Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Orizont > Selectii > Mobil |   


Autor: Gina Zaharia         Publicat în: Ediţia nr. 937 din 25 iulie 2013        Toate Articolele Autorului

PROMISIUNEA DE JOI (XXII)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!


La scurt timp după logodnă, Maria şi Bogdan au hotărât să locuiască la Zăvoia. În casa lui Tudor, din oraş, se mutase Tania împreună cu Ştefan Deleanu. Începuseră şi ei să-şi facă planuri de căsătorie – tânăra exprimându-şi dorinţa să-şi aducă părinţii adoptivi acolo, la oraş.
Soţii Romanescu îşi recăpătaseră apartamentul din Braşov. Însă nimic nu mai era ca înainte. Niciodată n-au înnoptat acolo. Au hotărât să-l vândă şi să-şi cumpere o casă în Baia Mare. În acel oraş era rostul lor. Au căutat zile întregi. Una avea curtea prea mică, alta nu era suficient luminată ori scările interioare se răsuceau brusc. În sfârşit, pe o stradă liniştită, cu doi plopi la poartă, îi aştepta casa visată. Nu avea etaj, însă camerele erau spaţioase, iar măiestria proiectantului – de invidiat.
În noua locuinţă s-au mutat după două săptămâni şi au hotărât să marcheze acest eveniment împreună cu prietenii. Era sâmbătă seara. Deşi primiseră invitaţie la petrecerea dată de soţii Romanescu, Bogdan se scuză că va întârzia puţin, fiind nevoit să intervină urgent într-o operaţie chirurgicală.
Maria simţise de ceva timp nevoia să se descotorosească de multe dintre lucrurile care îi aparţinuseră pictorului. Începuse să scotocească peste tot şi să se debaraseze de amintirile care îi produceau tristeţe. Îmbrăcămintea le-a împărţit-o săracilor, câteva obiecte de mobilier au fost înlocuite, iar cărţile îngălbenite din bibliotecă aveau să fie transferate în podul casei. Făcea acest lucru cu meticulozitate în timpul liber pentru a da o nouă notă locuinţei. Acum profita de timpul rămas până la întoarcerea lui Bogdan acasă şi continua să golească un întreg raft de cărţi pe care le pusese pe covor. Şi ea se aşezase în genunchi, răsfoindu-le, parcă promiţându-le că nu le va înstrăina de tot şi că vor face parte din aceeaşi familie.
Deodată, dintre coperţile de piele neagră ale unui album de artă, căzu o scrisoare. Recunoscu imediat scrisul de mână şi semnătura tatălui ei: Dorin Cristache. Un tremurat intens îi cuprinse corpul. Era datată cu o zi înainte de moartea tatălui ei. Parcurse cu privirea frazele de început în care predomina ideea de rămas-bun. Apoi urmau câteva rânduri pe care cineva le subliniase:
„Am aflat că Maria nu este fiica mea, ci a doctorului Eusebiu Moraru de la sanatoriul din Sibiu. În toţi aceşti ani am fost ca şi singur. Zadarnic mi-ai oferit de toate, tată, fericire n-ai putut să-mi dai. Ştiu că o divinizezi pe Maria, şi eu am iubit-o şi o iubesc la fel de mult, dar mi-e sufletul împovărat de greşeli. Adevărata mea fiică, Tania, cea pe care ne-ai interzis s-o aducem pe lume, trăieşte. Am dat-o spre înfiere, atunci, în anii studenţiei, însă noii părinţi nu ne-au dat voie să ţinem legătura cu ea. Ne-am canalizat întreaga dragoste spre Maria, şi noi, şi tu. Acum aflu că am crescut copilul altui bărbat în timp ce al meu cine ştie ce viaţă duce. Voi lăsa această scrisoare prietenului meu, Moise Radu, pe care îl voi ruga să ţi-o înmâneze peste ceva timp. Acum poate vei fi afectat de dispariţia mea…”
Începuse să plouă. Vântul izbea cu putere ferestrele deschise. După ce reuşi să le închidă, se opri oarecum speriată. Privi ceasul, de parcă atunci ar fi descoperit că şi în sufletul ei se petrec aceleaşi fenomene. Era ora cincisprezece şi treizeci de minute.
În minte începuseră să se deruleze scene din copilărie. Trăise într-o magie permanentă, nu-i lipsise decât tatăl pe care nu-l înţelesese de ce a făcut acel gest necugetat. Cui îi datora toate acestea? Emiliei Cristache? Femeia care a purtat pe suflet o piatră cât roata carului?! Puse mâna pe telefon şi o sună:
– Eşti acasă, mamă? o întrebă îndată ce auzi foşnet în receptor.
– Da, draga mea, sunt acasă. Dar ce s-a întâmplat? Pari agitată. Ce-i cu tine?
