Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Orizont > Selectii > Mobil |   


Autor: Gina Zaharia         Publicat în: Ediţia nr. 906 din 24 iunie 2013        Toate Articolele Autorului

PROMISIUNEA DE JOI (XVIII)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

Între Maria şi Bogdan se reînnodase acel fior tainic risipit prin timp. Anii care i-au despărţit s-au şters precum nisipul de pe luciul unei oglinzi. Lângă doctor, tânăra îşi găsi liniştea, adevărul, credinţa. Avea nevoie de aşa ceva, aşa cum avea nevoie de Tania.
– Vei veni la mine la clinică, vom fi mereu împreună, se bucură Bogdan, reluând subiectul în ziua imediat următoare întâmplărilor relatate.
– Am promis, am promis! zise, zâmbind, Maria. Să vezi ce feţe vor face cei de la bancă. Nu le-am spus că-mi voi da demisia.
– Oricine are nevoie de un economist bun. Dar eu mai mult decât alţii, să fie clar!
– Nu uita, sunt cam pretenţioasă!
– Pretenţiile tale vor deveni ordin pentru mine!
– Ei, nici chiar aşa, nu voi mai şti să deosebesc dorinţa de orgoliu.
Discuţia avusese loc pe o terasă din centrul oraşului. Se întâlneau des, nu locuiau împreună. Făcuseră din asta o obişnuinţă. Preferau terasa Restaurantului Cronos, acolo aveau masa lor şi muzica preferată care le înălţa sentimentele într-o galaxie specială.
– Ia spune, începu Maria, cum e cu… acea căsătorie a noastră?
– Cum am stabilit, spuse, surâzând, doctorul.
– Tocmai, că nu prea am stabilit nimic!
– Dar nu e greu deloc. Ne trebuie doar câteva clipe! apoi continuă, strângându-i mâna: Ai intrat în joc, îmi place! Aşadar, am voie să caut singur părinţii spirituali…
– Ai… n-ai… însă ei sigur au nevoie de încrederea noastră, Bogdan. Ştii asta! Eu cred în nevinovăţia lor. Foarte puţini mai sunt oamenii care le sunt alături acum.
– Eşti magică, Maria! Vom face echipă bună împreună.
– Of, Bogdan, şi câte mai am de făcut! Vreau să dovedesc faptul că Tania este sora mea şi să încep formalităţile de trecere pe numele ei a câtorva bunuri care i-au aparţinut bunicului nostru. Voi vedea cum procedăm cu casa de la Zăvoaia. Mama zice că ne transferă toate drepturile sale. Apoi îi vom căuta un alt loc de muncă şi vom găsi însoţitor pentru părinţii ei.
– Am înţeles că este într-o relaţie cu scriitorul.
– Îmi place, se bucură Maria. Ştefan e un om bun. Doar că n-a prea avut noroc cu Anca.
– Anca emana o răutate ascunsă. N-am cunoscut-o foarte bine, însă era genul de om care-şi punea ceva în cap şi nu renunţa uşor. Avea un soi de egoism, căuta să-i fie bine cu orice preţ. Profita de orice informaţie prielnică apoi îşi croia poteci spre a obţine beneficii atât materiale cât şi morale. Aşa s-a făcut că de câte ori veneam în ţară ea afla prima. Încerca să-mi intre în graţii şi era geloasă pe tine. Îmi ceruse acel tablou şi o refuzasem pe motiv că are valoare sentimentală. Nu i-a convenit şi a acţionat îndoielnic. Ai văzut, cel de acasă e fals. S-a răzbunat şi a câştigat nişte bani. Doar atât.
– Mi-e dor de sora mea, deşi vorbim des la telefon. Mi-a spus că Ştefan a scris mult la romanul lui. În mare parte s-a ghidat din realitate. Acum nu zic că n-ar mai fi exagerat puţin, aşa sunt scriitorii. Mi-ar plăcea să citesc manuscrisul. E ca o fotografie a vremurilor pe care le trăim şi care cuprinde cazul Tudor Cristache.
– Înseamnă că Tania e un corector bun!
– Pe naiba, n-o prea interesează. Mi-a spus doar ce a auzit de la iubitul ei.
– Am înţeles că vor pleca, împreună, săptămâna viitoare, la munte. Ce-ar fi să mergem şi noi cu ei? La întoarcere vom inaugura clinica.
– Are vreun rost să mai stau pe gânduri? Hai să-i sunăm! Tu pe Ştefan, eu pe Tania!
Scriitorul se arătă încântat de compania lor, la fel şi fata. Aşadar, au hotărât să plece în Apuseni, peste câteva zile.
– În inima munţilor, inspiraţia dă roade, preciză Bogdan.
– Şi dragostea la fel, glumi interlocutorul său! Sunt convins că vom avea o vacanţă reuşită.


