Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Orizont > Selectii > Mobil |   


Autor: Gina Zaharia         Publicat în: Ediţia nr. 930 din 18 iulie 2013        Toate Articolele Autorului

PROMISIUNEA DE JOI (XXI)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Atât familia Romanescu cât şi familia Davidescu erau în centrul atenţiei. Aveau impresia că evenimentul care tocmai se derula cu fast fusese programat special pentru ei. Trăiau euforia pe care le-o dăduse providenţa şi nicio altă dorinţă nu le mai trecea prin inimă şi gând. Erau atât de bogaţi încât ar fi împărţit extazul clipelor de astăzi celor trişti, celor care ating pământul cu privirile înnegurate şi realizau că neprevăzutul le activase toate aceste stări într-un ocean de fericire.
Cele două surori s-au apropiat de familia de acum reunită, ţinând în mână câte o cupă de şampanie. Aveau, slavă Domnului, ce sărbători!
– Bine ai venit, dragă Adela! E timpul să te familiarizezi cu noi! Eu sunt Maria, nepoata pictorului Cristache, cel în casa căruia locuiesc părinţii tăi.
– Mulţumesc, răspunse Adela. Am înţeles că Arion, tatăl prietenei mele, ne-au luat apartamentul. Ştiu şi că domnul Tudor Cristache a fost ucis. Regret enorm, dar sunt fericită că tatăl meu a înfruntat moartea iar mama s-a luptat cu cerbicia oamenilor fără scrupule.
Dan Simionescu urmărea atent reacţiile tuturor celor prezenţi, implicaţi ori nu, în duelul cu viaţa. Era poliţistul în faţa căruia se pârjoliseră domenii întregi de stări, sau răsăriseră golfuri de lumină pe care trebuia să le măsoare cu atenţie, cum proceda şi în cazul de faţă. Bun profesionist, nu ocolea drumurile prăfuite, ba mai mult, le căuta sensul, le descoperea indicatoare, în ideea că uneori scorburile aparent goale pot deţine comori.
– Ea este Tania, sora mea, continuă tânăra, prezentând-o pe cea care o însoţea. Au urmat strângeri de mână şi îmbrăţişări prieteneşti.
– Avem atâtea să ne povestim, începu Ilona, care încă îşi mai ştergea lacrimile.
– Draga mea mamă, nimic nu ne va mai despărţi de acum înainte.
– Promit, afirmă Ilona, şi vorbesc în numele întregii familii. Dar povesteşte-ne, draga mea, cum a fost în America? Ce ai făcut acolo? M-ai sunat doar o singură dată şi mi-ai părut schimbată. Ai avut probleme? Nici mie nu mi-a mers prea bine, am fost internată într-un sanatoriu, m-am simţit singură şi deznădăjduită.
– Ei, începu comisarul, fiica voastră a trecut prin momente la fel de nefaste precum voi. I s-au înscenat nişte fapte grave, chiar de cel care v-a luat locuinţa. Era tatăl unei bune prietene a ei, aşadar îi inspira încredere, deşi începuse s-o curteze, se simţea ofensat că Adela nu-i răspundea avansurilor sale. Apoi, un acolit al acestei familii, traficant de droguri, a profitat de naivitatea ei şi i-a cerut să-l ducă cu maşina spre casă, într-o seară în care domnişoara Romanescu tocmai venise în vizită la cei doi. N-avea de unde să ştie că acesta era doar un motiv de a se descotorosi de o cantitate de droguri pe care o avea asupra sa, nici că tânărul era urmărit de poliţie şi dorea, cu orice preţ, să arunce vina asupra altei persoane. Tânărul a cerut să coboare mai devreme, la un semafor, şi a lăsat pachetul cu droguri în maşina condusă de Adela. A fost oprită şi percheziţionată, apoi arestată. Totul s-a petrecut rapid, la câteva minute după ce fusese anunţată că tatăl ei a decedat într-un accident aviatic. Apoi a fost judecată şi condamnată la cinci ani de închisoare. L-au închis şi pe tânărul acela, însă, la proces, câţiva martori mincinoşi au jurat că au văzut-o vânzând droguri unor adolescenţi, pe dig, lângă pădurea Mesteacănului. Singurul care a vizitat-o în închisoare a fost Arion. Îi vorbea, de fiecare dată despre faptul că îi va angaja avocaţi buni, că se va implica s-o elibereze în schimbul promisiunii că vor petrece restul zilelor împreună. Imaginaţi-vă câte pietre de moară a purtat, pe suflet, această fată! Tot Arion Petrache i-a spus că Ilona este internată într-un sanatoriu şi, la insistenţele Adelei, a pus o femeie s-o sune în numele ei, s-o liniştească şi s-o convingă că este plecată în State şi că acolo îi merge foarte bine.
