Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Orizont > Selectii > Mobil |   


Autor: Gina Zaharia         Publicat în: Ediţia nr. 893 din 11 iunie 2013        Toate Articolele Autorului

PROMISIUNEA DE JOI (XIV)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

Mihai ajunse la Sibiu înaintea lui Dan Siomionescu. Îl sună pe comisar însă acesta nu-i răspunse. Speriat, încercă să ia legătura cu scriitorul.
– Ştefan, ştii ceva de comisar?
– Da, Mihai, e pe drum spre Sibiu. Am vorbit cu el acum câteva clipe.
– Am nevoie de voi, o să repet asta. Şi de Bogdan am nevoie. Simt că în perioada în care am lipsit s-au întâmplat lucruri noi.
– Îţi vom fi alături, Mihai. Am aflat că soţia ta ar fi într-un sanatoriu de la marginea Sibiului. Dar tu cum de ţi-ai dat seama?
– Am fost acasă, la Braşov, după cum ştii. Acolo, în apartamentul meu, locuia un bărbat care s-a dat drept fratele meu. Mi-a spus că eu aş fi murit în urma acelui accident aviatic, că soţia este într-un sanatoriu din Sibiu, iar fiica noastră, Adela, a dispărut. E clar că sunt lucruri încurcate aici. Eu nu am niciun frate!
– Sunt convins că ai dreptate. Chiar astăzi m-a sunat Maria. De dimineaţă. Mi-a zis că a primit o scrisoare, la Zăvoaia, pe numele lui Tudor Cristache. Era de la Ilona. Îi scria că se teme pentru viaţa ei, că este monitorizată de nişte indivizi care i-au luat casa şi care pretind că-i sunt rude, că e convinsă că diagnosticul ei nu este cel corect şi că i se administrează medicaţie care să-i tulbure memoria.
– Atunci este grav, Ştefan! zise Mihai, aproape strigând.
Telefonul sună îndată ce termină convorbirea cu scriitorul. Era Dan Simionescu. Urma să se întâlnească undeva în apropierea gării şi s-o viziteze împreună pe Ilona.
Clădirea sanatoriului era încercuită de un gard înalt, de beton. Pe deasupra gardului nu se zărea decât cerul. De fapt era un grup de construcţii amplasate în mijlocul unei păduri de la marginea oraşului, tronând acolo de multe decenii.
Încă de la intrare te întâmpină un aer tonic, contrastând cu starea dintre pereţii care te face captiv. Multe alei, multă verdeaţă, o fântână arteziană şi cântecul păsărelelor din pădure. Printre copaci se plimbau câţiva pacienţi, abia târându-şi pasul. Un bărbat moţăia pe o bancă. Pe o altă bancă, o femeie. Cineva spunea că sunt soţ şi soţie, însă aceştia nu-şi vorbeau. Păreau plictisiţi, obosiţi, descurajaţi. Probabil aşa era şi Ilona.
Comisarul se legitimă şi ceru permisiunea să meargă la Ilona Romanescu. Află că era într-o rezervă, la etajul trei. Mihai îşi adună toate forţele şi urcă împreună cu comisarul. O ceată de întrebări şi-au făcut rondul prin sufletul lui. Era ca şi cum înălţimile cărora le fusese deunăzi pradă i-ar fi oferit un front pe care să lupte pentru regăsire. Străbătu un hol lung, cu vreo zece încăperi. Penultima, pe dreapta, se afla camera cu numărul şapte. Deschise uşa. Înăuntru nu era nimeni. Unul dintre paturi era răvăşit, semn că cineva ar putea fi prin preajmă. Pe noptieră, o vază cu flori proaspete, de pădure, şi o carte deschisă, lăsată cu faţa în jos. Alături, un ceas de damă şi o cană de cafea cu urme de ruj. Te aşteptai să apară o nimfă care să slujească dreptăţii şi recunoaşterii de sine. Fereastra era deschisă iar vântul umfla perdeaua. Dan o închise, aruncând câteva priviri în curtea imobilului. Trecuse o jumătate de oră, se făcuse şapte seara dar nu se auzeau decât nişte uşi trântite de vânt şi o voce de femeie care invita bolnavii în saloane, pentru tratamentul de seară. Când intră în cameră şi dădu cu ochii de cei doi bărbaţi, femeia împietri. Era o tânără mignonă, cu vocea destul de puternică în comparaţie cu fizicul. Dădu să se retragă, însă comisarul ceru explicaţii despre pacienta la care veniseră.
– Nu ştiu, se bâlbâi aceasta, ce vină am eu că nu este aici? O fi prin parc, obişnuieşte să se plimbe când se simte mai bine.
– Când ai văzut-o ultima oară? dori să ştie comisarul.
– Azi pe la prânz. Era neliniştită. I-am dat un calmant.
– Tu ştii mai multe, afirmă Dan. Uită-te la mine. Sunt poliţist. Dacă nu spui adevărul…
În prag apăru un medic cu barbă şi privirea întunecată. Ţinea mâinile în buzunar şi îşi rotea privirile de-a lungul şi de-a latul, căutând parcă ceva.
– Ce se întâmplă aici? ridică medicul tonul, aruncând priviri tăioase asistentei.
– Domnule doctor, domnii sunt de la poliţie şi au venit pentru Ilona.
