiitoare de noembrie, când plouă cu acid şi întunericul devine consistent, străini în propria fiinţă şi singuri în propriul corp...” 
  
Ceva ce scapă simţului şi para-simţului comun, realităţi extrasenzoriale adunate-n cuvânt, senzaţia că lucrurile fiinţează şi că ele sunt în preajma omului pentru a-l sluji şi a i se dedica. La graniţa dintre real şi suprareal, omul dobândeşte puteri şi egergii nebănuite pe care le canalizează întru binele general sau personal. 
  
Prozele lui Romeo Tarhon sunt admirabil scrise, admirabil întocmite în gând şi redate pământului cu suflet care suntem noi, oamenii alcătuiţi din lut şi suflare divină.  
  
15 iunie 2012 
  
SCRIITORUL ŞI GURA DE AER  
  
Prozele lui Romeo Tarhon încep, toate, în mod obişnuit, în care comunul, ontologicul diurn îşi au partea leului. Introducerea în atmosferă nu face decât să mărească tensiunea şi să te facă să aştepţi să se ivească, de la un colţ, inefabilul, metarealul, extraordinarul. Şi chiar aşa se şi întâmplă. Pornind de la un fapt real, moartea unui fumător care face un infarct de miocard, servind în acest caz ca fundal, are loc trecerea, aproape pe nesimţite, la suprareal, la fantastic şi povestitorul plonjează într-un cadru în care Lumina are rolul principal. Mai exact, fascilolul de lumină albastră, potrivit pentru o istorie fabuloasă: „privesc spre sursa stranie de lumină albastră, nefiresc de albastră difuzând ca printr-o fantă din zid şi mă întreb dacă nu trăiesc o iluzie, o născocire a minţii: în clipa în care superba făptură a trecut prin perdeaua de lumină, halatul ei alb ca din voal, intim mulat, şi-a pierdut materialitatea, s-a dizolvat dezvăluindu-i nuditatea zveltă şi senzuală. A dispărut cu cartea de vizită în mână ca şi cum nu a atins cu picioarele goale pardoseala, plutind mai mult...”  
  
Toate acestea pe fundalul unei profunde îngrijorări pentru starea de sănătate. Subconştientul lucrează cu conştiinciozitate. 
  
Dispariţia personajelor într-o fantă de lumină, în propria lor umbră, înghiţiţi parcă de pământ, într-o perdea de lumină albastră şi străvezie în dreptul unei suprafeţe de perete...În fine, ceva misterios, ceva nepipăibil cu simţurile, te acaparează treptat şi devii supus. Cu gesturi aproape mecanice, intri în atmosferă, întrerupând cursul vieţii cotidiene pentru noua stare de lucruri. Realitatea se estompează, curge, se lichefiază precum ceasurile lichide ale lui Salvador Dali. 
  
În acelaşi timp, fantasma unei femei frumoase îl urmăreşte pe narator, cu insistenţă. „Părul lung şi negru, chipul senin şi surâzător, gâtul delicat, umerii, sânii, pubisul, coapsele...Ca o zână goală, din ce în ce mai goală...” 
  
Enigma pune stăpânire definitiv pe mintea şi inima omului, nu fără frisoanele provocate de stranietatea locului. 
  
„Îmi amintesc deodată cum am ajuns şi de ce mă aflu în acest loc enigmatic, periculos poate... Un pumnal de spaimă mi se înfige în inima gata să îmi iasă din piept”. 
  
Sub voalul Mayei, chemarea insistentă, aprigă, plină de dorinţă şi voluptate a femeii, sub perdeaua de lumină este tot mai greu de stăvilit, de refuzat, de împotrivit. 
  
