Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Orizont > Selectii > Mobil |   


Autor: Gina Zaharia         Publicat în: Ediţia nr. 868 din 17 mai 2013        Toate Articolele Autorului

PROMISIUNEA DE JOI (XIII)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Peste câteva zile avea să ajungă în ţară, cu o maşină, însoţit de cei doi. Se simţea epuizat. Poate că îi mai trebuia ceva timp pentru refacere însă aşa-zişii prieteni hotărâseră acest lucru. Apoi îşi mai aminti că, îndrumat de unul dintre ei, vizitase un apartament unde întâlnise o tânără. Acolo împachetase un tablou şi îl transportase la un local din marginea oraşului. Îl lăsase, la îndemnul însoţitorului, într-un depozit. Mai departe îi trecu prin minte imaginea unei camere modeste, o garsonieră în care avea să locuiască şi în care aştepta ordine. Mai ştia că într-o noapte reuşise să fugă de acolo şi pornise, la întâmplare, spre Zăvoaia. Acum însă îi era clar că nu întâmplarea l-a adus acolo. Trebuia să-l găsească pe pictor şi să-l anunţe că este în pericol. Era total schimbat, de nerecunoscut. Cum gesturile şi sunetele scoase nu-i etalau adevărata identitate, pictorul l-a privit cu reticenţă şi l-a considerat un nebun rătăcit pe acele meleaguri. I-a fost însă milă de el şi i-a dat mâncare. Aşa se întâmpla ori de câte ori îl ştia în jurul casei din Zăvoaia. Apoi şi-a găsit culcuş între ruine şi pe cei trei câini cu care împărţea hrana căpătată.
Într-o noapte febra a pus stăpânire pe el, târându-l într-un lung coşmar. N-ar fi putut să spună cât a ţinut iadul. Când s-a trezit, uitase complet cum şi de ce a ajuns acolo. Învăţase în schimb drumul spre casa pictorului, fără a mai avea vreo intenţie de a relaţiona cu acesta.
Cu banii găsiţi în servietă putea să înceapă o nouă etapă. Va porni spre trecut, unde, cu ajutorul divinităţii, va dezlega mistere şi gânduri negre. Se grăbi să plece, gândind că Dan Simionescu îi va descoperi lipsa şi va anunţa autorităţile din comună. Se lăsă condus de câini până în staţia de autobuz. Îl durea sufletul să se despartă de ei, însă îi lasă acolo. Aceasta era singura variantă rezonabilă, practică. Nu mai avea răbdare să aştepte şi luă o maşină de ocazie spre Baia Mare. Se duse direct la un magazin de unde îşi cumpără două cămăşi şi o pereche de pantaloni, pantofi şi curea de piele. Se schimbă după un gard, într-un parc. Apoi căută o frizerie unde căpătă o nouă înfăţişare. Pentru prima dată, după mult timp, se mândri cu performanţele sale.
Simţi că-i este foame şi îşi aminti de borcanele cu gem pe care i le adusese doctorul. Zâmbi. Se ivise şansa de a mânca pe săturate, o vreme. Alese un restaurant în centrul oraşului şi comandă o friptură. La masa alăturată se aşezaseră două persoane, un bărbat de aproximativ şaizeci de ani şi o femeie destul de tânără în comparaţie cu însoţitorul ei. Simţi că îl priveau insistent. Începu să se întrebe dacă ceva este în neregulă cu el, însă păstră un aer de indiferenţă.
– Acesta nu este omul cu tabloul? zise femeia pe un ton destul de tare.
– Ţi se pare, dragă, ce asemănare vezi tu între cei doi?
– Nu ştiu, privirea, alura, până şi mâinile, totul. Mă sperie.
Tânăra era frumoasă. Avea părul blond şi vocea caldă. I se păru că tenul, măsliniu, contrasta cu nuanţa părului, iar mâinile acelea delicate le mai văzuse cândva. Sau poate dorul de fiinţele iubite îl făcea să cutreiere printre iluzii.
– Ei, stai liniştită! Nu are cum să fie el. Omul acela era un cerşetor. Pe deasupra era şi mut. Ia să vedem!
Bărbatul se ridică de pe scaun şi se apropie de Mihai.
– Aveţi un foc, vă rog?
– Nu mai fumez de mult, domnule, scuze, răspunse amabil, aviatorul.
Îşi reluă locul lângă tovarăşa sa, surâzând:
– Acum ţi-a ieşit din grijă?
Femeia dădu din cap, afirmativ, nu tocmai convinsă.
– Tot nu înţeleg de ce te temi. Cerşetorul acela nu ştie nimic. Şi-apoi a primit bacşiş suficient pentru serviciul făcut. A transportat un colet, ce mare lucru? Pe deasupra şi însoţit de mine, deci nu şi-a pus mintea la contribuţie. L-ai văzut cum holba ochii când a dat cu privirea de tablou? Curios totuşi, lăsa impresia că înţelegea tot ce spuneam. L-a împachetat cu mişcări îndemânatice. O clipă am avut impresia că a zărit codul de pe verso. Dar poate mi s-a părut.
– De-asta zic şi eu, adăugă tânăra, dar nu ştiu ce mi-a venit. E totuşi o diferenţă enormă între cei doi. Apropo, de unde şi până unde codul acolo? Ceva îmi scapă.
– Bine, îţi spun, iubito, deşi am jurat că nu va afla nimeni. Tabloul este lucrat de un pictor renumit, Tudor Cristache. Acesta l-a dăruit nepoatei sale, care, la rândul ei, l-a dăruit logodnicului de la acea vreme.
– De unde ştii toate astea?
– Mi le-a spus deţinătoarea ulterioară a lucrării, adică rivala nepoatei, care a înlocuit originalul cu un fals şi mi l-a vândut mie.
– Dar codul? Tot n-am înţeles.
Bărbatul se irită vizibil:
– Pe naiba, erau nişte cifre fără importanţă. Cineva îmi dăduse un indiciu, cum că pictorul ar fi pus la păstrare, în tinereţe, un secret.
Apoi tuşi sec şi schimbă subiectul. Femeia zâmbi şi se alintă, sub privirile chelnerului care aducea cafelele comandate.
Mihai Romanescu primise comanda şi achită îndată. Începu să mănânce cu mişcări repezi. Simţea că trebuie să părăsească cât mai rapid acel local. Îşi amintea exact ziua în care i s-a dat prima misiune. Chiar şi numărul apartamentului, şapte, la etajul doi al unui bloc din cartierul de vest. Ar fi ajuns acolo cu ochii închişi.
Coborî scările în grabă şi căută o reprezentanţă de unde îşi cumpără un telefon mobil. Agenda lui era goală. Luă un taxi spre gară, pe urmă trenul spre Braşov.
Simţea nevoia să conducă, dar cine ştie unde era Mercedesul lui gri de care fusese mereu îndrăgostit!
Era ora zece şi treizeci şi cinci de minute. În compartiment mai erau doar vreo câţiva călători. Se aşeză la geam şi începu să admire pădurile cum alergau de-a lungul trenului. Deodată îl zări pe Ştefan Deleanu. Acesta deschisese uşa şi se aşezase lângă el.
– Nu trebuie să fim văzuţi împreună, îi zise Mihai, în şoaptă. S-ar putea să fiu urmărit.
Scriitorul îşi aşeză bagajul şi scoase un ziar îndoit pe verticală. În interior era o secţiune dintr-un un alt ziar, care găzduise cândva un subiect de senzaţie: Accident grav de avion, în Germania. Pilotul român, Mihai Romanescu, din Braşov, se zbate între viaţă şi moarte. Se asigură că Mihai citise titlul articolului de presă şi abia atunci confirmă:
– L-ai uitat acolo, pe deal, printre cartoane. Mihai rămase surprins. Nu ştia cum ajunsese acolo acea dovadă a întâmplărilor de atunci.
– Îţi las un număr de telefon. Să i-l dai şi comisarului. Spune-i să mă sune. Acum vreau să fiu singur. Nu vei afla nimic mai mult. Şi se lipi de geam, închizând ochii. Ştefan înţelese. Ştia că insistând nu va face decât să piardă din încredere în faţa pilotului. Se ridică şi căută un alt loc până la prima staţie, unde făcu cale întoarsă.
În Cartierul Florilor, viaţa trona în toată splendoarea ei. Nimic nu se schimbase. Regăsi magazinul de la parterul blocului, chiar şi vânzătoarea era aceeaşi. Primise din partea ei câteva priviri-interogatorii dar păşi liniştit pe uşa blocului şi urcă la etajul I. Îşi văzu numele pe uşă. Brusc, începu să se teamă. Cine ştie ce îl aştepta dincolo de acei pereţi?! Avea o soţie, Ilona, şi o fiică de douăzeci şi cinci de ani de care îl despărţise nefericitul accident întâmplat cu mulţi ani în urmă. Sună. Deschise un bărbat îmbrăcat lejer, în tricou şi pantaloni scurţi. Fostul pilot se uită mai bine la uşă. Era apartamentul zece şi numele lui.
– Îl caut pe domnul Mihai Romanescu! zise destul de hotărât.

