Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Scriitori > Mobil |   


Autor: Gina Zaharia         Publicat în: Ediţia nr. 894 din 12 iunie 2013        Toate Articolele Autorului

PROMISIUNEA DE JOI (XV)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

În locul unde pictorul îşi dăduse ultimele sale clipe de viaţă, unde un nebun rătăcise ani întregi prin negura destinului, unde întâmplările se succedau cu irelevanţă aparentă şi unde se zbătuse să înţeleagă de ce paşii îi erau dezorientaţi ca ai unui animal flămând, pilotul şi-a îmbrăţişat soţia cu dor, cu mulţumire, cu dragoste:
– Domnilor, pe undeva prin apropiere am avut o casă. Noi doi vom rămâne peste noapte aici! zise, categoric.
Ilona nu înţelegea.
– Nu crezi că e riscant, Mihai? întrebă comisarul.
– Cine ar şti de hotelul meu? M-ar fi găsit până acum dacă şi-ar fi dat seama. Doar în noaptea asta. De mâine vom începe o nouă viaţă.
– Aha, acum e hotel, vasăzică! glumi poliţistul. Haideţi să coborâm spre drum, propuse acesta. Ilona, de cât timp eşti acolo, la sanatoriu?
– Probabil din ziua în care am fost anunţată că Mihai a murit într-un accident aviatic. Un bărbat a sunat la uşă şi mi-a adus vestea. Ştiu că am leşinat, mi-au administrat un medicament, iar de atunci n-am mai avut discernământ. M-au internat în sanatoriu, mai târziu am văzut la ei un certificat de deces pe numele lui Mihai. L-am văzut sigur când au venit să semnez nişte acte în schimbul îngrijirii mele. De câteva ori am refuzat să iau medicamentele, simţeam că mă tulbură, mi-era bine când nu le luam, însă o asistentă mă supraveghea mereu şi nu reuşeam să evit acest lucru. Într-o zi am implorat-o să le arunce, i-am dat în schimb un inel de aur. A acceptat. A doua zi la fel. După alte câteva zile a venit la mine şi a început să-mi vorbească despre diverse lucruri. Atunci a realizat că aveam dreptate, că puteam face faţă oricărei probleme, cu luciditate. Apoi mi-a înapoiat inelul şi mi-a spus să am încredere în ea.
– Mâine va trebui să ne întâlnim. Vom merge la o clinică să stabilim dacă diagnosticul e adevărat. Voi deschide alte dosare pentru sechestrare şi înşelăciune. Vom merge şi la Braşov.
– Oriunde doriţi, domnule comisar, dar doar însoţită de soţul meu.
Dan Simionescu zâmbi.
– Şi el este o piesă principală în dosarul pictorului. Dar spune-mi, te rog, ce sens au avut primele voastre replici după revedere?
– Suntem doi foşti nebuni, Dane! Îmi amintesc faptul că în noaptea crimei stăteam pe deal. Era pe la trei. S-a auzit o maşină. Din ea au coborât un bărbat şi o femeie. L-am recunoscut pe Tudor. Mergea împleticindu-se. S-au îndreptat direct spre cascadă. Femeia era îmbrăcată în pantalon şi bluză de culoare închisă. Îl ducea de braţ şi se opreau des. Au ajuns în apropierea cascadei. Mai jos, la pârâu, Tudor a rămas pe loc. Femeia a ţipat la el. Bătrânul a încercat să se împotrivească. Cel puţin, aşa mi s-a părut. Păreau nişte umbre bătute de vânt care se aplecau în stânga şi în dreapta. Lumina lunii le contura vag siluetele şi chipurile. Pentru mine, scena nu avea importanţă. Câinii începuseră să latre. I-am potolit, mângâindu-i. Mă ascultau... Abia aştept să-i revăd! zâmbi Mihai, cu gândul la prietenii săi canini. Apoi l-am văzut pe pictor prăbuşindu-se. Femeia a plecat cu maşina, dar s-a întors repede. Acum avea părul strâns şi mi s-a părut puţin mai scundă. Habar n-aveam ce se petrece. Asistam la un spectacol care-mi ajuta zilele să se scurgă mai repede. Spre ce? Nu ştiam. Femeia s-a aşezat pe nişte pietre, lângă Tudor şi încremeni ca o statuie. Mânat totuşi de curiozitate, într-un târziu m-am apropiat de ea, atât cât să nu mă simtă. Am recunoscut-o pe Ilona, dar nu ştiam ce reprezintă acea femeie pentru mine. M-a cuprins un fel de teamă şi am fugit. Începuse să se lumineze. Nu ştiu dacă m-a auzit. Cu siguranţă că n-o interesa nimic, n-a întors capul nici măcar când crengile uscate pe care călcam în grabă trosneau sub paşii mei. De pe coama dealului am văzut-o urcându-se în maşină şi plecând… Eu rămânând cu imagina unei femei care venise acolo special pentru a-l omorî pe Tudor Cristache.
– L-am omorât, Mihai?! De ce oare? se tângui Ilona, ghemuindu-se la pieptul lui.
– Nu fi sigură de asta, vom vedea care este adevărul, preciză comisarul. Mergeţi să vă odihniţi, deşi nu cred că aţi ales o locaţie prea bună.
– Dar nu vom dormi, Dane! Vom grupa crâmpeie din ceea ce ne-a fost sortit să ducem. Vom fi liberi, aici, departe de ura lumii, aproape de tot ceea ce ne-a despărţit până acum. Draga mea, tresări pilotul, dar ce ştii de Adela noastră?
– E în America, m-a sunat de câteva ori de acolo.
– Ştia că eu am murit?
– Da. La mult timp după aceea, la spital. Dar nu i-am recunoscut vocea.