Atunci are loc extraordinarul: 
  
„Cu suflarea tăiată mă ridic, îmi impun calm, mă clintesc, tremur din toate fibrele, păşesc sfios, mă apropii de ecranul de lumină, fiinţa se retrage, abia o întrezăresc, o urmez, trec prin lumina albastră, mă privesc o fracţiune de secundă, sunt gol, îmi e jenă, dincolo e beznă, văd trupul serafic al tinerei ca pe o lumină mişcătoare, vie, plutind, sub tălpile mele goale, deodată, un hău, mă prăvălesc imponderabil, aspirat, mă năuceşte un zgomot asurzitor şi aud de undeva din urmă, închizându-se două mase imense, ca două bolţi, cu stâlpi diformi, aliniaţi, albi, fosforescenţi, suprapunându-se , mă izbesc de pereţi umezi, lipicioşi, un infern de sunete şi şuierături amplificându-şi ecoul, înainte, prin beznă, aud zgomote ritmice, amestec de zgomote ca de burduf, un şuierat asurzitor şi sacadat, ciocniri ca de stânci uriaşe dintr-o substanţă cărnoasă, flască abia disting o formă stranie, ca un limb mişcător atârnând din plafon, mă uimeşte că nu m-a izbit, ating în viteză pereţii, pe degete, în palme şi pe corp, la locul de contact, simt un lichid vâscos, sunt absorbit de un tunel circular, elastic, inelar, vuietul şuierător se amplifică, cad în gol, mă izbesc, un miros insuportabil ca de intestin în putrefacţie, tubul prin care sunt aspirat devine tot mai strâmt, ca un lumen care se strânge, mă simt imobilizat, mă zbat să mă desprind din masa ca un gel, din mâlul ca de mlaştină, hârâitul, şuierul, turbulenţele ca de burduf mă năucesc, nu mă mai pot mişca, sunt captiv, mă scufund, mă sufoc, aer...!” 
  
Nevoie acerbă de aer, aerul care vivifică şi care trezeşte din visare, din somn, din boală şi moarte... 
  
Se cuvine aici o adăugire despre marele poet Nichita Stănescu, consemnată într-o pagină de neasemuită frumuseţe intitulată: „Alergând după curcubee”. Starea eternă: 
  
„Murind, sau mai exact renăscându-se prin moarte întru nemurire, ultimul cuvânt pe care l-a rostit a fost; „Respir”. Doctorul de gardă de la Spitalul de urgenţă, unde Nichita fusese adus în noaptea de 12 spre 13 decembrie 1983 – coborând cu picioarele lui scările de la etajul al patrulea din casa de pe strada Biserica Amzei, şi intrând pe picioarele lui în clădirea cu miros de medicamente, de oase frânte, de scalpel chirurgical şi de electrocardiogramă – doctorul acela care s-a luptat cât i-a stat în puteri cu moartea din poet, i-a strigat: „Respiră, respiră adânc!” Şi Nichita i-a răspuns: „Res-pir...” şi a murit”. 
  
Cu puţin timp înainte, Nichita scrisese versuri memorabile: „M-aş fi agăţat de cern / dar mi-era teamă / că-l rup”; Sau, şi mai concludent: „Respiră tu cât vrei să respiri! / Eu stau numai ca să te miros”; pentru ca într-un poem să spună: „Şi mie, pentru mine, / mai mult aer / mă sufoc/ Mai mult aer”. 
  
Cu adevărat, lipsa de aer poate provoca organismului uman şi tuturor vieţuitoarelor şi plantelor, mutaţii majore, pînă la sucombare. De aici, halucinaţiile, stările de confuzie şi uneori, delirul.  
  
Aerul, unul din principalele elemente vitale, este prezent în creaţia tuturor poeţilor, fie în metafore legate de cer, de azur, de boltă, de nori, de stele, de luceferi ş.a. – se poate spune că aerul este apanajul poeţilor. 
  
Poate şi pentru că ascunde atâtea taine, şi că, fără prezenţa lui, am înceta să mai fim fiinţe. 
  
Autorul prozei cu titlul: „Aer...” – prin experienţa spirituală pe care a avut-o, încearcă să demonstreze acest lucru, într-un moment crucial al existenţei sale şi anume, o experienţă la limită, în care tubul de oxigen avea un rol hotărâtor în menţinerea vieţii. De aici, sentimentul de sufocare, de nevoie de aer, de neputinţă. De aici şi viziunile stranii descrise cu minuţie scriitoricească. 
  