Vocea bărbatului din prag veni parcă din străfundurile întunericului:
– Domnul Mihai Romanescu nu mai este printre noi. A murit în urma unui accident de avion. Dar cine îl caută?
– Un vechi prieten, zise, uşor dezamăgit, dar suficient de puternic pentru a nu-şi trăda lovitura primită.
– Îmi pare rău, nu ştiam. De fapt sunt plecat de mult timp. Locuiesc la Londra. Dar dumneavoastră cine sunteţi, dacă îmi permiteţi? Nu pot vorbi cu soţia lui ori cu fiica?
– Din păcate, nu este posibil acest lucru. Eu sunt fratele lui, David Romanescu. Ilona a rămas paralizată, este într-un sanatoriu în Sibiu. Era şi ea în avionul care s-a prăbuşit atunci. Mare minune că a supravieţuit. Foarte puţini pasageri au avut norocul acesta. De Adela nu mai ştie nimeni, nimic. A dispărut imediat după moartea tatălui ei.
Dacă i-ar fi trântit cineva sufletul pe pământ şi ar fi jucat cu picioarele pe el n-ar fi simţit atâta durere. Era ca şi cum un fulger i-a ochit mintea din nou şi tare se ruga să nu-şi piardă iarăşi cunoştinţa. Întinse mâna străinului şi mulţumi pentru informaţii. Nu a avut niciodată un frate. Şi niciun unghi nu-l ajuta să semene câtuşi de puţin. Era clar – ceaţa se împânzise mai mult decât şi-ar fi închipuit. Cu siguranţă că informaţiile secrete despre existenţa cărora aflase cândva aveau importanţă vitală.
Coborî scările ţinându-se de balustradă. Încotro s-o ia? Telefonul sună, pentru prima dată. Răspunse imediat.
– Sunt comisarul Simionescu, auzi o voce de bărbat, mi-a dat Ştefan numărul tău.
– Dane, am nevoie de ajutor! Soţia mea este în pericol. Se află într-un sanatoriu din Sibiu. Voi veni şi eu acolo. Te voi suna îndată ce voi ajunge în oraş.

 
Referinţă Bibliografică:
PROMISIUNEA DE JOI (XIII) / Gina Zaharia : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 868, Anul III, 17 mai 2013, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2013 Gina Zaharia : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Gina Zaharia
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!