* * *

Drumul spre Apuseni trecea prin păduri nesfârşite. Era o împărăţie sculptată în alta şi tot aşa, natura îşi etalase întreg sistemul feeric. Pe alocuri, satele, destul de rare, situate la distanţă mare unele de altele, erau formate doar din câteva firave cătune. Nu aveau biserică, şcoală sau dispensar, însă purtau pecetea verde a liniştii adânci. Le-a atras atenţia faptul că în curtea unui localnic, la vreo cinci metri de casă, pe iarbă, se afla o cruce şi un fel de mormânt proaspăt. Crucea avea o coroană făcută din florile de lângă casă, se distingeau destul de bine trandafirii roz, crinii şi margaretele albe.
Din loc în loc simţeai nevoia să opreşti, să respiri cât pentru două veacuri petrecute în iureşul oraşului. Scriitorul îşi nota ceva într-o agendă şi fotografia fiecare coamă stâncoasă şi, mai ales, zmeurişul întins de-a lungul drumului. Urmau apoi pâraiele, coborând agale, trasându-şi setea armoniei pe pietrele noi, rostogolite din când în când, ca nişte perle sălbatice, dornice de aventură.
După acel traseu magic, s-au lovit de şosele cu o mulţime de gropi, unde circulaţia se desfăşura pe un singur sens, semn că aveau loc lucrări de întreţinere.
În sfârşit, odată ajunşi acolo, au îmbrăcat din nou veşmintele codrului care şi-a revărsat peste ei candoarea cu delicateţe, oferindu-le un colţ de rai pe o fâşie de timp. S-au cazat la o pensiune confortabilă, pe versantul unui munte. Priveliştea era grozavă. Vor rămâne aici câteva zile, suficient pentru a strânge lanţul acela de care fiecare dintre cele două cupluri avea nevoie.
Timpul se scurgea în murmure fine, fiecare secundă avea preţul ei, bine încorporată în decorul zilelor bune, sosite la timp şi fără prea mare alai.
Prima seară s-a scurs repede. Au povestit, au râs, au ascultat muzică, au cercetat zona. În apropiere era o şcoală de echitaţie, pe care au trecut-o îndată în agenda vacanţei.
– Sunt obişnuit să mă trezesc devreme, zise Bogdan, când s-au despărţit. Mereu am sperat că în zilele libere îmi voi schimba tabietul.
– Şi eu sunt matinal, răspunse Ştefan.
– Să nu vă aud! interveni Maria. Noi vom lenevi mai mult, nu-i aşa, surioară?
– Da, da, da!... se alintă, felin, Tania.
– Atunci ne vom întâlni la cafea. La prima cafea, preciză Bogdan. Cred că pe la şapte sunt prezent pe terasa de la intrare.
Acest lucru s-a şi întâmplat. Orele prezise s-au arătat a fi realiste, licoarea amăruie dând prilejul de a vorbi despre proiectul doctorului, despre planurile scriitorului, despre familia Romanescu.