– Nimic. Doar că nu mă simt prea bine... Şi nici Bogdan n-a venit. Mi-a comunicat că va întârzia.
– Nu cumva…
– Oh, nu! Dacă te duce gândul la o a treia persoană… Bogdan e totul pentru mine. Altceva însă voiam să te rog: în seara asta suntem invitaţi la nişte prieteni, inaugurează noua lor locuinţă. Nu prea am chef să stau. Aş vrea să vii cu noi, astfel am avea motiv să nu întârziem prea mult. Vom spune că trebuie să mergem cu tine undeva… Găsim noi unde. E şi Tania acolo.
– Ştii că nu-mi prea plac evenimentele mondene. Nici la Bogdan n-am fost…
– Te rog, se alintă fata. Astăzi vei face excepţie, da?
– Bine, dar nu vom sta mult.
– Vom trece să te luăm.
Ştefan şi Tania sosiseră primii. Tania se împrietenise rapid cu Adela şi începuseră să povestească de parcă mai rămăseseră de povestit doar cele din trecutul cu gust amărui.
– Te-ai obişnuit aici, constată Adela, după un timp. Eşti o femeie puternică. Mi-a povestit mama cât de grea ţi-a fost copilăria.
– A trecut… Acum am toată viaţa în faţă. Şi, mai ales, am o soră de care nu m-aş depărta pentru nimic în lume… În curând va fi nunta ei cu doctorul Davidescu. E fericită şi sunt fericită!
– Ştefan pare un om plin de nobleţe şi respect, concluzionă tânăra.
– Domnul mi l-a scos în cale.
– Formaţi un cuplu minunat. Mă bucur pentru fericirea voastră. Dar cum l-ai cunoscut, Adela?
– El a venit şi m-a căutat, acolo, în casa mea din satul pierdut printre coline. M-a surprins faptul că un străin s-ar putea interesa de existenţa mea neînsemnată, darămite un scriitor!
– Te-a căutat aşa… pur şi simplu?
– Un scriitor are mereu nevoie de detalii. Tudor îi spusese cu ceva timp în urmă despre existenţa lui Georges. Mama vorbise cu Anca, fosta relaţie a lui Ştefan, despre mine.
– Cum aşa? Erau prietene?
– Nu pot spune asta. Însă ideea că bunicul ar mai avea un fiu a determinat-o pe mama să se destăinuie acelei femei pe care o întâlnise de câteva ori la Tudor. Ba mai mult, i-o recomandase un vechi prieten, convingând-o că Anca duce cu bine planurile la capăt. Dorea să mă găsească, să intru şi eu în scenă cumva. Realizez că avea inima strânsă şi căuta o soluţie să repare greşeala vieţii ei. A riscat şi a avut încredere în acea femeie, fără a avea alternativă.
– Dar Ştefan?
– Numai bine că Anca nu s-a descurcat singură. Eu tocmai mă mutasem, după ce tatăl meu s-a recăsătorit, din acea localitate. Atunci i-a cerut ajutorul lui Ştefan. Intuiţia şi perseverenţa lui a dat rezultat favorabil.
Mihai se plimba printre invitaţi şi avea impresia că tot nu este destul de protocolar. Adela îi arunca zâmbete, dorind parcă să spună: „E bine aşa. E destul de bine!” Şi Ilona era atentă ca toţi cei prezenţi să se simtă cât mai confortabil.
În sfârşit, şi-au făcut apariţia şi ultimii invitaţi: Maria Cristache şi Bogdan Davidescu, însoţiţi de Emilia Cristache. Deşi sosiseră cu uşoară întârziere, iar gazda fusese anunţată că Maria va veni însoţită şi de mama ei, Ilona tresări când dădu cu ochii de Emilia. Şi aceasta avusese o reacţie asemănătoare, greu de stăpânit.
După ce-şi învită oaspeţii în living, se apropie de Mihai şi-i zise în şoaptă, dar apăsat, privind spre Emilia:
– Ea este femeia care l-a omorât pe pictor!
– Vino cu mine, te rog!
Mihai îşi luă soţia deoparte, speriat că Ilona retrăieşte momente din sanatoriul acela, exact acum când trebuia să creeze tuturor celor prezenţi o atmosferă plăcută.
– Sunt convinsă că este ea, Mihai! E femeia care m-a dus în noaptea aceea, la cascadă. Fusese înaintea mea acolo, apoi m-a dus pe mine, să arunce vinovăţia asupra mea. De multe ori am văzut-o la spital cu doctorul Moraru!
Lui Mihai îi trecu prin minte imaginea medicului din seara în care aflase că Ilona fugise din sanatoriu. Îl văzuse pălind, exprimându-şi furia prin gesturi şi cuvinte necontrolate. În mintea lui se formau diferite conexiuni. Arborele greşelilor îşi înălţa ramuri din ce în ce mai puternice.