Apropierea de Mircea Eliade şi de prozele lui fantastice cu alunecări în timp şi spaţiu sau în stări de oniro-luciditate este evidentă şi Romeo Tarhon urmează fidel, linia filozofului religiilor, dar şi a scriitorului de excepţie care a dat literaturii lumii, atâtea capodopere. Această proză dovedeşte un condei profesionist de înaltă clasă, redutabil, încercat în toate speciile literare, pentru care proza fantastică reprezintă un reper esenţial, graţie căruia, autorul îşi dezvăluie trăirile intime, simţirile şi toată măiestria de care este în stare.  
  
16 iunie 2012 
  
CEZARINA ADAMESCU 
  
ROMEO TARHON  
  
PARADOXURI ŞI FENOMENE (IN)EXPLICABILE (1)  
  
Noapte senină cu lună plină, stele şi şuviţe delicate de aburi difuzând deasupra apei....O limbă de pământ în saliva salină a lacului Sinoe: Histria, cetatea... situri, vestigii, pământ răscolit, ziduri muşcate de caninii timpului câinos, pietre legendare, odăi, morminte, ceramică... Relicve! Urme de umbre şi paşi ancestrali, suflări stranii de lumi din vechime... Oglinda lacului devastând orizontul confuz disecat de insecte, de păsări nocturne, de stele căzătoare.... Relicve...  
  
Cânta duios o balalaică pe mal, plângându-şi în fiecare dintre noi eternitatea efemeră(!), mângâiată ritmic şi delicat de degetele fantomatice ale Profesorului de la Cluj. Îşi îngâna instrumentul abia murmurând incantaţiile greceşti. Îşi striga în sine disperarea de lup trecător, îşi devora fericirea clipei cât o veşnicie. Corzile plâgeau în afara noastră şi în noi, lăuntric, adânc... Cerul de funginine era spart doar în dreptul lunii şi perforat ca o sită de mii de stele de fosfor rătăcite pe cer. Întunericul, precum o pleoapă imensă, ne camufla sfiala, expunerea colectivă, plângerea în propiile fibre.  
  
Aburiserăm întâlnirea cu licori bahice mult îndoite cu apă şi gheaţă, cu fum şi fluid de jăratec sub hălci de berbec: ofranda noastră carnală, parşivă şi sălbatecă, de la noi pentru noi înşine: zei contemporani distructivi şi lacomi :arheologi, studenţi, cecetători, biologi, turişti... Sărbătorind o clipă eternitatea unei clipe de insomnie şi dorul de alţii ca noi, strâns legaţi prin ligamente nevăzute... 
  
Mă regăseam şi eu, când şi când, după rătăciri suspect de nostalgice, mă desfătam şi eu, redescoperindu-mă prin ceilalţi, eram şi eu un punct din cercul viu şi diform al unor oameni de o clipă.  
  
Eram cu spatele la lac şi cu faţa spre grup, îmi consumam propria lacrimă, îmi eliberasem mânjii conştiinţei lăsându-i fugari în celelalte vieţi pe care le voi fi trăit în ultimele mii de ani, copil, adolescent, matur şi bătrân fiind, generaţie după generaţie, când, în acel momente de regresie mentală am trăit subit o experienţă stranie.  
  
Tocmai mă autoinvestigam în taina jocului subconştient cu străinul din mine, exultam animat de minunea vieţii de a exista , atunci, acolo şi cu acei oameni când, brusc şi brutal, m-a izbit în ceafă, direct în neuroni, o rază, un flash, un jet, un flux ca de laser, o lumină!... M-am întors instantaneu localizând direct sursa acelei emisii stranii şi parcă vii: deasupra mea , a grupului, undeva la zenit, oblic la nu mai mult de o sută- două de metri, m-au izbit trei fascicule irizante, o lumină compusă oscilantă şi vibratorie făcând să joace aerul aburiu de deasupra apei.  
  
