Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Stihuri > Mozaic > Mobil |   


Autor: Romeo Tarhon         Publicat în: Ediţia nr. 316 din 12 noiembrie 2011        Toate Articolele Autorului

PROZĂ SCURTĂ

 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

Punctul critic  

Venind un om fantomatic cu propria-i umbră sub tălpi, cu gulerul pardesiului ridicat, cu şapca trasă pe ochi...  

În unele dimineţi de noembrie, când vântul vijelios împroşcă acidul ploii şi întunericul încă are consistenţă, apăsând ca plumbul, oamenii sunt singuri cu umbrele lor, sunt stranii şi răvăşiţi, se prăbuşesc parcă în sine... Străzile sunt punţi de cositor fluid, catene ca de fludor, copacii relicve şi întregul oraş ca o peşteră nesfârşită între cer şi pământ.  

Paşii bărbatului singuratic se voalează şi se pierd în hăul propriei umbre. Vine cu ploaia în faţă, biciuit de vântul rebel.  

- Bună dimineaţa, domnule doctor!... deschide cabina paznicul ieşind în pragul uşii, trezit din moţăiala lui, din gândurile lui de paznic de noapte, alarmat de scrâşnetul porţii de fier şi de hărmăiala molcomă a câinilor uzi şi flămânzi.  

- Cheile, te rog...  

- Am lăsat deschis holul de la intrare...  

- Mda, mulţumesc...  

Adulmecându-l, câinii îl însoţesc ...”Câinii şi ei...” Traversează curtea urmat de umbrele patrupedelor prietenoase. Luminile ceţoase ale proiectoarelor ancorate pe ziduri se dezintegrează în cer. Doar umbra bărbatului dispare absorbită de bezna incintei. Se îndreaptă spre uşa micului coridor... De aici începe de fiecare dată...  

Ca şi acum, în prima dimineaţă în care, ca şi acum, ploua nesfârşit şi oraşul se scurgea în pământ, tânărul medic sosise foarte devreme la institut. Tocmai pătrundea prin întuneric în holul de la intrare. Luneca iritat de zgomotul propriilor ghete, amplificat de ecou... Se îndrepta spre uşa coridorului îngust de nici doi metri, la al cărui capăt distal se afla scara de serviciu contortă. Folosea deseori acest drum mai scurt spre demisol. Micul coridor, niciodată iluminat, lipsit de ferestre... Deschisese uşa. Înainta precaut pipăind instinctiv, când şi când, pereţii. Odată i s-a părut că desluşeşte un sunet, o vibraţie, un scurt impuls...Poate i s-a părut doar, s-a gândit atunci...A făcut un pas înapoi. Nu, nu se înşelase: aceeaşi emisie precedată de un impuls comparabil cu un bip ca un păcănit sec şi surd pe care îl simţi în timpane când înghiţi forţat, cu presiune. Dar el nu înghiţise, aerul avea aceeaşi presiune în acel spaţiu închis, întunecat.  

„ Nu, nu este o iluzie, sunetul nu provine din urechea mea internă, nici acufene nu cred să fie...” încerca el să-şi explice logic strania emisie. Acum tatona...Repeta mişcarea. Deodată păcănitul scurt ca un bip şi imediat vibraţia, unda care părea să fie emisă de o sursă din dreptul peretelui din stânga,parcă ţâşnind printr-o fantă punctiformă...Îi stăpungea timpanul, îi trecea prin creier, simţea o descărcare în corp...Urmărind şi găsind poziţia optimă, redescoperea vibraţia, o localiza, o auzea clar, perpendicular între cele două ziduri. Transla corpul şi capul pe direcţia aceluia zgomot, vibraţia scădea gradual în intensitate cu cât apropia urechea de zidul din stânga şi dispărea înlocuită de şuieratul discret provocat de microcurenţii dintre pavilionul urechii şi perete, de trepidaţiile cladirii, de vuietul instalaţiilor şi ventilatoarelor....  

Punctul în care percepea unda acustică inconfundabilă, apreciase şi constatase, era situat la jumătatea dintre pereţi şi exact la înălţimea urechilor, aşa cum s-a aflat în poziţia în care se găsea şi acum: drepţi, cu corpul perfect vertical, încălţat cu ghetele de toamnă, cu talpă groasă şi tocuri înalte...  