Emilia făcu câţiva paşi, având impresia că stă pe ace. Aruncă la întâmplare câteva zâmbete forţate, apoi se adresă Mariei:
– Nu-mi place aici, aş vrea să plec.
– Nu, mamă, trebuie să rămâi. Te sperie Ilona, nu-i aşa? o întrebă, cu glas tremurat.
Dan Simionescu se apropie de gazde. Maria nu-şi mai putea stăpâni emoţiile. Bogdan o privi mirat. Lacrimile îi înnegurau ochii, roind sălbatic. Cei prezenţi îşi aţintiseră privirile spre ea. Stârnise curiozitate, mister. Emoţionată, scoase o hârtie împăturită, din geanta lăsată pe fotoliu şi se adresă celor prezenţi:
– Aş vrea să vă citesc ceva. Nu-i o ocazie perfectă pentru asta, căci va anula, în parte, scopul întâlnirii noastre aici. Dar…
Nimeni nu bănuia ce avea să le spună Maria.
– Iartă-mă, mamă, începu tânăra fixându-şi privirea pe chipul Emiliei Cristache, dar minciuna şi nedreptatea mă sperie, iar conştiinţa mă obligă să fac acest gest. Această scrisoare aparţine fostului tău soţ, Dorin Cristache. Spun fostului tău soţ fiindcă tocmai dezvăluie faptul că eu nu sunt fiica lui, aşadar nici nepoata renumitului pictor Tudor Cristache.
Se făcuse o linişte mormântală. Maria începu să citească, oprindu-se din când în când şi oftând. Tania arunca săgeţi spre cea de la care aştepta mângâierile nedăruite atâţia ani. Chipul Emiliei se întunecase şi parcă îmbătrânise brusc. De fapt, toţi cei prezenţi o sfâşiau din priviri şi, în acelaşi timp, admirau curajul Mariei de a-şi trăda mama. Dan Simionescu urmărea cu atenţie reacţiile Emiliei. Fusese pe lista lui încă de la început: observase absenţa acesteia de la petrecerea socrului său, apoi prezenţa, aproape forţată la înmormântarea pictorului, evitarea de a-l întâlni pe aleile cimitirului şi de a schimba câteva cuvinte cum procedase fiica ei…
Când Maria a terminat de citit, pe faţă avea minuscule boabe de sudoare. Se descheie la taior şi încercă să-şi pună un pahar cu apă. Îi tremurau mâinile îngrozitor. Paharul căzu pe masă.
– N-am avut de ales, draga mea, zise, cu glasul înecat în lacrimi. Trebuia să-ţi ofer o condiţie bună, însă nu ştiu cum a aflat Dorin.
– Dar domnul Moraru? interveni comisarul.
– Era căsătorit, n-a vrut niciodată să-şi părăsească familia.
– Şi Moise Radu?!... medită Dan. Zicea că i-ar fi fost prieten bun, dar după moarte l-a şantajat?!… Făcea parte din grupul care-l încolţise pe Tudor… Apoi se îndreptă spre Emilia: Aşadar?...
– În ziua anterioară petrecerii, m-am întâlnit cu Tudor. Dimineaţa devreme. Nu l-am sunat, m-am dus direct la el acasă. Nu am stat mult. Ştiam că are nişte oameni care îngrijeau locuinţa şi n-aş fi vrut să mă vadă acolo. Am discutat despre Georges, lucru care l-a deranjat pe bătrân. Nu doream să-şi împartă moştenirea şi cu acesta. Atunci Tudor mi-a reproşat că a crescut fiica altui bărbat şi că doreşte să-i aduc adevărata fiică a fiului său. M-am prefăcut că nu ştiu nimic. Mai mult, i-am adresat cuvinte jignitoare, pe care le-am accentuat cât am putut. Mi-a spus să nu vin la petrecerea lui, că-i stric buna dispoziţie. M-am conformat, însă mi-am pregătit planul. Când Maria l-a dus acasă, după petrecere, eram acolo. Parcasem maşina pe strada perpendiculară celei principale, să nu mă observe. Am aşteptat până când fiica mea s-a depărtat şi am bătut la uşă. A întrebat cine este şi i-am spus: Maria. Când a dat cu ochii de mine a avut o uşoară ezitare:
– Ai zis că eşti Maria!
Am izbucnit în plâns:
– Tudore, ajută-mă te rog! Maria a avut un accident.
Pictorul s-a speriat:
– Cum aşa?!
– Am sunat-o şi i-am spus că nu este nepoata ta. Toată noaptea m-am gândit cum să fac. Trebuia să afle adevărul. Astăzi i-ai promis că faci testamentul pe numele ei. N-aş vrea să mă judece mai târziu.
– De unde ştii de accident?