– Apropo, unde ai ajuns cu romanul? Maria voia să-ţi citească manuscrisul. Nu zic, şi eu aş fi dorit!
– Mă duc să iau laptopul. Am stickul la mine. Am scris destul de mult.
– Să înţeleg că ai anticipat evenimentele?
– Cam aşa ceva. Însă poţi folosi şi expresia „ai exagerat evenimentele”.
Bogdan intră în cameră, în vârful picioarelor. Îşi luă laptopul şi coborî în hol. De acolo se întindea terasa, plină de flori. Prin iarba pufoasă ţopăia un iepure de casă… „Ba trei!” remarcă acesta în gând.
Au comandat încă două cafele, iar Ştefan şi-a aprins o ţigară, atent la reacţiile doctorului care începuse să citească. Ajunsese la capitolul cu sanatoriul, când a fost întrerupt de telefonul Mariei. Îi anunţa că vor veni la micul dejun, semn că cititul trebuia să ia o pauză.
–Voi continua mai târziu. Mi-ai stârnit curiozitatea!
Spre seară, Maria şi Tania au ieşit pe canapeaua din incinta pensiunii. Aveau ce să aleagă spre relaxare: un leagăn, un hamac, o masă de tenis.
Bogdan reluă lectura. Un amalgam de întrebări au început forfota prin mintea sa, parcă mai multe ca niciodată. Momentul în care lui Mihai i se ceruseră anumite servicii, era marcat cu profesionalism. Dialogurile dintre acesta şi necunoscuţii din mintea pilotului umpleau câteva file.
– Chiar, întrerupse doctorul, pe aceştia cum de nu şi-i aminteşte?
– Şi-i aminteşte, însă nu ştie de unde să-i ia. Deocamdată plutesc într-o mare de necunoscuţi.
Ce a urmat era total străin. Însă, în scurt timp subiectul a devenit atât de captivant încât începu să-l subjuge:
– Iar pomeneşti de codul acela. Îmi crapă mintea! Chiar are vreo importanţă, sau tu te joci cu noi?
– Citeşte, îl îndemnă scriitorul.
„Pentru Tudor, Valeria Stoicescu era pajura iubirii neîmplinite. Faptul că actriţa dădea o notă slabă subiectului căsătoriei, îl făcea pe pictor şi mai dornic de a-i intra în graţie. Însă el avea locul lui, era respectat de aceasta aşa cum îi erau respectate şi rătăcirile sale prin lumea simezelor.
De câte ori îi vorbea despre Georges, i se umplea sufletul de bucurie. Era ca şi cum o mare îşi revărsa toate valurile peste sufletul său naufragiat pe o insulă mirifică.
– Promit că n-o să vă lipsească nimic, îi repeta, din când în când, Tudor Cristache. Şi se ţinea de cuvânt. Tudor înlocuise toată mobila din locuinţa acestora din Bruxelles. Lui Georges îi dăruise, de ziua lui, o maşină scumpă, deşi niciunul nu-i ceruse nimic, niciodată. Acceptau, pur şi simplu, darurile lui Tudor, apoi îl copleşeau cu mulţumiri.”