Translând încă o dată capul spre stânga, uşor, cu mişcări precise pe lungimea vibraţiei, a constatat fără dubii diminuarea şi dispariţia acelei emisii la câţiva centimetri de zid. S-a hotărât să urmărească unda şi înspre dreapta. Sunetul, vibraţia se amplifica, se acutiza ca un ţiuit strident, din ce în ce mai ascuţit, îi străpungea creierul, căpăta materialitate ca un ac subţire şi lung, ca o sârmă extrem de subţire... S-a retras speriat cu mişcări controlate, atente, calme.  

Nu se mai îndoia în privinţa straniului fenomen, linia aceea acustică exista, chiar exista, sursa emiterii îi era extrinsecă, vibraţia căpăta consistenţă, era ca un fir metalic, era o sârmă... Putea glisa capul pe lungimea ei. A încercat să îl rotească puţin, o durere cumplită, ca la o descărcare electrică puternică, l-a năucit instantaneu. Siimţise cu adevărat firul tăios şi curentul electric. Gândul existenţei acelei sârme l-a înspăimântat. Îl arsese ca o flacără filiformă, ca un laser... Îngrozit de gândul unui prizonierat stupid, suspendat de un fir invizibil, cvasimaterial, mintea îi proiecta pe retina fricii propria imagine cu sine când primii oameni vor fi sosit în clădire şi îl vor fi găsit acolo, captiv, suspendat, poate mort, vor încerca să-l tragă, să-l clintească iar blestemăţia de sârmă îl va despica, îl va ucide...  

Şi-a impus calm, stăpânire, precizie...Acum glisa încet, cu teribilă exactitate, înapoi, spre stânga, încă puţin... Păcănitul şi gata, s-a eliberat. Îşi regla respiraţia, îşi ştergea sudorile reci...  

„Cum, Dumnezeu, doar am simţit cu adevărat...Teribil! Firul...”, încerca să-şi cerifice în gând inexplicabila experienţă. S-a hotărât: va mai încerca , va lupta cu sine, va rezista, va cuceri până la capăt acel ceva ca un fir, cu orice risc, trebuie să aibă un capăt....  

Încă o dată, corpul şi capul pe poziţie şi la înălţimea adecvată, deodată bipul, şocul scurt din timpan şi imediat, în creier, unda filiformă, firul...Milimetru cu milimetru, încă puţin, simţea perfect acum, încă suporta, creierul îi era străpuns şi captiv, a vrut să pipăie, să se asigure, a ridicat un braţ, a dus arătătorul spre lobul urechii, mâna i-a zvâcnit violent din umăr flectată reflex de durerea cumplită din deget, în cortex i s-au descărcat parcă mii de volţi când s-a mişcat. Şi-a corectat poziţia, a strâns pumnii de durere. A simţit sânge în palmă, vârful arătătorului îi era deschis, vâscos, fierbinte, retezat....  

„Doamne, s-a îngrozit realizând pericolul, acest fascicul taie!... Mă va diseca! Sunt nebun să continui....Unde este zidul? Trebuie să mă fi izbit deja de peretele din dreapta. Am exagerat, m-am îndepărtat prea mult... Hai, gata, calm, sunt calm acum, sunt om, curaj doctore, încă puţin, trebuie să continui...Aproape am reuşit. Capătul! Limita, maximul... Am scăpat, nu-l mai simt...”  

Infinitatea aceea de puncte luminiscente, scintigrafice, trebuie că era energia lui disipată, entropia... Era cu totul liber, puternic, indefinibil, difuz, cu infinite descărcări mentale şi energetice şi infinite opţiuni. Putea accelera, încetini sau opri. Putea să se compună, să de descompună... Doar şi când a voit şi s-a hotărât s-a reorganizat, s-a reintegrat...  

Redevenise... Acum era iarăşi el, omul concret, labil şi reversibil. Traversa aleea şi curtea în semiîntunericul serii. Câinii adulmecându-l... Ploaia încetase, vântul amuţise...  

- Am lăsat deschis holul de la intrare, poftim cheile!...  

- Mda, bună-seara, domnule doctor....  

Paşii bărbatului înalt, exagerat de înalt pe acele tocuri, se voalează în propria umbră diformă depărtându-se conştient că paznicii nu sunt niciodată aceiaşi, oraşul mereu o altă peşteră între cer şi pământ, străzile altele, câinii flămânzi... Cum nici copacii niciodată aceleaşi relicve. Înţelegea, acum, de ce oamenii se simt uneori, în zilele pustiitoare de noembrie, când plouă cu acid şi întunericul devine consistent, străini în propria fiinţă şi singuri în propriul corp...  

Referinţă Bibliografică:
PROZĂ SCURTĂ / Romeo Tarhon : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 316, Anul I, 12 noiembrie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Romeo Tarhon : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Romeo Tarhon
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!