Comisarul făcu o pauză şi privi către cei prezenţi. De fapt le urmărea reacţiile, conştient că le captivase atenţia la maxim.
– Dumnezeule, zise Mihai, câte ai indurat şi tu, draga noastră! Şi eu am fost nebun vreo câţiva ani după ce am suferit acel accident.
– Nebun? Cum adică nebun?
– Am supravieţuit printr-un miracol, nu-mi amintesc decât că aeronava pierdea din înălţime şi nu o mai puteam stăpâni. Zadarnic am luat legătura cu turnul de control… În câteva momente a urmat impactul cu pământul. Ne-am prăbuşit în Germania, într-un ţinut împădurit. Puţini dintre noi am avut norocul de a mai scăpa cu viaţă. La spital au venit doi indivizi care au tot încercat să-mi controleze existenţa. Vorbeau în germană despre pictor, despre mine. După un timp m-au adus în ţară cu o maşină şi mă foloseau la diverse comisioane. Îmi amintesc faptul că, odată, am împachetat un tablou cu semnătura Tudor Cristache. L-am transportat apoi într-o altă locaţie. Avea pe verso nişte cifre… Un fel de cod.
– Interesant, interveni scriitorul. Am convingerea că l-ai putea recompune. Hai, încearcă, te rog! Era de o importanţă majoră pentru pictor. Mi s-a plâns de asta. Reprezenta cifrul de la un seif în care depusese o sumă de bani pentru Georges Stoicescu, presupusul fiu din Bruxelles. A murit cu convingerea că era copilul său. Toată viaţa a crezut în acest lucru. Actriţa însă a negat cu vehemenţă faptul, imediat după moartea lui.
– Nu ştiu… Mi-e greu… îngână Mihai. Îmi joacă în ochi fel de fel de combinaţii, dar le pierd şirul. Ştiu că atunci le găsisem conotaţii. Sigur erau şase cifre… Urmă o pauză de câteva minute. În colţul lor se făcuse linişte. Mihai dădea din cap în stânga şi în dreapta, forţându-se să se concentreze: Ştiu că cifrele din mijloc reprezentau anul în care am intrat în aviaţie, în 1984, adică 84. Primele două aveau legătură cu ziua în care a murit tata – 23, iar ultimele coincideau cu ceva care urma să se petreacă într-un viitor apropiat acelei date nefaste, dar nu pot să-mi amintesc…
– Am încredere în tine, Mihai. Am convingerea că vei reuşi. Îţi dai seama că eşti pe cale să descoperi o comoară? Uite, acum ai toată motivaţia acestor clipe să pui umărul la descifrarea acelei chei magice.
Tania venise lângă Maria şi o ţinea de braţ. Nu se dezlipea de lângă sora ei. Lăsa impresia că aşa fuseseră dintotdeauna, că se răsfăţase alături de ea, prin toate etapele vieţii. Era veselă, spontană, plăcută. Nici Maria Cristache nu se dezminţise. Deschisese pentru sora sa, în oraş, un magazin de desfacere a produselor alimentare. Nu mai era nevoită să lucreze pentru alţii, era singurul ei stăpân. Urmau să se întâlnească cu avocatul ca să consfinţească ce bunuri îi vor reveni Taniei din moştenirea bunicului lor. Părinţilor acesteia, victime ale unor boli grave, le angajase supraveghetori. Fiica adoptivă îi vizita destul de des, uneori însoţită de iubitul ei, Ştefan Deleanu.
– Da! exclamă fostul pilot. Ştiu! Urma să mergem în concediu în Caraibe. Prima zi de vacanţă coincidea cu sărbătoarea Sfintei Maria, aşadar mi s-a fixat perfect cifra 15. Deci, iată rezultatul efortului meu: 238415. Să nu vă aud că n-am avut o sclipire fenomenală, se complimentă acesta zâmbind.