– Telefonul tău unde este?
– Nu ştiu, nu m-a sunat pe telefonul meu, ci pe un telefon din cabinetul medical. Eu nu-l mai am de mult.
– Uiuiuuuu, ce de căi umbroase! se entuziasmă Mihai, amintindu-şi că aceasta era exclamaţia oricărui pilot când prindea înălţime. Îi era dor de avioane, de foştii colegi: Avem mult de lucru!
–Adevărat, continuă poliţistul, vom face o ierarhie a priorităţilor. Ilona, trebuie să aflăm dacă într-adevăr ai fost în noaptea aceea la cascadă, ce căutai acolo şi dacă ai succedat o altă femeie. Apoi vom vedea cine ţi-a furat identitatea şi locuinţa, Mihai.
Comisarul îşi trecu mâna prin păr şi înşiră în gând mai toate personajele cuprinse în acel dosar. Nu prea se lega mare lucru. Fiecare avea o scenă pe care-şi juca rolul, se întâlneau în pauză ori în diverse locuri ca apoi să devină pur şi simplu nişte insule nelocuite într-un ocean de întrebări. Dar lucrurile ce păreau simple la o primă vedere nu s-au dovedit a fi mereu lesnicioase, cât şi cele complicate n-au fost întotdeauna atât de absconse. Luptase cu misterul până în cele mai tainice cotloane. Îl încătuşase de fiecare dată fără milă, pentru ca mai târziu să-i facă o reverenţă meritată de orice învins tenace…
Se despărţi de soţii Romanescu pe la zece seara, convins că aceştia aveau nevoie de intimitate mai mult ca oricând. Îşi aleseseră decorul cel mai simplu – casa din ruine, încovoiată de neajunsuri, dar nevinovată în tot ceea ce-i fusese dat să ducă pe umeri.
– Dar şi noi vom mai rămâne puţin aici, se scuză Maria faţă de comisar. Mai am câte ceva de luat. Vom începe, împreună cu mama, formalităţile de moştenire în care o vom include şi pe Tania.
Cei doi au intrat în locuinţa pictorului, iar Simionescu a urcat în maşină şi a pornit spre oraş. În scurt timp, cerul se umplu de nori negri şi ploaia începu instantaneu, biciuind bezna. Fulgerele îşi etalau imperial forţa prin văzduh. De pe coama dealurilor, puhoaiele luau startul.
Ilona şi Mihai înfruntau întunericul cu stoicism. Pentru prima dată după mult timp alergau de mână spre niciunde. Paşii se amestecau cu pământul clisos de pe potecile abia desluşite. Pilotul le cunoştea cu ochii închişi, acum însă îi deveniseră străine şi încurcate. În sfârşit, au ajuns la culcuşul cu acoperiş din crengi de alun care-l ferise de ploi ani de-a rândul. Prelata din dreapta zidurilor rezista eroic rafalelor de vânt însă erau uzi, flămânzi şi obosiţi. Salteaua era răvăşită, iar câinii nu veniseră să-l întâmpine.
– Oare unde or fi? se întrebă cu voce tare.
– Cine? zise, nedumerită, femeia.
– Câinii mei. Singurii tovarăşi care au străbătut alături de mine deşertul vieţii. I-am lăsat aici, n-am avut încotro. Poate or fi plecat după vreo sălbăticiune!
S-au îmbrăţişat cu sete, speriaţi de tot ceea ce le-a fost dat să trăiască. Femeia a început să plângă, mulţumind cu sufletul zidurilor care până mai ieri i-au fost martore trecerii soţului său prin coşmar.
– Aici ai locuit?! Aceasta este casa ta cu care te mândreai adineauri?
Bărbatul o strânse mai tare la piept:
– Suntem împreună, draga mea, şi acesta e cel mai important lucru. Aveam aici nişte chibrituri şi lumânări, într-o sacoşă, ferite de umezeală. Să le aprindem.
Un trăsnet lumină văzduhul, iar izvoarele au început să-şi facă de cap. Sacoşa cu chibrituri nu mai era acolo însă găsi în schimb paltonul în care se ghemuiră amândoi, tremurând. Atunci au zărit câinii, zăcând morţi, toţi trei într-un colţ. Lângă ei – câteva resturi de hrană.
Mihai scoase un oftat lung.
– Cineva mi-a otrăvit câinii. Coşmarul continuă.
– Doamne! se îngrijoră Ilona, care începu să tremure din ce în ce mai tare: Cine să fi făcut aşa ceva?... De-am scăpa cu bine şi din seara asta…
– Domnul ne va apăra şi de astă dată, ia să vezi! De câte ori n-am înfruntat urgiile acolo sus, cu gândul la el!
Avea vocea caldă şi sigură, ceea ce-i inspira, ca de fiecare dată în trecut, încredere. S-au aşezat împreună într-un colţ de iad văratic şi aşteptau să se facă lumină, să vină de două ori zorii.
– Stai aici, îi zise Mihai deodată, ridicându-se brusc şi privind prin fereastra spartă.
Se auzeau voci şi se zăreau lumini împrăştiate prin ploaie. Erau Bogdan şi Maria.
– N-am putut să rezistăm ştiindu-vă aici. Am venit să vă luăm acasă. V-am adus nişte pelerine.
– Oamenii buni nu dispar niciodată, ţi-am spus eu, Ilona? zise Mihai bucuros.
 

Referinţă Bibliografică:
PROMISIUNEA DE JOI (XV) / Gina Zaharia : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 894, Anul III, 12 iunie 2013, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2013 Gina Zaharia : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Gina Zaharia
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!