Sursa celor trei proiectoare era un disc depăşind de trei sau patru ori mai mare decât diametrul lunii pline atunci suspendată diametral opus pe boltă. Discul se rotea ritmic emanând luminiţe multicolore ca o linie scintigrafică cu nuanţe distincte, alternând şi amestecându-se: roşu, oranj, galben, violet.... Mi-au trecut prin corp, adânc prin celule şi organe, miliarde de licurici ori prea fierbinţi, ori din contră, ca de gheaţă. Trăiam, în viu şi în real o experianţă uluitoare. Fără să pierd din câmpul vizual obiectul misterios, am scrutat o secundă grupul în care mă aflam:nimeni nu sesizase luminile, discul... M-am întors resemnat spre obiect, l-am localizat, i-am stabilit mental reperele între constelaţii şi l-am imprimat în memoria vizuală. Sub obiectul rotitor erau trei proiectoare a căror lumină nu întâlnea apa, pământul, materia şi nu se reflecta . Se „comporta” ca un scaner cu laser, fără să emită zgomote de motoare, de aripi, de corp cinetic.  
  
Nu era nici elicopter, nici avion(etă), nici zmeu de hârtie, cum nici pasăre sau far. Era ceva material, manevrabil, inteligent.... Un corp pe cer, undeva aproape, care, parcă, ne viziona, ne spiona... După scurtul interval a stins luminile şi a dispărut la fel de subit, ca şi cum a fugit, ca şi cum a reacţionat la rândul lui fiind descoperit.  
  
Tăios de cerebral fiind, enervant de obiectiv, feroce de logic şi diabolic de realist, am exclus orice îndoială asupra propriilor mei receptori. Mă revolta doar condiţia mea de unic observator dintr-un grup numeros de ochi şi minţi. dar nu fusese prima experienţă de acest fel, îmi formam deja reflexele de a accepta şi această realitate ... 
  
PUNCTUL CRITIC 
  
Venind un om fantomatic cu propria-i umbră sub tălpi, cu gulerul pardesiului ridicat, cu şapca trasă pe ochi... 
  
În unele dimineţi de noembrie, când vântul vijelios împro şcă acidul ploii şi întunericul încă are consistenţă, apăsând ca plumbul, oamenii sunt singuri, cu umbrele lor, sunt stranii şi răvăşiţi, se prăbuşesc în sine... Străzile sunt punţi de cositor fluid, catene ca de cupru, copacii relicve şi întregul oraş ca o peşteră nesfârşită între cer şi pământ. 
  
Paşii bărbatului singuratic se voalează şi se pierd în hăul propriei umbre. Vine cu ploaia în faţă, biciuit de vântul rebel. 
  
- Bună dimineaţa, domnule doctor!... deschide cabina paznicul şi iese în pragul uşii, trezit din moţăiala lui, din gândurile lui de paznic de noapte, alarmat de scrâşnetul porţii de fier şi de hărmălaia molcomă a câinilor uzi şi flămânzi. 
  
- Cheile, te rog... 
  
- Am lăsat deschis holul de la intrare... 
  
- Mda, mulţumesc... 
  
Adulmecându-l, câinii îl însoţesc ...”câinii şi ei...” Traversează aleea şi curtea urmat de umbrele patrupedelor prietenoase. Luminile ceţoase ale proiectoarelor ancorate pe ziduri se dezintegrează în cer. Doar umbra bărbatului dispare absorbită de bezna incintei. Se îndreaptă spre uşa micului coridor... De aici începe de fiecare dată... 
  
Ca şi acum, în prima dimineaţă în care, ca şi acum, ploua nesfârşit şi oraşul se scurgea în pământ, tânărul medic sosise foarte devreme la institut. Tocmai pătrundea prin întuneric în holul de la intrare. Luneca iritat de zgomotul ghetelor, amplificat de ecou... se îndrepta spre uşa coridorului îngust de nici doi metri, la al cărui capăt distal se afla scara de serviciu contortă. Folosea deseori acest drum mai scurt, spre demisol. Micul coridor, mereu neluminat, lipsit de ferestre... Deschisese uşa. Înainta precaut pipăind când şi când pereţii. Odată i s-a părut că desluşeşte un sunet, o vibraţie, un scurt impuls ...A făcut un pas înapoi. Nu se înşelase: aceeiaşi emisie precedată de un impuls comparabil cu un bip, un păcănit sec şi surd pe care îl simţi în timpane când înghiţi forţat, cu presiune. Dar el nu înghiţise, aerul avea aceiaşi presiune în acel spaţiu... 
  
