Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Artistic > Mobil |   


Autor: Cezarina Adamescu         Publicat în: Ediţia nr. 395 din 30 ianuarie 2012        Toate Articolele Autorului

PROZA. OAMENI ŞI CAI. ZĂPADĂ UCIGAŞĂ (CEZARINA ADAMESCU)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
OAMENI ŞI CAI. POVEŞTI TRISTE PE FUNDAL DE OMĂT. 
  
ZĂPADĂ UCIGAŞĂ 
  
-amintire uitată- 
  
Pajiştea amiezii era adumbrită de nelinişti. Era un noiembrie târziu, rece şi neprielnic. Împlinisem 25 de ani şi mă simţeam ca un acrobat vulnerabil la picioarele scrânciobului, strigând către nimeni:  
  
-Opreşte caruselul, măcar până mă vindec de paloare! 
  
Da, paloarea îmi venea precum o cămaşă, o trăsesem peste trup şi mai ales, peste chip, ca să nu mai simt balansul gravitaţional al clepsidrei. Vârstă prag, mustind de rănile săgeţilor venite din ether. Sinele era dedat aparenţelor până la frig. 
  
Şi atunci, într-o dimineaţă, mergând spre treburile ce nu sufereau amânare, în spaţiul dimensionat de ceaţă şi fum, al maidanului copilăriei mele, acoperit de o brumă argintie, rotonda privirii a prins un spectacol cât se poate de crud: un cal brun-roşcat, prăbuşit pe iarba îngheţată, făcea eforturi disperate să-şi dea duhul, ori să se ridice.  
  
Culorile veştede păreau că-l împiedică, îi retezau mişcările. Sau poate era fractura coloanei, rănile urâte de bâtă, ori de coadă de topor, cu care ţiganul obişnuia să-şi alinte tovarăşul de muncă! 
  
Nimeni nu ştia cum ajunsese acolo. Abandonat de stăpân, zăcea cu multiple fracturi, neputând decât să-şi fâlfâie capul încoace şi-ncolo, ca un clopot sinistru. Coama, falnică altădată, acum era udată de brumă şi încâlcită în cornuţii maidanului. Cine să-l ţesăle? 
  
Trecătorii întorceau înfricoşaţi privirile, neputând suporta imaginea. Sau poate din milă? Oricum erau neputincioşi. Cine să-l fi lovit şi abandonat în maidan, printre bălăriile frânte?  
  
Calul privea buimac şi încenuşat ca printr-un voal de meduză. Nici nu mai avea putere să necheze. Unde-i erau aripile cu care altădată se avânta să apuce coada curcubeului, ori exodul insolit al luminii, năvălind în troiene, ca-n dansul hieratic de iele, sucitoare de minţi? Aripile lui, prelungiri de comete, vinovate de infinit, erau frânte în miriştea de cenuşă. 
  
Se lăsase peste trupul lui frânt, greul pământului. 
  
În jurul lui, frig, pustiu reflexiv, întuneric. Un geamăt involt prăbuşit în realitate. 
  
Un frig asurzitor încărcat de erori. 
  
Rătăcitoare umbră! Un cal fantomatic având un contur violet! Mă aflam în plină fantasmă? Îmi reveneau în gând versurile lui Romulus Vulpescu, din poemul: „Portretul prietenului meu”: „De la o vreme am un prieten nou: un cal violet./ Sper că nu se miră nimeni de culoarea pe care o arborează/ în epoca noastră, caii/ Nu, nu e violetul crepuscular/ Purtat la curte de curtezanele defuncte./ ( ... ) E un violet specific, cu totul nou/ pe care-l poartă cu multă prestanţă/ doar calul meu./ Un violet cum numai caii verzi îl pot purta ... ” (citat din memorie). Din cerul dăltuit cu cenuşă se auzea un tropot cadenţat izbindu-se de vaierul copacilor, de geamătul surd al calului devorând bucătură cu bucătură, zariştea asimetrică. 
  
Tremurul visceral al pământului nu îngăduia alternativă. 
  
Tocmai trecusem prin răscrucea de ani a sfertului de veac şi mirosul de lebădă parfumată al singurătăţii îmi aţâţa nările. 
  
Sufletul meu mirosea a pădure, a cer, a vânt nebănuit şi a cântec. N-aveam hotar. În vântul hai-hui, gândul plutea ca o pasăre albă. 
  
