Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Orizont > Selectii > Mobil |   


Autor: Gina Zaharia         Publicat în: Ediţia nr. 915 din 03 iulie 2013        Toate Articolele Autorului

PROMISIUNEA DE JOI (XIX)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
O maşină luxoasă, neagră, trase în faţa impozantului hotel Sfinx, aflat în centru oraşului Timişoara. Din ea, o tânără de aproximativ douăzeci şi cinci de ani, cu părul blond, uşor ondulat şi ochii de grafit, îmbrăcată în fustă şi taior gri, pantofi asortaţi, cu toc foarte înalt, ceea ce-i sporea eleganţa, coborî pe trotuar însoţită de un bărbat mult mai în vârstă, care n-o slăbea din ochi.
– Spune-mi, unde mergem? îl întrebă nedumerită, lăsându-se condusă spre intrarea hotelului şi de acolo înspre lift. Mi-ai spus că mă duci la mama, ce căutăm aici? Pierdem vremea, ştii că i-am fost departe în tot acest timp!
–Taci odată! scrâşni bărbatul, expirând un vălătuc de fum şi aruncând chiştocul în coşul de gunoi. Te-am scos din puşcărie, lasă figurile! Dacă nu-l dădeam p-ăla în gât, i-ai fi trimis mămicii tale dragi gânduri drăgălaşe, printre gratii, mult şi bine, iar ea îţi aducea sărmăluţe tot printre gratii!...
– Dar n-am fost vinovată. Ştii bine asta! se tângui femeia, şi, oricât ar fi dorit să se încrunte în discuţia purtată cu însoţitorul ei, chipul frumos îi trăda sufletul senin.
– Crezi că p-ăia îi interesau adevărul? Te-au prins cu drogurile în maşină, ce mai conta de unde şi până unde le plimbai?
– Dar a fost o înscenare… Ai recunoscut asta în faţa poliţiştilor.
– N-am recunoscut nimic. Le-am dat doar înregistrarea. Nu e acelaşi lucru.
– Şi care e… recompensa?
– Te vei căsători cu mine. E timpul să mă aşez şi eu la locul meu, adică să mă ocup numai de firmă. Ne vom înţelege. După un timp mă vei iubi şi tu. Ai să vezi! Vom călători mult… Cumpărături… Bijuterii… Într-un cuvânt, vom fi fericiţi.
Tânăra oftă lung, îşi săltă geanta pe umăr şi păşi în lift ca într-un loc de unde începea o altă viaţă. Scoase rujul şi în oglinda din peretele cabinei se rujă pe fugă. Bărbatul se arătă încântat de cochetăria tinerei, însă îşi reprimă orice dorinţă de a o atinge, de a o mângâia.
Camera în nuanţe vişinii, cu un balcon mare, dădea spre parcul oraşului, oferind o privelişte grozavă. Îşi roti privirile de câteva ori prin încăpere. Ar fi dorit să fie singură, să-şi adune gândurile, stările, să se reculeagă, să conştientizeze că era liberă, că putea să-şi regăsească drumul pierdut, dar, mai ales, să afle cum se simte mama sa, unde îi este înmormântat tatăl…
Arion, căci aşa-l chema pe bărbatul care acum se îndeletnicea cu un pahar de whiskey, îi provoca oroare. Avea vocea autoritară şi privirea tulbure. Ar fi vrut să se descotorosească de el, însă îi era datoare cumva. El îi angajase avocaţi, dăduse proba care o discriminase şi o eliberase din închisoarea unde stătuse câţiva ani. În tot acest timp, fusese singurul ei vizitator. De multe ori n-ar fi dorit să-l vadă, însă trăia cu speranţa că-i va aduce veşti de acasă. Odată i-a dat telefonul mobil să-şi sune mama, cu condiţia s-o mintă că este plecată în America. A durut-o sufletul, ar fi dorit să strige, să ceară ajutor, însă realiza că şi maică-sa era la fel de înrobită precum era ea.
– Ne vom odihni puţin, apoi vom lua masa, propuse bărbatul.
Îşi dezbrăcă sacoul şi rămase într-o cămaşă bej, cu butoni aurii. Se descheie calin şi la cămaşă, privind-o insistent. Femeia îl urmărea cu privirea piezişă, prefăcându-se că îşi caută în frigider o băutură răcoritoare. Îi simţea ardoarea hulpavă din ochi, din suflet, însă încerca să nu-şi piardă calmul. Arion, fremătându-şi nările, se apropie de ea:
– Îmi eşti datoare! zise scurt. Să nu uiţi asta niciodată! Ţi-am redat libertatea pentru că te iubesc! mai şopti apăsat, prinzând-o de după umăr şi silind-o să se întoarcă cu faţa spre el. Neavând încotro, femeia îi întâlni buzele flămânde şi pe dată îi năvăli în nări mirosul puternic de parfum bărbătesc pe gât, pe braţe… Avea senzaţia că se sufocă.