„ Eiii, nuuu, nu este o iluzie, sunetul nu provine din urechea mea internă, nici acufene nu cred să fie...” încerca el să-şi explice logic strania emisie. Acum tatona...Repeta mişcarea. Deodată păcănitul scurt ca un bip şi imediat vibraţia, unda care părea să fie emisă de o sursă din dreptul peretelui din stânga, sau ţâşnind printr-o fantă punctiformă...Îi stăpungea timpanul, îi trecea prin creier, simţea o descărcare în corp... Urmărind şi găsind poziţia optimă, redescoperea vibraţia, o localiza, o auzea clar, perpendicular între cele două ziduri. Transla corpul şi capul pe direcţia aceluiaşi zgomot, vibraţia scădea gradual în intensitate cu cât apropia urechea de zidul din stânga şi dispărea înlocuită de şuieratul discret şi natural provocat de microcurenţii dintre pavilionul urechii şi perete, de trepidaţiile cladirii, de vuietul instalaţiilor şi ventilatoarelor.... 
  
Punctul în care percepea păcănitul şi unda acustică inconfundabilă, apreciase şi constatase, era situat la jumătatea dintre pereţi şi exact la înălţimea urechilor, aflat în poziţia în care se găsea şi acum: drepţi, cu corpul perfect vertical, încălţat cu ghetele de toamnă, cu talpă groasă şi tocuri înalte... 
  
Translând încă o dată capul în stânga, uşor, cu mişcări precise pe lungimea vibraţiei, a constatat fără dubii diminuarea şi dispariţia acelei emisii la câţiva centimetri de zid. S-a hotărât să urmărească unda şi spre dreapta. Sunetul, vibraţia, se amplifica, se acutiza ca un ţiuit strident, din ce în ce mai ascuţit, îi străpungea creierul, căpăta materialitate, ca un ac subţire şi lung, ca o sârmă extrem de subţire... S-a retras speriat, cu mişcări atente şi calme. 
  
Nu se mai îndoia în privinţa straniului fenomen, linia acustică exista, sursa emiterii îi era extrinsecă, vibraţia căpăta consistenţă, era ca un fir metalic, o sârmă! ... Putea glisa capul pe lungimea ei. A încercat să-l rotească putin, o durere cumplită, ca la o descărcare electrică puternică l-a năucit instantaneu, simţise firul tăios şi curentul. Gândul existenţei acelei sârme l-a înspăimântat. Îl arsese ca o flacără filiformă, ca un laser... Îngrozit de gândul unui prizonierat stupid, suspendat de un fir invizibil, cvasimaterial, mintea îi proiecta propria imagine cu sine când primii oameni vor fi sosit în clădire şi îl vor fi găsit acolo, captiv, suspendat, poate mort, sau dacă nu, vor încerca să-l tragă, să-l clintească iar blestemăţia de sârmă îl va despica, îl va ucide... 
  
Şi-a impus calm, stăpânire, precizie...Glisa încet, cu exactitate, înapoi, spre stânga, încă puţin... Păcănitul şi gata, s-a eliberat. Îşi regla respiraţia, îşi ştergea sudorile reci... 
  
„Cum, Dumnezeu, doar am simţit cu adevărat...Teribil! Firul...”, încerca să-şi cerifice în gând inexplicabila experienţă. S-a hotărât: va mai încerca , va lupta cu sine, va rezista, va cuceri până la capăt acel ceva ca un fir, cu orice risc, trebuie să aibă un capăt.... 
  