Şi deodată, halucinanta privelişte! Galopul frânt în vâlvătaia nesăbuită a toamnei! Până şi crinii au spini! 
  
Un vecin a încercat într-o seară să-i curme chinul, înjunghiindu-l în cerul gurii. Dar n-a reuşit decât să-i sporească durerile. N-a fost de ajuns nici când copiii ţiganului au venit cu ghioage şi l-au bătut, să-l facă să se ridice. 
  
Nimeni nu era în stare să-i dea lovitura de graţie. 
  
Atâtea zile şi nopţi de nesomn ... Nimeni nu mai dormea bine şi nu mai avea linişte în mahalaua de pe Vadul Cazărmii! Somn de coşmar, tresărit, neputincios, somnambul, surescitat.  
  
Era frig, era toamnă, era brumă. Şi eu trebuia să trec zilnic prin maidan, să ajung la serviciu. Şi calul ridica de fiecare dată, capul, implorându-mă, ca-ntr-un tablou suprarealist al lui Dali! 
  
Am plâns, implorând-o pe mama să facă ceva, să-l luăm acasă la noi, să-l îngrijim, poate-l salvăm, spuneam eu, visând miriştile verzi şi pe mine cu pletele-n vânt, călare pe calul roşcat, trecând orizontul ...  
  
Strada toată aştepta preocupată de-acelaşi gând. 
  
Calul cerşea ajutorul sau moartea, fiecărui drumeţ, clătinându-şi capul într-un continuu vaier bătrânesc. Nu puteai să treci pe acolo, fără să-i vezi ochii de jar, arşi de febră. Rouă în flăcări. 
  
Bolnav de frig, cu oasele frânte, cu pielea crăpată pe alocuri de inutila zbatere, numai piele şi os, calul – prin nu se ştie ce miracol, continua să trăiască.  
  
Câteva vecine miloase l-au acoperit cu paie şi rogojini şi i-au dat să bea apă. Cu câtă sete sorbea murgul din hârdăul pus la botul lui, de câte-o femeie! 
  
Apoi, veneau copiii ţiganului şi-l biciuiau cu nuiele. Într-o noapte i-au furat şi rogojina cu care fusese învelit.  
  
Trebuie să spun că în toamna aceea am avut prima cădere psihică serioasă. Am căzut la pat şi am refuzat să mă mai ridic. 
  
Nu mai voiam să trăiesc. Nu mai găseam motivaţie. Era prea mult pentru mine. Peste putinţă. 
  
Venea tata la patul meu şi-mi aducea cornuri încălzite cu lapte. Poate de mila lui am hotărât într-o zi că trebuie să-mi revin. 
  
Îmi luasem concediu de la servici pentru că nu suportam să mai trec prin maidan să văd calul implorându-mă să-l ajut şi să trec mai departe. Neputinţa aceasta mă oripila, mă înfrângea, mă deprima nespus de mult. Dura de câteva săptămâni şi părea fără sfârşit. 
  
Prima zăpadă alburie la începutul lui Indrea, l-a dovedit şi pe el, pe calul care refuza să moară-n maidanul plin de gunoaie, de bălării, de ciulini şi de ceaţă. 
  
Calul renunţase. 
  
Stârvul lui îngheţat a mai fost văzut o vreme pe câmp, într-o ciudată agonie pietrificată, până l-au găsit şi ridicat, gunoierii. 
  
Şi eu mă zbăteam între a renunţa şi a lupta pentru viaţă. Nici acum nu ştiu cum m-am ridicat. Poate că nu din propria dorinţă. Am scris atunci un poem tulburător, poate că el m-a eliberat de angoasă, de anxietate, de neputinţă. El suna cam aşa (citez din memorie): Cal murind în zăpadă/ zăpadă ningând peste cal/ în colţul acela de stradă/ subit nechezat de-animal.// În gerul priveliştii sumbre/ stând gata îngenuncheat/ cu ochii – imperiu de umbre/ de tinere inimi păstrat.// Rănit de stăpân de dorinţă,/ şi capul – un clopot durut/ ce fâlfâie fără putinţă/ s-alerge în crângul pierdut.// Bolnav de frig şi de sete/ cu pacea întoarsă-n priviri./ Copiii-mbulzindu-se-n cete/ să vadă-ale morţii luciri.// Sicriu de zăpadă-alburie/ acoperă trunchiu-ngheţat./ Căzut mai devreme să ştie/ că oamenii nu l-au uitat. 
  