– Baţi pasul pe loc, comentă Bogdan, pe un ton de reproş.
– Nu mi-ai cerut să-ţi povestesc, glumi scriitorul.
– Du-te şi lasă-mă, ia vezi ce fac fetele noastre?!
Ştefan căută spre cele două surori, care emanau o veselie copilărească, zbenguindu-se într-un balansoar:
– Eu zic s-o citeşti după lansare. Ar fi mai bine. Interesul ar creşte…
– Vrei să intru în sevraj? Pleacă! Lasă-mă singur!
Ştefan, dintr-o falsă modestie, îţi luă ochelarii de soare şi plecă.
Doctorul reluă paragraful în care tabloul pictorului începuse să trezească suspiciuni. Codul, codul… „Dar de ce nu ne spui care este acesta, scriitoraşule?!” zise, nemulţumit acesta. Dădu iarăşi peste paragrafe cu Tudor Cristache: „ –Grupul acela era alcătuit din patru borfaşi. Unul însă avea pretenţia de şef. Mergea apăsat, cu mâinile la spate şi avea obiceiul de a mesteca gumă. Ce vreţi? i-am întrebat. Am înţeles că aţi mai fost pe aici.
– Sper să ne înţelegem, începu cel mai tânăr.
– Mai precis?
– Dorim, interveni şeful lor, să-ţi cumpărăm, periodic, câte un tablou pe care să-l replicăm şi să-l vindem în străinătate. Ba, mai mult, să organizăm expoziţii cu lucrări falsificate şi chiar licitaţii.
– M-au supărat şi i-am invitat afară din curte. Pe moment au plecat, dar nu au renunţat definitiv. Când au venit ultima oară, le-am spus că pilotul nu este de acord să le care marfa, şi nici eu nu vreau să mă amestec în lucruri murdare. Atunci mi-au pus în faţă dovada care făcea ca toate speranţele şi bucuriile mele să se ducă pe apa sâmbetei: o scrisoare lăsată de fiul meu înainte de a muri. Era scrisul lui, nu l-aş fi confundat pentru nimic în lume. Nu aveam cunoştinţă de existenţa ei. Am făcut ochii mari şi am exclamat: «Nu, nu se poate să fi trăit în atâta minciună!» Apoi am simţit că-mi slăbesc puterile.
– Vrei nu vrei, asta e, pictore! se răsti unul dintre ei.
– Ce naiba doriţi de la mine?
– Să ne dai tabloul acela! şi arătă spre o pânză cu toamna, cu o femeie care aduna frunzele căzute din copaci. Îţi vom da două mii cinci sute de euro. Vom face bani buni cu el.
– Vă rog să plecaţi! Nu v-am cerut informaţii şi nu mă interesează nimic! Am luat atitudine uşor indiferentă sperând că le voi schimba planurile.
– Bun! zise unul dintre ei pe un ton autoritar. Ne vei căuta tu, sunt convins! Să plecăm!
– Luaţi-l şi să nu vă mai văd pe aici, nemernicilor! m-am răzgândit pe loc. Dar îmi lăsaţi scrisoarea.
Mi-au aruncat-o pe masă.
– Presimt că ne vom mai distra pe tema de astăzi, mă avertiză altul.
– Au luat tabloul, au urcat toţi patru într-o maşină şi au plecat. Abia atunci a picat cerul, cu adevărat, peste mine! Am realizat că pe spatele acelui tablou îmi notasem cifrul de la seiful în care depusesem câteva zeci de mii de euro pentru Valeria şi Georges. Era cadoul meu pentru ei, cu ocazia retragerii din lumea artei. Şi pentru Maria agonisisem destul. Emiliei îi rămăsese de la fiul meu o vilă la Păltiniş şi două maşini. Plus apartamentul în care au locuit împreună…”

Acestea erau pasajele originale, preluate exact din discuţia cu pictorul, doar că Ştefan le dramatizase, transcriindu-le în dialog.
„Aha, mormăi Bogdan. Am descifrat misterul codului, însă ce veste a putut să-l lovească aşa de tare pe Tudor?”
Urmau apoi spaţii libere, sau doar nişte cuvinte fără vreo logică între ele, semn că acolo avea să intervină zeul neprevăzutului ce urma să conducă acţiunea pe multe zeci de piste sau pagini.
Urma, dezamăgitor, scris cu litere aldine cuvântul „Final”. Şi, ca şi cum cineva ar fi regizat totul, uşa se deschise iar în prag apăru Ştefan:
– Să mergem. Suntem aşteptaţi!
Bogdan făcut ochii mari:
– Doamne, exclamă ridicându-se de pe scaun, oare acesta să fie criminalul?
– Pe naiba, îl linişti Ştefan, tu nu ştii cum sunt scriitorii? Uneori sunt mai inventivi decât se cred ei înşişi!
 

Referinţă Bibliografică:
PROMISIUNEA DE JOI (XVIII) / Gina Zaharia : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 906, Anul III, 24 iunie 2013, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2013 Gina Zaharia : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Gina Zaharia
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!