Încă o dată, corpul şi capul pe poziţie şi la înălţimea adecvată, deodată bipul, şocul scurt din timpan şi imediat, în creier, unda filiformă, firul...Milimetru cu milimetru, încă puţin, simţea perfect acum, încă suporta, creierul îi era străpuns şi captiv, a vrut să pipăie, să se asigure, a ridicat un braţ, a dus arătătorul spre lobul urechii, mâna i-a zvâcnit violent din umăr, flectată de durerea cumplită din deget, în cortex i s-au descărcat parcă mii de volţi când s-a mişcat. Şi-a corectat poziţia, a strâns pumnii de durere. A simţit sânge în palmă, vârful arătătorului îi era deschis, vâscos, fierbinte, retezat.... 
  
„Doamne, s-a îngrozit realizând accidentul, acest fascicul taie!... Mă va diseca! Sunt nebun să continui....Unde este zidul? Trebuie să mă fi izbit de peretele din dreapta...Am exagerat, m-am îndepărtat prea mult... Hai, gata, calm, sunt calm acum, sunt om, curaj doctore, încă puţin, trebuie să continui...Teribil! Capătul! Limita, maximul... Am scăpat, nu-l mai simt...” 
  
Infinitatea aceea de puncte luminiscente, scintigrafice, trebuie că era energia lui disipată, entropia... Era cu totul liber, puternic, indefinibil, dar cu infinite posibilităţi mentale şi energetice. Putea accelera, încetini sau opri. Putea să compună, să descompună... Doar când a voit şi s-a hotărât, s-a reorganizat, s-a reintegrat... 
  
Redevenise... Acum era iarăşi el însuşi, omul concret, labil şi reversibil. Traversa aleea şi curtea în semiîntunericul serii. Câinii adulmecându-l... Ploaia încetase, vântul amuţise... 
  
-Am lăsat deschis holul de la intrare, poftim cheile!... 
  
-Mda, bună-seara, domnule doctor.... 
  
Paşii bărbatului înalt, exagerat de înalt, se voalează în propria umbră diformă depărtându-se conştient că paznicii nu sunt niciodată aceiaşi, oraşul o altă peşteră între cer şi pământ, străzile altele, câinii flămânzi... Cum nici copacii niciodată aceleaşi relicve. Înţelegea, acum, de ce oamenii se simt uneori, în zilele pustiitoare de noembrie, când plouă cu acid şi întunericul devine consistent, străini în propria fiinţă şi singuri în propriul corp... 
  
AER ... 
  
Domnul acela tuşeşte convulsiv, se cutremură, îşi rupe plămânii... Ochii dilataţi, buzele cianotice, faţa congestionată...Îl privesc de aproape: arată oribil! Deschide gura. Se sufocă. Mâna la inimă, durerea îi flagelează mimica disperată...Cade ca secerat. Mă reped spre el. Oamenii fac cerc... Femeile cu palma la gură.... Ne simţim neutincioşi. 
  
-Lasaţi-ma , faceţi loc la mine, sunt ştudent la medicina .. 
  
După dicţie şi fizionomie, tânărul trebuie că este grec. I se permite să vină aproape de cardiac, se lasă în genunchi, vâră degetele între maxilarele victimei atacului, îi scoate proteza şi începe să-i sufle aer. Cu o mână îi apasă ritmic şi insistent pieptul. Un fumător, aşadar,un mare fumător, îmi certific privindu-i degetele pătate de nicotină şi ţigareta încă arzând pe asfalt. Ce stupid! Îmi şterg fruntea, tremur tot privind muribundul nu mai în vârstă decât mine, dar mai slab, livid... Studentul renunţă... 
  
Mă aşez pe o bancă. Dau reflex să scot o ţigare, renunţ nu uşor... Şi eu sunt fumător, unul înrăit, inconştient...Respir mai mult fum, la birou, acasă, pe stradă...Tuşesc, expectorez, put oribil... 
  