Îl cunoscuse într-un cerc de prieteni. De fapt, era tatăl unei foste colege de facultate cu care păstrase legătura până în clipa catastrofei. Divorţat, îi lăsase impresia unei persoane respectabile, ce oferă siguranţă şi încredere. În seara aceea însă a fost altfel. Primise invitaţia de a cina cu Lorena, fiica lui. Nu era prima dată când se întâmpla asta. Într-adevăr, Arion devenise curtenitor, însă ea considerase că asta făcea parte din stilul său, al omului de afaceri mereu protocolar, atent, sociabil. Tot în seara aceea şi cam pe nepusă masă, venise acolo şi un tânăr care pretindea că este bun prieten cu Lorena deşi îi cunoştea pe toţi apropiaţii casei, pe acesta nu-l mai văzuse până atunci. Sunase insistent la uşă. Îi deschisese Arion, calm. Un câine ciobănesc, în holul locuinţei, făcându-şi datoria de bodyguard, îl mirosi întâi şi-apoi îl lăsă să intre.
– Suntem căutaţi de poliţie! aproape ţipă tânărul.
– Ce te-a apucat?! îl potoli Arion Petrache, făcându-i semn că discuţia trebuie să se întrerupă.
Bărbaţii au intrat în sufragerie. Tinerele erau pe terasă. Se auzeau frânturi din convorbirea acestora, însă Adela nu dădea importanţă. La un moment dat a început să se simtă rău. O cuprinse o stare de slăbiciune care o înfricoşa.
– Nu ştiu ce am, îi zise prietenei sale. Aş vrea să plec, să mă odihnesc. Ne întâlnim mâine.
Se înnoptase de-a binelea. Locuia la douăzeci de minute distanţă. Avea apartament cu trei camere, cumpărat de părinţii săi, încă din primul an de facultate. Se pregăti de plecare. Prin uşa deschisă îşi luă rămas bun de la gazdă.
– Pleci aşa repede? o întrebă Arion.
– E târziu…
– Mă poţi duce şi pe mine până la Piaţa Rosescu? o întrebă noul-venit.
– Da, sigur, răspunse fata.
Lorena se oferi s-o conducă până la poarta casei. Tânărul făcu câţiva paşi, apoi se scuză:
– Doar două minute, vă rog! Am uitat ceva.
Nici n-a intrat bine în casă, că Arion l-a şi prins de guler:
– Să nu mai vii cu tâmpenii de-astea la mine, auzi?! îi şuieră în nas tânărului, apoi scoase dintr-o borsetă elegantă un pachet cu multe pliculeţe şi-l trânti pe masă: Mai spui şi că eşti urmărit de poliţie, ce dracu!?... Dacă vin ăştia şi ne găsesc cu droguri acum? Unde este reputaţia mea, unde e libertatea noastră? Dispari, ordonă acesta, că sun eu la poliţie!
Luă telefonul şi se prefăcu a căuta ceva pe ecran.
– Bine, plec! Iau şi astea cu mine. Dacă mă vor urmări să ştii că le las la Adela în maşină. Ce-mi pasă mie de mironosiţa aia?... zise zeflemist, ascunzând pachetul într-unul din buzunare şi luând-o în pas alergător spre poartă.
Arion avusese grijă să-l înregistreze. Se auzea doar vocea tânărului. Un inginer IT putea face o mină de aur din acea înregistrare şi Arion avea de gând să se folosească de ea în momentul când va voi să scape de el şi să se retragă din stilul acesta de viaţă.
De pe trotuarul de vizavi, doi poliţişti cercetau discret – credeau ei! – fiecare gest al celor care tocmai porniseră cu maşina. Tânărul sesiză că poliţiştii îi urmăreau, dar încerca să se arate relaxat. Înainte de Piaţa Rosescu, ceru să coboare la semafor şi făcu acest lucru în grabă fără măcar să mulţumească.
– Stai, ai uitat asta! strigă fata, descoperind pachetul pe scaunul din dreapta.
În acelaşi timp sună telefonul iar semaforul se schimbase. Era mama sa. Sfâşiată de durere, îi dădea vestea că tatăl ei a suferit un accident aviatic. Apoi totul s-a precipitat. A fost oprită de un echipaj de poliţie. Asupra ei fusese găsit un pachet care conţinea droguri. A fost arestată pe loc. În perioada ce a urmat, singurul care s-a arătat interesat de ea a fost Arion… Aşadar îi simţi mirosul de parfum bărbătesc şi de tutun extrafin, dar asta n-o făcuse mai binevoitoare, dimpotrivă:
– Mai târziu, te rog, încercă Adela să se împotrivească. Trebuie să ajungem la mama.
Bărbatul o strânse puternic de mână.