– Bravo, bravo, bravo! îi ţinuseră ceilalţi hangul.
– Dar cum se face, voia poliţistul să-şi astâmpere curiozitatea, că pictorul nu l-a memorat?
Ştefan începu să dezvăluie amănunte culese de la Tudor Cristache, pentru biografie, dar acestea nu erau destul de închegate, de înlănţuite, iar pentru carte avea să-şi pună şi imaginaţia la contribuţie. Oricum, acum folosea varianta „oficială”, după cum îi plăcea lui să se alinte:
– Îl notase acolo, pe spatele tabloului, fiind convins de siguranţa secretului. Deci, nu este un mister din tinereţe, ci mai degrabă derivarea unui gest de suflet din preaplinul iubirii sale. Erau nişte cifre luate la întâmplare, scrijelite cândva pe o fotografie îngălbenită care se rătăcise pe undeva: putea fi printre cărţile din bibliotecă, aşa cum putea fi în atelierul pictorului sub cutia cu vopsele sau în sertarul cu medicamente.
– Dar scrisoarea aceea? ceru Dan Siomionescu, detalii.
Deşi nu era cadrul adecvat acestui gen de subiect, poliţistul netezi drumul spre tăpşanul descoperirii adevărului. Uneori asemenea momente sunt benefice pentru a deschide capacitatea de comunicare pe diverse teme, fie ele şi mai puţin plăcute.
– Scrisoarea, pe care acei ticăloşi au folosit-o pentru a-l şantaja pe Tudor, era scrisă, într-adevăr, de fiul lui, Dorin Cristache, tatăl Mariei. Pictorul nu s-a îndoit nicio clipă că ar fi un fals. Era destăinuirea unui sinucigaş ce impregnaseră acolo momentele de furie, de rătăcire, de revoltă, de resemnare… Mult timp după aceea, Tudor s-a închis în el. Apoi i-a venit ideea de a se retrage din lumea artei şi de a marca într-un mod elegant acest eveniment. Tot atunci m-a rugat să-i scriu biografia. Să nu rămână precum o frunză agăţată de trunchiul unui copac, spunea el, deşi nici pe departe nu avea relevanţă cu modul lui de gândire. L-am compătimit, suferea foarte mult. Înainte de recepţia aceea a hotărât să-şi întocmească testamentul chiar a doua zi. Purtase o discuţie cu Emilia, iar aceasta s-a arătat dornică de a renunţa la dreptul ei în favoarea Mariei. E drept, fata crescuse mai mult pe lângă Tudor. O răsfăţa şi se mândrea mult cu nepoata sa. La rândul ei, Maria nu scăpase niciodată prilejul de a-i arăta recunoştinţa.
– Înainte de Crăciun, Valeria va veni în România, anunţă Ştefan. Printre altele, mi-a spus glumind, vrea să meargă la mormântul lui Tudor Cristache, să mai palavragească puţin…
– Poate ne va da detalii, zise comisarul, deşi această femeie nu este implicată. Verificările efectuate acolo, la Bruxelles, au arătat că nu a avut nici cea mai mică tangenţă cu evenimentele întâmplate aici.
– Dar orice noutate prinde bine cărţii mele, comisare. Te rog să nu uiţi asta!...
– Cum să uit, Ştefane?! Manuscrisul tău mi-a înlesnit începutul dosarului. Bine, vreau să spun că cele însemnate acolo au coincis cu realitatea.
–Te mai îndoieşti? glumi scriitorul.
– Atunci convinge-ne că şi finalul aparţine aceleiaşi realităţi, interveni Bogdan, pe un ton ferm.
Îi veni în minte paragraful de final citit pe laptopul scriitorului acolo la munte. Se cutremură. Nimeni în afară de el nu mai avusese prilejul de a afla verdictul înainte de consumarea acţiunii.
Ştefan zâmbi:
– Va aparţine, prietene, desigur, după ce vom parcurge, alături de comisar, întreaga poveste.

 
Referinţă Bibliografică:
PROMISIUNEA DE JOI (XXI) / Gina Zaharia : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 930, Anul III, 18 iulie 2013, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2013 Gina Zaharia : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Gina Zaharia
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!