Medicul tuşi de câteva ori, sec, şi îşi potoli vocea:
– Cu ce vă putem ajuta, domnilor…
– Comisarul Simionescu, se prezentă acesta, întinzând mâna. Iar dumnealui este Mihai Romanescu, soţul doamnei Romanescu.
Zece cutremure de-ar fi avut loc în acel timp şi n-ar fi zdruncinat atât de tare starea medicului. Făcu feţe-feţe, apoi îşi netezi barba, ca şi când ar fi rugat câteva amintiri să treacă în prim-plan:
– Era pe aici… Emilia, du-te şi adu-o pe Ilona!
– Dar nu este, domnule doctor! Ilona a dispărut de pe la prânz! Am tot sperat s-o găsesc, am crezut că măcar acum pe seară să se întoarcă, dar nu apare de nicăieri.
– Fată proastă ce eşti, cum se poate una ca asta? Doar ţi-am dat-o sub supraveghere, ştiai bine că e nebună!
Pronunţase cel din urmă cuvânt pe un ton aspru, care sfredelea bine auzul celui ce-l asculta.
În câteva clipe s-a dat alarma. Din rezerva şapte de la etajul trei, dispăruse bolnavul cu numele de Ilona Romanescu.
Nu prezenta un pericol aşa cum nu prezenta nici garanţia că se va mai întoarce.
Mihai recunoscu ceasul pe care i-l făcuse, soţiei sale, cadou. Ar fi dorit să-l roage pe comisar să-i dea voie să-l păstreze, să fie mai aproape de cea care îi fusese alături mai bine de douăzeci şi cinci de ani, însă realiză că nu acesta era scopul său aici. Liniştea din urmă cu câteva ore se transformase într-un iureş. Holul se umpluse de agitaţie. Bolnavii priveau curioşi unii spre alţii, neînţelegând exact ce se întâmplă. Poliţistul ceru fişa pacientei Romanescu şi descoperi că medicaţia prescrisă era una dintre cele mai puternice. Asistenta se agitase şi ea, în rând cu colegii săi, însă găsi momentul să se apropie de comisar şi îi şopti:
– Eu am ajutat-o să fugă, domnule poliţist. De luni bune mă tot imploră să fac asta, iar astăzi nu m-a mai răbdat sufletul. Mihai tresări şi o bucurie amestecată cu durere îi invadă chipul.
– Ţi-a spus unde se va duce?
– Săptămâna trecută a trimis o scrisoare unui pictor. Eu i-am pus acea scrisoare la poştă. A tot aşteptat răspuns.
Probabil că acolo s-a dus.
– Îţi mulţumesc, i se adresă Mihai, pe un ton plin de recunoştinţă.
Cei doi bărbaţi se depărtară de sanatoriu cu gândul să ajungă la casa pictorului din Zăvoaia.
– Până acolo vom face cam trei ore, zise Dan. S-o sunăm pe Maria, să vină şi ea.
– Chiar azi dimineaţă Maria a primit scrisoarea de la Ilona, aşa mi-a spus Ştefan. De fapt, azi a găsit-o ea.
– Ştiu, şi pe mine m-a informat scriitorul.
Când au ajuns la Zăvoaia se înserase. Maria era în maşină, cu Bogdan. Nu coborâseră. Îl aşteptau pe poliţist. Când l-au văzut că se apropie, deschiseră uşa şi înaintară câţiva paşi.
–Şşşşt, zise aceasta, ducând mâna la buze. Să nu tulburăm clipele acelei femei!
Pe fundalul unei cascade superbe, Ilona îngenunchease într-un tablou blestemat. Stătea acolo, în pârâul cu pietre grele şi plângea. Se înserase bine iar umbrele stejarilor dansau tiranic, la lumina lunii, peste trupul ei, iar şi iar, întinzându-i o plasă de răcoare. Era ca o pasăre pe rugul fricii de a nu pieri sub tăişul neîncrederii în sine, de a nu se dezorienta la răscrucea din suflet.
Mihai se apropie. Un dor sfâşietor îi zbuciuma pieptul. Dori s-o prindă pe după umeri, să-i inspire încredere, să-i promită că nu va mai lăsa niciodată viaţa să-i lovească, însă femeia din faţa lui părea că nu auzea nimic. Îşi stropea tâmplele cu apă din pârâu, apoi îşi împreuna palmele ca-ntr-o rugă târzie şi murmura ceva:
– Dă-mi, Doamne, puterea să ştiu ce-i cu mine! Ajută-mă, Doamne, să mă regăsesc, chiar dacă aş fi o criminală!
Auzi foşnetul paşilor celui venit şi se ridică brusc. Nu ştia ce să facă.
– Nu te teme, sunt eu, Mihai, soţul tău. Coşmarul s-a sfârşit.
Într-adevăr, femeia nu se mai temea. Făcu câţiva paşi şi întinse mâna spre el. La lumina lunii recunoscu bărbatul din faţa sa şi se aruncă în braţe lui.
– Nu cred că l-am omorât eu pe Tudor, Mihai, deşi am mai fost în acest loc!
– Nici eu nu cred că l-ai omorât tu, draga mea, deşi te-am mai văzut aici. Şi asta chiar în seara crimei!
 

Referinţă Bibliografică:
PROMISIUNEA DE JOI (XIV) / Gina Zaharia : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 893, Anul III, 11 iunie 2013, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2013 Gina Zaharia : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Gina Zaharia
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!