-Bătrâne, îmi explică amicul meu, internistul, n-ai nici pe dracu, uite radiografiile şi E.K.G.-ul!...Doar plămânii încărcaţi, alveolele...Funingine şi zgură...Ai senzaţia, uneori, noaptea mai ales, că te sufoci?...Că inima mai bate şi haotic?... Normal, răreşte ţigările!...Şi dacă mori la nouăzeci de ani, ce?!... Hai, că n-ai cancer şi inima e în regulă...Totul normal!... 
  
„Mă minte, ştiu, de ce să se încurce cu mine, mă pasează...” 
  
Părăseesc nemulţumit şi abătut cabinetul. Ce-i pasă lui de sănătatea mea? Cum, adică, n-am nici pe dracu? Şi acel om din parc era normal... 
  
Azi lipsesc de la serviciu, m-am învoit, aştept să intru la un specialist, profesor renumit.. 
  
-A, dumneata ... Eşti fumător, îmi arată spre film, doar lobii ceva mai încărcati, altminteri....Şi inima merge... Adică merge bine!... Ştii, şi eu fumez, mă tot lupt să mă las... Plămânii se curăţă, se epurează în cinci ani când te laşi... 
  
Îi mulţumesc şi plec lăsându-l să-şi termine ţigara. 
  
-Domnule, n-ai un foc?... mă acostează un bărbat... 
  
-Nu, îmi pare rău, de câteva zile nu mai fumez, îi răspund. 
  
-Ei, bravo, ai să trăişti o sută de ani... 
  
Sunt la birou, parcurg dosar după dosar...Mă împotmolesc în texte şi idei, reiau... 
  
-N-ai o ţigare? Mă întreabă colega din imediata vecinătate. 
  
-Nu am , îmi pare rău, m-am lăsat. 
  
-Şi nu zici nimic? Ia auziţi, băieţi şi fete!... S-a lăsat...Şi cum e? Greu?... 
  
-Deloc, nu-mi mai trebuie şi gata, îi răspund fără să o privesc.  
  
-Dar te-au depistat cu probleme de sănătate? insistă altcineva... 
  
-Încă nu, deşi m-au consultat mai mulţi doctori. 
  
-Mda, dar uită-te cum arăţi de câteva zile!... Hai, nu minţi!... Şi pe tata , când l-au consultat, l-au găsit sănătos...şi n-a mai trăit nici două luni... 
  
-Fratelui meu îi dăduseră cel mult un an, intervine alt coleg, după ce s-a lăsat tuşea de rupea... 
  
-În cinci ani se elimină gudronul, nicotina, toxinele... le mai zic. 
  
-Da, dar boala lucrează... degeaba te laşi... 
  
Îl privesc fără neprietenos şi ies din birou. Da, boala lucrează, ştiam asta...Este ceea ce nu îmi plăcea să aud...Nu sunt în apele mele de o vreme, tuşesc, mă înţeapă în piept, dorm separat de soţie, sunt nervos,o reped... 
  
-Bătrâne, ce-i cu tine?... Arăţi oribil, nu te mai odihneşti?... Te-a părăsit nevasta? mă interoghează un prieten... 
  
Acasă insomnii, mă privesc des în oglindă, la serviciu la fel... 
  
-Du-te, omule, la doctor, nu te vezi... mă sâcâie şi soţia, ce te macină!?... Ţi-e rău şi nu spui, te ascunzi... 
  
„Mda, mă macină”, îmi confirm şi plec la plimbare să o evit. 
  
Traversez la pas părculeţul, reperez locul în care acel bărbat îşi dăduse sufletul. Mă opresc pe o bancă din apropiere. Din eter, cu ochii minţii, revizualizez chipul acelui om, spasmele... 
  
-Şi dumneata te-ai lăsat de fumat, mă abordează bărbatul care se aşează lângă mine... Îl privesc direct, sunt contrariat, nu ştiam să fi fost urmărit...Îmi pare cunoscut, nu ştiu de unde să-l iau...Ei lasă, nu te mai frământa să înţelegi!... Uite, ia această carte de vizită, ai adresa...Prezintă-te negreşit, chair astăzi, nu trebuie să faci programare...Du-te acum!Tot eşti liber... 
  