– M-a sunat cineva de pe telefonul ei, spunea că este în apropiere de Zăvoia. Vino te rog şi spune-i că pentru tine e aceeaşi. Are nevoie de tine. Te rooog!
L-am implorat cu lacrimi.
– Să mergem atunci, hotărî pictorul.
Era pentru ultima dată când cobora scările. A urcat în maşina mea şi am pornit spre Zăvoia. Pe drum i s-a făcut rău. I-am dat nişte medicamente, o combinaţie făcută la voia întâmplării. După ce le-a luat s-a simţit şi mai rău. Ajunseserăm la Zăvoia.
– Unde e?!
– Nu ştiu, o fi la spital. Dar ţie ţi-e rău, Tudore! Poate un pic de apă ţi-ar face bine…
Nu era nimeni prin preajmă. Satul se cufundase într-o linişte cumplită. Am ajuns lângă pârâu. Tudor dădu cu apă pe faţă, dar se clătina din ce în ce mai tare. Atunci l-am împins. A căzut cu faţa în jos şi l-am lăsat acolo. Am urcat în maşină şi l-am sunat pe doctorul Eusebiu Moraru. L-am rugat să-mi dea o femeie din sanatoriu, oricare, s-o duc lângă Tudor şi s-o las acolo. Întâmplarea a făcut să mi-o dea tocmai pe Ilona. Nu realiza de ce trebuia să facă acea plimbare în toiul nopţii, dar s-a bucurat când a zărit peisajul acela de vis. Când am ajuns, am oprit maşina şi am îndemnat-o să meargă la cascadă, că acolo e şi mai frumos. Am urmărit-o vreme de câteva minute şi am văzut că se aşezase pe o piatră şi se uita nepăsătoare la Tudor. Nu schiţase niciun gest în salvarea acestuia. Apoi a apărut, de undeva de pe deal, o umbră. Lumina lunii mă ajuta să desluşesc siluetele celor doi care nu s-au apropiat prea mult. Habar nu aveam că sunt soţ şi soţie. Nici ei! Am plecat cu maşina, dar, după câteva minute, m-a sunat iarăşi doctorul şi m-a întrebat ce-am făcut. Mi-a spus să mă întorc să văd ce se întâmplă. Femeia însă plecase pe jos spre oraş, fără să-i pese că era întuneric şi că în faţa sa se întindea un drum necunoscut. Am oprit şi am deschis portiera. M-a recunoscut. A urcat şi am adus-o înapoi la sanatoriu. Am lăsat-o lângă o poartă de serviciu, încuiată la acea oră, apoi m-am întors acasă.
Întreaga asistenţă încremenise. Tania se apropiase de Maria şi o strânse la piept.
– Totul e al tău, draga mea, zise Maria. Nimic nu-mi mai aparţine. Ne vom muta în curând de la Zăvoia. Am însă alături cel mai drag om din lume şi sunt bogată!
– Nu, surioară! N-am să uit când te sfătuiai cu avocatul cum să împarţi cu mine moştenirea bunicului. M-ai primit în viaţa ta cu braţele deschise, aşa te voi primi şi eu acum. Nouă ne ajunge casa de la oraş, nu-i aşa, Ştefan? Vom continua ca şi cum nu s-a întâmplat nimic. Doar o parte a sufletului este secătuit de durere…
Bogdan număra paşii prin cameră:
– Tu ai bănuit corect, scriitorule! De când am citit acolo, la munte, am tot sperat să te înşeli…
– Tudor îmi repeta destul de des că se teme de Emilia. Dar nu mi-a spus niciodată ce scria în acea scrisoare. I-a dat însă dreptul Mariei, acum, aici…
– Dar codul? întrebă, la rândul lui, Ştefan, privind spre Emilia.
– Care cod? Nu ştiu nimic, se miră aceasta.
– Nu ştie! preciză comisarul. Valeria ne va spune unde este acel seif. Tudor îi promisese deseori că va depune periodic, o anumită sumă de bani pentru Georges. Acei oameni au bănuit ceva dar n-au descoperit încă locul, iar actriţa se pare că refuză să păstreze acei bani.
– Atunci îi vom dona clinicii Med Heart! hotărî Tania. În sprijinul copiilor cu autism.
Emilia îşi încleştă pumnii pe spătarul scaunului de care se sprijinea, îşi muşcă buzele, apoi zise în şoaptă:
– Asta a fost…
Într-un colţ al camerei tremurau câteva pânze de păianjen, peste tăcerile arse pe rug…
 

Gina Zaharia, 23 iulie 2013  


 

 
Referinţă Bibliografică:
PROMISIUNEA DE JOI (XXII) / Gina Zaharia : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 937, Anul III, 25 iulie 2013, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2013 Gina Zaharia : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Gina Zaharia
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!