– Doar ştii că e nebună! Poate să mai aştepte. Nu mai are noţiunea timpului. Ai vorbit o dată cu ea, îţi ajunge. Apoi, continuă, sec: I-ai spus că eşti în America, biata de ea, ce s-o fi mândrind cu tine!
O furie oarbă o cuprinse, întunecându-i raţiunea. Zări, peste umărul bărbatului, pe noptieră, o veioză înaltă.
– Hai să ne aşezăm, zise, prefăcându-se că-şi descheie nasturii la taior.
Se aplecă şi îşi încleştă mâna pe zveltul picior de veioză. O singură clipă a simţit că o stăpânesc puteri titanice. Lovi puternic, fără milă. Bărbatul se clătină şi se prăbuşi pe pat. În scurt timp, Adela îşi recăpătă curajul şi sună la poliţie. Anunţă că în camera 68 a hotelului Sfinx, un bărbat se află în stare critică după ce a fost lovit în cap, cu un corp contondent, în urma unei tentative de viol. A aşteptat poliţia acolo, lângă trupul bărbatului ameţit de lovitura primită. Nu avea de ce să se teamă. Era singura ei şansă de a scăpa de acest individ pervers pe care nu-l voia sub nicio formă lângă ea. Doi lucrători din poliţie au sosit în câteva minute, însoţiţi de un lucrător al hotelului. Arion era cu picioarele pe covor şi cu trupul uşor contorsionat, pe patul imens. Din tâmpla stângă i se prelingea o dâră subţire de sânge. Auzise însă zgomot şi începu să dea semne de revenire în simţiri. Puse mâna la locul dureros, iar degetele i se pătaseră de sânge. Speriat, dădu să se ridice.
– E în regulă, încercă unul dintre poliţişti să-l liniştească. Se pare că nu eşti foarte grav rănit. Te rugăm să ne prezinţi actele.
Bărbatul păli şi mai tare:
– Nu le am la mine. Mă numesc Arion Petrache. Sunt om de afaceri. Vă poate confirma prietena mea.
– Mă îndoiesc, zise poliţistul. La recepţie te-ai înregistrat cu numele Eduard Prodea.
Adela făcu ochii mari. Nu auzise niciodată acest nume.
– Eu zic să insişti, totuşi. Dacă nu, o vom face noi! E imposibil să călătoreşti fără acte, mai ales că eşti om de afaceri.
Arion căută prin buzunarul dinăuntru al sacoului. Încerca să prezinte doar cartea sa de identitate adevărată.
– Scoate tot ce ai acolo!
Neavând încotro, se conformă. Spre surpriza poliţiştilor, a urmat o descoperire fantastică: aveau în faţă un infractor cu identităţi multiple, pe care Adela li-l serviseră pe tavă. Deţinea trei cărţi de identitate. Una dintre ele era pe numele David Romanescu. Adela tresări, ceea ce nu le scăpă anchetatorilor.
– Şi numele dumneavoastră este tot Romanescu!
– Da, zise tânăra.
– Părinţii tăi locuiesc în Braşov, pe Strada Plopilor.
– Au locuit, începu Adela să plângă. Povestea familiei noastre e un blestem. Tata a murit într-un accident aviatic, mama a înnebunit şi este într-un sanatoriu, eu am fost ani de zile închisă pe nedrept. Acum realizez că totul este o înscenare pusă la cale de el! zise, arătând spre bărbatul de alături. Şi se dă salvatorul meu!...
Printre sughiţuri, Adela continuă să depene scene din viaţa ei.
Arion fusese încătuşat sub privirile sale. Simţi o eliberare, însă nu avea în braţele cui să alerge şi să-şi spună bucuria.
– Arion Petrache, eşti arestat pentru fals de identitate, uz de fals, furt şi înşelăciune! Erai dat în urmărire generală. Şi să-ţi mai spun ceva: tatăl domnişoarei Adela, pilotul Mihai Romanescu, cel care pretindeai că-ţi este frate şi după care ţineai doliu, dar i-ai luat apartamentul, trăieşte. Şi soţia sa, Ilona, s-a întors acasă. E doar o chestiune de timp să-şi recapete locuinţa. Şi nu e deloc nebună, aşa cum te-ai grăbit să dovedeşti.
– Doamne! exclamă Adela. Părinţii mei trăiesc!? Mulţumesc cerului că a făcut o minune!
– Da, părinţii dumneavoastră trăiesc. Luaţi legătura cu Serviciul de Investigaţii Criminale din Braşov. Vă vor ajuta să porniţi spre ei.
Câteva minute mai târziu, doi poliţişti şi un infractor urcau în maşina poliţiei. Abia acum tânăra simţi că se descătuşează, că libertatea are şi pentru ea câteva nuanţe de senin.
 
Referinţă Bibliografică:
PROMISIUNEA DE JOI (XIX) / Gina Zaharia : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 915, Anul III, 03 iulie 2013, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2013 Gina Zaharia : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Gina Zaharia
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!