Sunt de câteva momente în ciudata anticameră... Cufundat în unicul fotoliu, cu inima în ritm galopant, încă fascinat de frumuseţea serafică a tinerei femei care m-a primit, privesc spre sursa stranie de lumină albastră, nefiresc de albastră difuzând ca printr-o fantă din zid şi mă întreb dacă nu trăiesc o iluzie,o născocire a minţii: în clipa în care superba făptură a trecut prin perdeaua de lumină, halatul ei alb ca din voal, intim mulat, şi-a pierdut materialitatea, s-a dizolvat dezvăluindu-i nuditatea zveltă şi senzuală.A dispărut cu cartea de vizită în mânâ ca şi cum nu a atins cu picioarele goale pardoseala, plutind mai mult...  
  
Încă fixez consternat lumina. Descopăr că nu există o uşă,cum am crezut, ci doar acea perdea de lumină albastră şi străvezie în dreptul unei suprafeţe de perete.  
  
-Teribil! ... îmi exprim uimirea, nesigur de impresia pe care o am,de realitatea pe care o trăiesc la asemenra cote. Părul lung şi negru, chipul senin şi surâzător, gâtul delicat, umerii, sânii, pubisul, coapsele...Ca o zână goală, din ce în ce mai goală... 
  
Îmi amintesc deodată cum am ajuns şi de ce mă aflu în acest loc enigmatic, periculos poate... Un pumnal de spaimă mi se înfige în inima gata să îmi iasă din piept. 
  
-Haide, şi o văd în perdeaua de lumină, goală şi strălucitoare, îmi face semn cu o mână, cu cealaltă îşi descoperă chipul, trecând prin păr degetele superb şlefuite, să mergem, îmi şopteşte surâzând. 
  
Cu suflarea tăiată mă ridic, îmi impun calm, mă clintesc, tremur din toate fibrele, păşesc sfios, mă apropii de ecranul de lumină, fiinţa se retrage, abia o întrezăresc, o urmez, trec prin lumina albastră, mă privesc o fracţiune de secundă, sunt gol, îmi e jenă, dincolo e beznă, văd trupul serafic al tinerei ca pe o lumină mişcătoare, vie, plutind, sub tălpile mele goale, deodată, un hău, mă prăvălesc imponderabil, aspirat, mă năuceşte un zgomot asurzitor şi aud de undeva din urmă, închizându-se două mase imense, ca două bolţi, cu stâlpi diformi, aliniaţi, albi, fosforescenţi, suprapunându-se , mă izbesc de pereţi umezi, lipicioşi, un infern de sunete şi şuierături amplificându-şi ecoul, înainte,prin beznă, aud zgomote ritmice, amestec de zgomote ca de burduf, un şuierat asurzitor şi sacadat, ciocniri ca de stânci uriaşe dintr-o substanţă cărnoasă, flască abia disting o formă stranie, ca un limb mişcător atârnând din plafon, mă uimeşte că nu m-a izbit, ating în viteză pereţii, pe degete, în palme şi pe corp, la locul de contact, simt un lichid vâscos, sunt absorbit de un tunel circular, elastic, inelar, vuietul şuierător se amplifică, cad în gol, mă izbesc, un miros insuportabil ca de intestin în putrefacţie, tubul prin care sunt aspirat devine tot mai strâmt, ca un lumen care se strânge, mă simt imobilizat, mă zbat să mă desprind din masa ca un gel, din mâlul ca de mlaştină, hârâitul, şuierul, turbulenţele ca de burduf mă năucesc, nu mă mai pot mişca, sunt captiv, mă scufund, mă sufoc, aer...! 
  
ROMEO TARHON 
  
poet, publicist, Ziarul Naţiunea 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
PROZATORI PENTRU MILENIUL TREI: ROMEO TARHON - TREI PROZE FANTASTICE PREZENTATE DE CEZARINA ADAMESCU / Cezarina Adamescu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 533, Anul II, 16 iunie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Cezarina Adamescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Cezarina Adamescu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!