Câţiva ani mai târziu, am hotărât să citesc, printre alte poeme, la cenaclul pe care îl frecventam, acest poem. Rezultatul a fost dezastruos, pentru că am fost amendată imediat de colegi, cu acuza că l-am plagiat pe George Coşbuc, cu al său „El Zorab”. 
  
Ce legătură era între calul meu mort în zăpadă şi „El Zorab”, nici astăzi nu ştiu. 
  
Cert e că, iluştrii anonimi care m-au făcut „varză” la prima mea ieşire în public, în cadrul cenaclului municipal „Ştefan Petică”, astăzi s-au pierdut în ceaţă şi abia dacă-mi mai aduc aminte de numele lor, pe care, din decenţă, refuz să le spun. 
  
Doi ani n-am mai citit în cenaclu, după acea şedinţă de la care am plecat plângând şi jurându-mi în gând, că n-o să mai citesc în veci poezie altcuiva. Asistam la şedinţe şi îmi făceam temele acasă. În schimb scriam la revistele literare, sub pseudonimul SIMONA CONDOR, reviste care m-au debutat, rând pe rând, la Poşta Redacţiei, apoi, la rubrica Debut.  
  
Aceasta a fost adevărata mea ucenicie literară, la revistele „Luceafărul”, „Flacăra”; „Tomis”; „Atheneu”; „Convorbiri Literare”; „Cronica”; „Astra” ş.a. sub oblăduirea inegalabilului Geo Dumitrescu, a regretatului Cezar Ivănescu, a lui Daniel Dimitriu, Ioanid Romanescu, Nicolae Motoc, Alex. Ştefănescu, Sergiu Adam şi alţii. Vorbe de troc la Porţile Arcadiei. Examene necesare, atestate pe care le-am trecut uneori mai uşor, alteori, anevoie. 
  
Când am hotărât să citesc din nou la cenaclul Ştefan Petică, aceiaşi superbi confraţi mi-au spus că „se oftică” pentru că n-au scris ei asemenea poezii. Dar eu eram deja debutată editorial, devenisem aproape imună la critici şi ei nu mai îndrăzneau să spună ceva. Există o politică a cenaclurilor, şi anume, aceea de a-i descuraja din capul locului pe debutanţi. Cu alte cuvinte, îi trec prin focul iadului, prin furcile caudine şi dacă rezistă acestor probe de foc, înseamnă că au stofă de poeţi. Personal, nu împărtăşesc această opinie. 
  
Sunt anumite întâmplări în viaţă care te marchează. Calul – o decepţie – boala - poezia, toate legate cu un cordon nevăzut, alcătuiesc rotundul ştirbit pe alocuri, al amintirilor, adunate în prova memoriei. Dar care, pot forma o roată în stare să se învârtească. 
  
Nichita spunea într-un poem: „Primul mort pe care l-am văzut în viaţa mea/ a fost un cal./ De aceea, ori de câte ori aud cuvântul moarte/ văd în faţa mea un cal”. 
  
Pe atunci nu ştiam acest poem, nu ştiam mai nimic despre Nichita şi nu bănuiam că fusese fascinat atâta de moartea unui cal, astfel încât să-l substituie în amintirea lui, morţii. 
  
Frumuseţea, blândeţea, credincioşia cailor, aceşti prieteni minunaţi ai omului, tovarăşi de muncă şi de recreare, însă, nu poate fi pusă la îndoială şi nu a încetat niciodată să mă fascineze. 
  
Poate ca un omagiu magiştrilor care au plecat şi celor care mai sunt, ca şi neamului cabalin, am scris şi această întâmplare din cuvinte pietrificate de amintiri scânteind, precum bulgărele de cuarţ sau de mică, din comori ascunse, priviri şerpuitoare şi mai ales, din toate erorile, mustind, care nu m-au părăsit, întreaga viaţa ...  
  
CEZARINA ADAMESCU 
  
Galaţi, Gerar 2012 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
PROZA. OAMENI ŞI CAI. ZĂPADĂ UCIGAŞĂ (CEZARINA ADAMESCU) / Cezarina Adamescu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 395, Anul II, 30 ianuarie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Cezarina Adamescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Cezarina Adamescu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!